Crăiasa zăpezii

Pereții palatului erau făcuți din zăpadă viscolită, ferestrele și ușile din vânturi vijelioase; erau peste o sută de încăperi, toate așa cum le alcătuia zăpada; cea mai mare era așa de întinsă că puteai să mergi câteva ceasuri prin ea de la un capăt la altul. Toate erau luminate de Aurora Boreală și erau goale, ghețoase, reci și sclipitoare. Aici nu era niciodată vreo petrecere, nici măcar un bal de urși la care vijelia să cânte și urșii albi să meargă în două picioare și să joace, nici măcar o sindrofie de domnișoare vulpi argintii; în palatul Crăiesei Zăpezii era pustiu și frig. Aurora Boreală se deslușea atât de bine încât îi puteai număra perdelele de lumină. În mijlocul acestei săli nemărginite și pustii era un lac înghețat care se sfărâmase în mii de bucăți, dar bucățile semănau între ele așa de tare încât era o adevărată minunăție. În mijlocul lacului ședea Crăiasa Zăpezii, când era acasă, și atunci zicea că șade pe oglinda înțelepciunii și că această oglindă e cea mai bună din lume.

Karl era vânăt de frig, ba chiar aproape negru, dar nu simțea că i-i frig fiindcă Crăiasa Zăpezii îi luase cu o sărutare simțul frigului și inima lui era ca un bulgăre de gheață. Acuma se juca; lua bucăți de gheață netede ca niște tăblițe și alcătuia cu ele tot felul de figuri, așa cum se joacă la noi copiii cu cuburile. Jocul lui era însă așa-zisul joc de gheață al înțelepciunii. În ochii lui figurile de gheață erau frumoase și de foarte mare însemnătate și asta din pricina ciobului de gheață pe care îl avea în ochi. Așeza bucățile de gheață în așa fel încât să formeze un cuvânt, dar niciodată nu izbutea să formeze cuvântul pe care îl voia și care era „veșnicia”. Crăiasa Zăpezii îi spusese așa:

– Dacă izbutești să formezi cuvântul acesta, atunci ai să fii stăpân pe tine însuți și eu am să-ți dăruiesc lumea întreagă și o pereche de patine noi.

Dar Karl nu putea să formeze cuvântul.

– Mă duc în țările calde, a spus Crăiasa Zăpezii. Vreau să mă uit în căldările cele negre.

Căldările cele negre erau munții Etna și Vezuviu, care scuipă flăcări.

– Am să-i mai înălbesc puțin și asta nu-i rău, ba chiar e bine pentru lămâi și struguri.

Și Crăiasa Zăpezii a plecat în zbor și Karl a rămas singur în sala cea mare de gheață, întinsă cât vedeai cu ochii și pustie. Se uita la bucățile de gheață și se tot gândea și îi trosnea capul de atâta gândire. Și cum stătea neclintit și țeapăn, ai fi crezut că-i și el un sloi de gheață.

În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat și a intrat pe poartă. Vânturi tăioase au întâmpinat-o. Ea a spus o rugăciune și vânturile îndată au stat pe loc și s-au culcat și ea a intrat în sălile palatului, mari, goale și reci. Și deodată l-a zărit pe Karl, s-a dus repede la el, l-a luat de după gât, l-a strâns în brațe și i-a spus:

– Karl! Bine că te-am găsit!

Karl însă ședea nemișcat, țeapăn și rece. Gretchen a început să plângă și lacrimile ei fierbinți au căzut pe pieptul lui, au pătruns până la inimă și au topit bulgărele de gheață și au mistuit ciobul de oglindă. El s-a uitat la dânsa și ea a început să cânte:

Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad pradă ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Că-nflorim și la Crăciun!

Când a auzit cântecul, Karl a izbucnit în plâns și lacrimile când au curs au luat cu ele și așchia de oglindă din ochi și atunci el a cunoscut-o și a strigat plin de bucurie:

– Gretchen! Gretchen! Dar unde-ai fost atâta vreme? Și eu unde am fost?

Și s-a uitat împrejurul lui.

– Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu!

Și s-a lipit de Gretchen și ea plângea și râdea de bucurie. Era așa de frumos încât până și bucățile de gheață jucau de bucurie și după ce s-au săturat de jucat s-au așezat iar jos și au alcătuit tocmai cuvântul de care spusese Crăiasa Zăpezii că dacă are să-l formeze Karl el are să ajungă stăpân pe sine însuși, iar ea are să-i dea lumea întreagă și o pereche de patine noi.

Gretchen l-a sărutat pe obraji și obrajii s-au făcut roșii; l-a sărutat pe ochi și ochii au strălucit ca și ai ei; i-a sărutat mâinile și picioarele și el s-a înzdrăvenit și s-a înviorat. Acuma, Crăiasa Zăpezii avea să se întoarcă acasă, avea să găsească dezlegarea lui de vraja scrisă cu bucăți sclipitoare de gheață.

Cei doi copii s-au luat de mână și au ieșit din palat. Au început să vorbească de bunica și de trandafirii din streașină; și pe unde mergeau ei, vânturile nu mai băteau și ieșea soarele. Când au ajuns la copăcelul cu poame roșii, renul era acolo și-i aștepta. Cu el era și un ren mai tânăr, cu ugerul plin, și renul acela le-a dat copiilor lapte cald și i-a sărutat pe frunte. Și renii i-au luat apoi în spate pe copii și i-au dus la căsuța finlandezei și aici s-au încălzit bine și pe urmă i-a dus la căsuța laponei. Lapona, în vremea asta, le făcuse hăinuțe noi și le dresese sania.

Cei doi reni și cu lapona i-au dus pe copii până la hotarele țării. Acolo unde începea iarba, copiii și-au luat rămas-bun de la laponă și de la reni. Păsările cântau și copacii erau înmuguriți. Și deodată au văzut în fața lor o fetiță călare pe un cal frumos, pe care Gretchen îl cunoștea (fusese înhămat la caleașca de aur). Fetița purta o căciuliță roșie și avea pistoale la brâu. Era fetița de tâlhar; se săturase de stat acasă și plecase acum în lumea largă, mai întâi către miazănoapte și după aceea avea de gând să ajungă și prin alte părți ale lumii. A cunoscut-o îndată pe Gretchen și Gretchen pe ea și amândouă s-au bucurat grozav.

– Te pricepi strașnic să cutreieri lumea!, i-a spus ea lui Karl. Dar oare meriți tu să umble cineva după tine și să te caute tocmai la capătul pământului?

Gretchen a bătut-o ușurel pe obraz și a întrebat-o ce fac prințul și prințesa.

– Au plecat în străinătate, a răspuns fetița de tâlhar.

– Da’ cioroiul? a întrebat Gretchen.

– Cioroiul a murit. Și drăguța lui cea domestică, acum o văduvă, și-a legat o ață neagră de picior și plânge după el. Dar ia spune, tu ce-ai făcut și cum l-ai găsit?

Gretchen și Karl i-au povestit tot.

Fetița de tâlhar i-a luat pe amândoi de mână și le-a spus că, atunci când are să treacă prin orașul lor, are să vie pe la ei și după aceea a pornit iar în lumea largă. Și Karl și Gretchen au plecat și ei mai departe, mână-n mână, și pe unde ajungeau era primăvară cu iarbă verde și cu flori. Și deodată au zărit turnurile unui oraș: era chiar al lor. Au intrat în oraș și au ajuns acasă la bunica și s-au urcat în odăiță, unde toate erau la locul lor, ca altădată. Ceasornicul spunea „tic-tac” și arătătoarele se mișcau. Dar când au intrat pe ușă au văzut că acuma erau mari, oameni în toată firea. Trandafirii din streașină erau înfloriți și lângă trandafiri erau scăunelele pe care stăteau când erau copii. Karl și cu Gretchen s-au așezat fiecare pe scăunelul lui, ținându-se de mână. Măreția rece și pustie din palatul Crăiesei Zăpezii o uitaseră ca pe un vis apăsător. Bunica ședea la soare și citea: „Dacă nu veți fi cum sunt copiii, nu veți vedea împărăția cerurilor”.

Karl și Gretchen s-au uitat unul la altul și deodată au înțeles cântecul cel vechi:

Ce frumoși sunt trandafirii
Și cad pradă ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Că-nflorim și la Crăciun!

Erau acuma amândoi oameni în toată firea și totuși copii, copii în inimile lor; și acum venise vara, vara caldă și binefăcătoare.