Curînd după aceasta noi am părăsit localitatea Locarno, și via St-Gothard ne-am întors la Zürich. De oare-ce pe atunci nu exista încă calea ferată care leagă acum Elveția cu Italia prin marele tunel St. Gothard, voiagiul pe această cale era foarte anevoios, mai cu seamă în timp de iarnă, când zăpada acopere Alpii, și viscolul suflă puternic de la Andermat penă la Airolo.
La Zürich sosi în acest timp, venind din Paris, un nou refugiat politic, anume Sagin. Acest om, fugit din Rusia de vr’o patru ani, era foarte intim cu Bacunin. Făcând noi cunoștință cu dânsul, în curând a intrat și el în micul nostru cerc intim. întâiul pas, făcut de noi pentru a întemeia dintr’o parte legăturile vii între noi și tovarășii noștri din Rusia, iar din alta pentru a da un nou impuls mișcărei revoluționare din imperiul rus—a fost grabnica întemeiare a unei tipografii. Cuvântul tipărit, iată singura pârghie cu ajutorul căreia putem să ne punem în comunicație cu țara, din care abia am fugit.
Dar pentru a face o tipografie, trebuiau parale, multe parale, pentru a tipări cărți, broșuri, foi cât de mici—trebuiau iară-și parale. Și tocmai parale n’aveam.
Într’o zi când ședeam în odăița mea mică de student, citind o carte, și meditând asupra sforțărilor noastre zadarnice de a face ceva pentru binele popoarelor subjugate de absolutismul muscălesc, cineva bătu la ușa mea; strigai:
— Herain!
Ușa se deschise, și în prag apăru un om mijlociu, uscat, cu ochii negri foarte vii. Imediat ce-l văzui, involuntar exclamai:
— Neciaeff!
Era dânsul. Cu un aer misterios, punând degetul la buze, densul ’mi făcu semn să tac.
— Te rog, mai încet; nimeni nu știe cine sunt! — Da; înțeleg, îi răspunsei. Ai și dreptate, căci nici Elveția nu poate să-ți dea asil.
— Așa este. De aceia tocmai am venit aci sub nume falș.
— Și pentru ce ai venit?
— Pentru — a te vedea!
— Pe mine? Dar ce ai cu mine?
— Cum ce am ? Mă mai întrebi ? Dar n’ai fost membru comitetului nostru ?
Surisei amar, auzind pe acest om amintindu-mi un fapt, pe care tocmai dânsul avea nevoie să-l uite. Il poftii să șază, închisei ușa, și îl întrebai de unde vine, și de la cine a aflat despre scăparea mea din exil. Neciaeff în loc de a-mi răspunde limpede și lămurit la aceste cestiuni neînsemnate, luă un aier de conspirator și îmi răspunse evasiv:
— Unul din corespondenții comitetului secret ne a pus în cunoștință despre fuga ta, iar eu viu din ordinul comitetului, pentru a te întreba ce ai de gând să faci aici?
Auzind acest răspuns, dintr’o parte ’mi veni să rîd, din altă parte însă ciuda mă cuprinsă, văzând p’acest om, după atâtea greșeli comise, după groasnicul asasinat săvârșit de dânsul, că mai avea curagiul să mintă, să tot mintă, fără nici un pic de rușine.
— Lasă la naiba minciunile! strigai. Numai d’aia ai venit ca să’mi spui mie toate aceste gogorițe? Atunci de geaba ai venit.
Și după aceste cuvinte, întreaga mea indignare în contra acestui om a isbucnit. Tot ce aveam pe suflet, tot ce a chinuit mintea mea în curgere de trei ani în închisorile rusești, am desvălit înaintea acestui nenorocit. Am fost crud, foarte crud față de asasinul nenorocitului Ivanoff, — și am isprăvit acuzările mele cu cuvintele:
— Arată-mi degetul, pe care ’ți-la mușcat Ivanoff, când îl omorai!
Aceste cuvinte făcură pe Neciaeff să se cutremure; el deveni palid ca ceara, și acoperindu-și fața cu ambele mâini căzu pe scaun.
— Era… un…, spion, îngână dânsul.
— Minți!…. Minți, căci știu acum foarte bine, și știm noi toți că nu era spion, cu atât mai odios ești, că și după ce ’l-ai omorât, nici mort nu-l lași în pace, și voiești să-l ucizi în memoria tovarășilor.
Neciaeff tăcu. Apoi, după o pausă foarte lungă, întrerupe tăcerea:
— Așa dar între noi totul e rupt?
— Fără îndoială! Sunt inamicul tău cel mai redutabil, căci unde te voiu întâlni, e vai de tine.
— Mă ameninți ?
— Nu cu moarte, cum ai tu obiceiul, ci cu mijloacele pe cari le posedă un om cinstit față cu oameni ca tine.
După o conversație așa de aspră, Neciaeff mă întrebă dacă-l gonesc din casă. I-am respuns că părerea mea este, că dânsul nu mai poate să mă visiteze. Posomorît, fără a ’mi zice rămas bun, Neciaeff plecă. Credeam că nu ne vom mai întâlni, dar întâmplările au făcut că foarte curând am fost silit să iau parte activă în favoarea acestui om, pe care altmintrelea refusasem de a-l mai primi la mine.
Sergiu Neciaeff, plecând de la mine s’a dus la un refugiat polonez, anume Adolf Stempcowsky. Acest polonez se ocupa la Zürich cu meșteșugul de gravor pe email și porcelană, și trecea în cercurile social-democraților drept un fervent adept al marxiștilor. Având deplină încrederea lui Greilich, șeful partidului social-democrat din Elveția germană, Stempcowsky a fost ales secretar al secțiunei internaționale de lucrători din Zürich. Cum? Prin ce minune acest polonez a putut căpăta încrederea unui om cinstit ca Greilich, este absolut greu de priceput. Iată pe scurt curiculum vitae al acestui miserabil polonez.
Înainte de revoluțiunea polonă de la 1863 Adolf Stempcowsky a fost copist la primăria din Varșovia, apoi a luat parte la rescoala patrioților poloni, și în curând după aceasta emigrase în Elveția. In anul 1866 emigranții polonezi din Zürich descoperiră că Stempcowsky a devenit corespondent al ziarului «Dziennik Warssawsky», în care scrie cele mal odioase calomnii în contra emigranților. S’a format imediat un Jury, care judecă pe netrebnicul ziarist, și verdictul acestui juriu stabili că Adolf Stempcowsky e un spion al guvernului muscălesc. După pronunțarea verdictului Stempcowsky părăsi Zürichul, apoi peste câți-va ani se întoarse, aducând din Paris un certificat falș, iscălit de Iaroslav Dombrowsky și Grohovsky—ambii morți. In acest certificat se restabilea onoarea miserabilului spion. Cu ajutorul acestui certificat dintr’o parte, iar din alta printr’un șir de fapte, Stempcowsky a isbutit să convingă pe Greilich că emigranții poloni cari ’l-au condamnat, l-au pârît numai și numai pentru ideile sale cosmopolite, iar nu pentru vr’o faptă infamantă; Greilich a căzut în capcană, și entusiasmat de activitatea febrilă, de temperamentul ardent și de elocința lui Stempcovsky, ’l-a făcut secretar al Secțiunei centrale a social-democraților marxiști din Elveția germană. Înălțat la demnitatea de secretar, Stempcowsky prin ajutorul unui alt polonez Caspar Tursky făcu în curând cunoștință cu mai mulți refugiați ruși, dar mai cu seamă cu mai multe rusoaice, cari studiau la universitatea din Zürich. In curând toți acești supuși ruși, mulțumită lui Stempcowsky, se însoriseră ca membrii în cercul social-democrat al asociațiunei internaționale de lucrători. După această îsbândă, tot prin ajutorul lui Tursky Stempcowsky făcu cunoștință cu Neciaeff.
Neciaeff, ca și Greilich, a fost fermecat de Stempcowsky, cu care în curând a devenit amic, apoi peste puțin au organisat un comitet de trei, în care intră Caspar Tursky și ei doi. Acest comitet avea de scop organisarea partidului revoluționar în Rusia.
Stempcowsky știa, lucru firesc, că Neciaeff, ca asasin al lui Ivanoff, poate să fie extrădat Rusiei de guvernul federal al Elveției; fiind spion muscălesc, el dete de știre guvernului din Petersburg că Neciaeff se află la Zürich, și că dânsul poate să-l deie pe mâna poliției. Guvernul rusesc imediat se adresă pe cale diplomatică la Berna, cerând extrădarea lui Neciaeff. Pentru a convinge pe guvernul elvețian, că Neciaeff nu e de cât un asasin vulgar, guvernul rus a remis guvernului federal un dosar falș, anume ticluit pentru acest scop, și cu ajutorul acestui dosar a isbutit să capete extrădarea. Acum lucrul cel mai greu era de a pune mâna pe Neciaeff.
Poliția rusească, precum și cea elvețiană știau bine că Neciaeff umblă bine înarmat; apoi, se mai știa că în cas de se va proceda la arestarea lui în cartierul studențesc, la Fluntern, va fi un mare scandal, căci pentru a apăra pe un refugiat politic, atacat de o poliție streină, se vor ridica studenții ruși, sârbi și bulgari, al căror număr pe atunci era considerabil la Zürich.
Pentru a evita scandalul, pentru a face ca extrădarea aceasta să se efectueze cât se poate de liniștit, guvernul din Zürich crezu de cuviință să se adreseze la spionul poliției rusești, Adolf Stempcowsky. Acesta primi însărcinarea, și organisă un adevărat guet-ă-pens, în care Neciaeff s’a prins.
Adolf Stempcowsky dete lui Neciaeff rendez-vous într’un mic restaurant, într’o parte a orașului foarte depărtată de cartierul studențesc. Venind la acea întâlnire Neciaeff, fără a bănui ceva, se așeză la o masă și începu o conversație cu Stempcowsky. In acel moment doi geandarmi elvețieni deghizați în civili, se repeziră pe dindăret și apucară de ambele mâini pe nenorocitul care n’a avut timp să-și scoață revolverul; Stempcowsky din partea sa, simula mirare, ba chiar se prefăcu că vrea să libereze pe tovarășul său din mânile geandarmilor.
La această scenă din întâmplare a fost present d. Greilich, care ’mi-a comunicat toate detaliile arestărei lui Neciaeff mie, și tovarășilor mei refugiați politici.
Imediat ce s’a aflat despre arestarea lui Neciaeff, întreagă colonia de refugiați politici din Rusia s’a adunat în casa unde pe acea vreme locuia Michail Bacunin. Era de neapărată trebuință ca refugiații să ia măsuri contra guvernului rusesc, care după obiceiul său, a indus în eroare pe guvernul elvețian, înmânându-i un dosar judiciar falș, privitor la Neciaeff.
La această întâlnire Michail Bacunin emisese părerea că de datoria tutulor refugiaților din Rusia este de a lua apărarea lui Sergiu Neciaeff, însă, adaogă dânsul, această apărare nu trebue să depășească mai departe de un simplu protest adresat elvețienilor.
Eu unul eram de altă părere. Conștiința îmi reproșa, că neputând suferi pe Neciaeff, ’l-am alungat din locuința mea, și prin această, involuntar, ’l-am făcut să-și caute refugiul pe la niște oameni suspecți ca Tursky, Caspar, ca Adolf Stempcowsky spionul rusesc. Sub povara acestei remușcări de conștiință emisei părerea că refugiații politici datori sunt de a scăpa pe Neciaeff, adică cel puțin de a încerca să-l scape cu ajutorul forței.
In contra propunerei mele s’a ridicat Bacunin cu toată vigoarea elocinței sale. El declară că consideră pe Neciaeff de un om care a compromis causa revoluționarilor ruși, că pentru un asemenea om ar fi o nebunie de a sacrifica pe cine-va din noi, și că atacarea poliției elvețiene de către niște streini, refugiați politici, ar fi un act dăunător pentru toți refugiații.
Lucru firesc că propunerea lui Bacunin trebuia să triumfe primo, pentru că dânsul se bucura de mare autoritate printre refugiați, secundo, pentru că propunerea sa era cât se poate de dreaptă și înțeleaptă.
Pentru a împăca lucrurile și pentru a fi sigur că propunerea mea nu va fi primită, Bacunin imediat după această ședință convocă pe toți membrii alianței democratice, și anume pe cei cari făceau parte din comitetul slav.
Secțiunea aceasta care purta numele de comitetul slav al alianței democratice, se compunea din patru membri și anume: din Bacunin, Lermontoff, Sagin și eu.
Imediat ce acest comitet s’a întrunit, Bacunin ne citi o scrisoare din partea unui grup de tineri din sudul Rusiei, cari cereau ca Bacunin să le trimeață pe cine-va din ai săi pentru a se înțelege în privința propagandei prin scris în Rusia. Propunerea grupului fiind discutată, Bacunin hotări ca să plec eu la graniță, unde să mă întâlnesc cu delegatul grupului, iar locul de întâlnire, propus de mine, a fost acceptat: Iașul.
Așa dar ieșii de la această întrunire cu însărcinarea de a pleca la Iași, chiar a doua zi; pentru acest scop mi s’a dat un pașaport și bani de drum.
A doua zi, adică tocmai în ziua destinată pentru plecare veni la mine d. Caspar Tursky.
Era plouat, prăpădit și foarte jenat. Nenorocitul știa bine că conduita sa în afacerea arestărei lui Neciaeff era cât se poate de lămurită. Încurcându-se într’o conspirație fără rost, cu niște polonezi, dânsul căzu în capcana spionului Stempcowsky, care cu ajutorul său predase pe Neciaeff. Acum convingându-se că Stempcowsky este agent al guvernului rus, dânsul căută mijloc de a scăpa de bănuiala care plana asupra sa.
— Ce să fac ca să dovedesc, îmi zicea el, că am fost indus în eroare, că n’am nici o vină.
— Singurul mijloc de a scăpa de bănuială, îi respunsei, este de a organisa scăparea lui Neciaeff. Apoi mai ai de a te explica cu refugiații poloni, în ceia ce privește amiciția d-le cu Stempcowsky.
— Fac și una și alta!
După această resoluție Tursky mă rugă să merg cu dânsul la o întrunire de tineri, cari s’au adunat special pentru a pune la cale scăparea lui Neciaeff.
Am consimțit să merg, și am și plecat împreună la acea întrunire. La întrunire am găsit câți-va sârbi, discipoli politici ai lui Sveatozar Marcovici, care este considerat ca întemeiătorul «socialismului» în Serbia, și câți-va polonezi. Întrunirea, după o discuție lungă, a luat hotărîrea de a organisa evadarea lui Neciaeff din temniță; iar dacă aceasta va fi cu neputință, atunci de a încerca scăparea lui la gară, când dânsul va fi transferat din temniță, unde zăcea, pentru a fi transportat în Rusia.
Despre participarea mea la întrunirea aceasta au aflat imediat Bacunin și amicii mei politici; cunoscând temperamentul meu, le era frică să nu iau parte activă la liberarea cu forță a lui Neciaeff, și de aceea au insistat să plec din Elveția chiar în acea seară. Ca membru al unei organisațiuni secrete m’am supus, dar cu regret, căci acum eram sigur că Neciaeff este perdut, dacă refugiații politici nu vor participa la scăparea lui. Uram pe Neciaeff, dar ura mea pentru despotica Rusie nu mă făcea să uit că ori și cum Neciaeff era un fanatic, al cărui fanatism într’un moment dat putea să coste viața despotului.