Întorcându-mă din Iași, am adus tovarășilor mei emigrați știrea că granița este organisată pentru transportarea cărților revoluționare în imperiul rus, că prin urmare acum nu rămâne de cât crearea unei literaturi revoluționare, care lipsește cu desăvârșire.
Întrunirea refugiaților politici, care s’a ținut imediat după sosirea mea, hotărește să se creeze o tipografie în Elveția, și să tipărim în acea tipografie atât cărți pentru pătura cultă, cât și broșuri pentru popor.
Pentru a realisa cât mai curând cele hotărâte, era nevoe de bani; și tocmai bano ne lipseau cu desăvârșire. Aceasta ne sili, în cap cu Bacunin, să intrăm în tratative cu un alt grup de refugiați politici, care s’a grupat împrejurul lui Petru Lawroff. Tratativele întemeiate pe scopul comun al tutulora, distrugerea absolutismului, chiar la începutul lor au fost rupte.
Un abiz mare despărțea cele două grupuri. Lawroviștii erau doctrinari, cărturari cari nu credeau posibilă în Rusia nici o mișcare, fie politică, fie socialistă; Bacuniștii din contra, sub influența mai mult a temperamentelor, erau profund convinși că ultima oră a despotismului a sunat, că în popoarele imperiului fierbe o nemulțumire mare, și că nu lipsește de cât o organisațiune revoluționară, pentru a da lovitura de moarte tiraniei țarilor.
Bacunin, de și rus de origine, prin convingerile sale era dușman sincer al rusofilismului. Încă în tinerețe el s’a pronunțat franc și loial pentru Polonia, și în contra Moscovei, apoi, în toate scrierile sale adresate slavilor din Austria, pururea se pronunța pentru autonomie, și contra contopirei cu muscălimea.
Eu — ca român din Basarabia, caucazienii, polonezii, ruteni — lucru firesc, ne-am afiliat cu rușii cari îl înconjurau, și am acceptat programul său federalist.
Ne putându-ne înțelege cu doctrinarii lawrowiști, noi bacuniștii, hotărârăm să lucrăm a parte, și în propaganda noastră prin scris să ducem în pătura cultă a Rusiei idea necesităței neapărate a distrugerii imperiului rusesc în actuala sa formă politică și socială, lăsând popoarele din care se compune acest imperiu, libere, să-și croiască singure destinele, pentru a putea să se cristaliseze apoi, după victorie, într’o federațiune liberă de neamuri înjghebate pe temeiul cerințelor economice, reală și pe basa simpatiilor de rasă.
Odată înțeleși între noi în ceia ce privește principiile fundamentale, ne-am pus pe lucru.
Spre toamna anului 1873, cu mari greutăți adunând toate micile noastre mijloace, întemeiarăm o tipografie la Zürich. Odată tipografia organisată, ne-am apucat de lucru.
Neavend parale pentru a angaja lucrători tipografi, și apoi neputând încredința adese ori unele din lucrările tipografice, precum sunt proclamațiile, apelurile etc, în mânile unor oameni străini cu sufletul de opera noastră, am fost nevoiți a ne face noi culegători tipografi. Și ne am făcut.
Sagin, Popoff, eu, pe urmă câte-va fete studentine, devenirăm în curând tipografi buni și activi. Lucram câte 10 — 14 ceasuri pe zi, ba cu vingalacul în mâini, ba la roata mașinei, ba ca puitori.
Dar a munci fisicește, n’a fost destul, mai trebuia să si scriem tot noi, atât cărțile pentru pătura cultă, cât și broșurile pentru popor.
De aceia unii din noi, după o zi întreagă de muncă în picioare la tipografie, mai petreceau și nopțile, șezând târziu la meșcioara de lucru și pregătind manuscris pentru mâine.
În mijlocul acestei munci foarte obositoare se dete pe față lupta cea mare din sînul societății internaționale de lucrători între Bacunin si Marx.
Unul, apărător ardent al ideii anarhiste, propaga desființarea statului modern și întocmirea unei organisațiuni federaliste a popoarelor.
Altul, apărătorul lumei muncitoare, propagare organisarea statului capitalisto—feudal în stat al muncitorimei, și chema lumea muncitoare la întocmirea partidului social-democrat.
Cel dintâi socialist-revoluționar; cel din urmă socialist-evoluționist.
Această luptă, lucru logic și firesc, ne apucă în vîrtejul său și pe noi toți, cari înconjurăm pe Mihail Bacunin.
Bătrânul revoluționar, care pe aceste timpuri era în capul asociațiunei internaționale de lucrători din Italia, Spania, Elveția francesă și Franța de sud, avea mare nevoie să fie ajutat de noi tinerii. Ca membru alianței democratice, eram nevoit să iau parte la acea lucrare.
De aceia adese ori împrejurările m’au silit să las tipografia din Zürich pe mâinile lui Sagiu, și să plec la Locarno, unde locuia Bacunin. Aci îi serveam de secretar, scriind scrisori în Italia, Spania și Franța. Secretariatul meu dura une-ori săptămâni întregi, și numai oboseala, sleirea desăvârșită a forțelor din causa nopților petrecute la scris făceau ca să fiu înlocuit cu vr’un alt tînăr — italian, spaniol sau francez. Atunci plecam din Locarno îndărăt, și îară-și mă ocupam cu de-ale tipografiei.
La sfârșitul anului 1873, în mijlocul grupărei noastre, se ivi o mare neînțelegere. Mihail Bacunin, cu cât afacerile noastre în Rusia deveneau mai mari, cu atât începuse a crede necesară o organisațiune centralistă a forțelor revoluționare. Tendințele sale autoritare deveneau cu atât mai periculoase causei pentru care luptam, cu cât asupra lui avea mare influență un refugiat rus — Sagin.
Acest om de o inteligență vie, de o morală destul de elastică, era fiul unui precupeț rus din guvernământul Iaroslaw. Amestecat într’o mișcare a studenților dela politechnicul din Petersburg — el a fugit în America, de unde apoi s’a întors și s’a stabilit la Zürich.
Om practic, foarte activ, dânsul privea causa cea mare pentru care cu toții lucram ca o operațiune comercială, și în ori ce pas, în ori-ce acțiune a noastră nu vedea de cât partea pur materială a afacerei. Sufletul afacerei, partea esențială, pentru dânsul trecea nepricepută.
Această insuficiență morală, acest spirit speculativ, acest sânge rece de a calcula, atunci când fie-care cifră era ființă vie, oameni, cari sufer, cari se jertfesc, mă revolta pe mine om sentimental. Eu nu puteam lua parte la acest fel de aritmetică, nu puteam rămânea nepăsător, văzând cum se fac socotelile de isbândă, într’o afacere plină de drame sociale.
De aceia în curând între mine și Sagin relațiunile deveniră foarte încordate, aducând după sine chiar ruptura. Causa rupturei a fost întocmirea comitetului dirigent slav, în care eram aleși ad-hoc de Mihail Bacunin: eu, Sagiu și P. Lermontof (mort apoi în fortăreața Petro-Pavlowskaia).
Întocmirea acestui comitet, făcută pe sub mână și într’un mod arbitrar de Bacunin, fără știrea grupului, mă sili să ies din alianță și să părăsesc pe bacuniști; ceia ce am și făcut fiind urmat de mai mulți tovarăși.
Ieșirea noastră a fost fatală bacuniștilor, de oare-ce rupând relațiunile cu noi, ei perduseră ori-ce legătură cu Rusia, și fură siliți să închidă tipografia și să înceteze ori ce lucrare.
Rupând cu Mihail Bacunin, eu părăsii Zürichul și mă mutai la Geneva, unde imediat organisai împreună cu tovărășii mei A. O. și V. H. o nouă tipografie.