Cel dintâi lucru despre care am aflat sosind la Zürich, a fost trista veste că Neciaeff a fost predat Rusiei de către guvernul federal din Elveția. Predarea s’a făcut pe motivul că Neciaeff a asasinat pe Ivanoff, și că acest asasinat nu se poate considera de o crimă politică, de oare-ce Ivanoff n’a fost nici persoană politică în Rusia, nici jeandarm sau santinelă de pază,— omorârea cărui fel de oameni se poate întâmpla în momentul când criminalul politic se încearcă să fugă.
Aceste sunt considerantele pe temeiul cărora guvernul federal a crezut de cuviință să predeie pe Neciaeff, obligând guvernul rusesc de a judeca pe predat numai și numai pentru crima de asasinat și nici de cum pentru crimele sale politice.
Obligațiunea aceasta acceptată de Rusia, lucru logic, a fost călcată în picioare de guvernul rusesc cu cel mai patent dispreț; Rusia, precum știu bine românii, nici odată n’a ținut la cuvântul său de onoare. Oamenii politici ai Rusiei, diplomații săi, tiranii săi puțin se sinchisesc de cuvântul lor de onoare, râzând cu cinismul caracteristic omului semi sălbatic în vinele căruia curge sânge mongol, de omul civilisat, care crede și ține serios la cuvântul său de onoare. Românii nu pot uita odioasa călcare a cuvântului de onoare de către împăratul Alexandru al II-lea, care ca aliat al regelui Carol în resboiul de la 1877 — 78 s’a obligat de a apăra integritatea solului României, și apoi, după biruința de la Plevna, ne-a răpit Basarabia de sud !
In ceia ce privește predarea lui Neciaeff Rusiei de către guvernul Elveției, mai sunt dator să înregistrez aci următorul fapt: La predarea lui rolul principal l’a jucat fostul director de poliție din Zürich d. Pfeninger. Activitatea sea în acestă împrejurare, modul său de a lucra mână în mână cu spionul rusesc Adolf Stempcowsky, intimitatea sa cu jeandarmii ruși sosiți la Zürich, prânzurile și banchetele la cari a luat parte și cari au fost organisate de agenții diplomatici ruși în onoarea sa — totul și toate au dat prilegiu opiniei publice din Elveția să bănuiască, că înaltul funcționar elvețian a primit bani de la Rusia, drept resplată pentru predarea lui Neciaeff.
Au trecut ani, de atunci, și în momentul de față d. Pfeninger e social-democrat. Am auzit că domnia-sa se căește de rolul ce a jucat în afacerea predărei lui Neciaeff și jură că a fost indus în eroare de Rusia, etc.
Ori și cum ar fi, — bănuială mare planează asupra conduitei sale, și mulți, foarte mulți nu se încred în sinceritatea căinței sale tardive. In ceia ce mă privește pe mine, dator sunt, ca unul care personal am fost amestecat în această tristă dramă, să-mi dau părerea: Eu unul nu cred de loc, în nevinovăția lui Pfeninger, nu cred că din eroare domnia sa a sprijinit ca jurisconsult și ca om politic odiosul fapt de extrădarea lui Neciaeff.
In spirjinul acestei bănueli există un document groasnic pentru social-democratul Pfeninger. In numărul I a revistei «Vestnic Narodnoi Woli», Lew Tichomiroff, actualul redactor al ziarului Moscowskie Wiedomosti a publicat un material menit să slujească pentru cunoașterea biografiei lui Neciaeff; printre documentele publicate se află și un manuscris scris de mâna lui Neciaeff, și în care nenorocitul scrie următoarele cu privirea la d. Pfeninger: «Toate hârtiile găsite la mine au fost vendute de către Pfeninger secțiunei a 3-a.
In ziua când Neciaeff trebuia să fie predat la granița Bavariei în mâinile jeandarmilor ruși, un grup de tineri, având în capul lor pe Gaspar Tursky, s’a încercat să-l răpească din mâinile jeandarmilor elvețieni. La gara din Zurich, când Neciaeff a fost transferat din temniță pentru a fi expediat cu trenul spre Romanshorn, mai mulți studenți sârbi s’au aruncat asupra jeandarmilor. Jeandarmii elvețiani au fugit în toate părțile ca niște potârnichii, și Neciaeff cât p’aci, era să fie slobod, dar — intervenirea publicului, și mai cu seamă poltroneria lui Tursky și a unor polonezi, cari au refusat ori-ce ajutor studenților sârbi în acest suprem moment, au făcut ca încercarea să sufere un fiasco complect. Jeandarmii prinseră curaj, și reveniră; înhățară pe unul din sârbi, și Neciaeff fu legat și închis într’un vagon reservat pentru dânsul.
Povestirea peripețiilor acestei încercări nereușite mă făcu să dojenesc mult pe d Tursky, care ’mi jurase că de astă dată consideră de datorie a sa cel puțin să resbune pe Neciaeff, pedepsind pe infamul spion Adolf Stempcowsky.
Acest jurământ și această promisiune le luasem, lucru firesc, drept o simplă fanfaronadă.
Ori cum, cu Neciaeff s’a isprăvit; odată căzut în mânele Rusiei, el era perdut.
Imediat ce Neciaeff a sosit în Rusia, el a fost închis în fortereța Petro-Pawlowscaia. Câte-va zile după aceasta a intrat în celula sa umedă comitele Levașeff, cu propunerea de a’i scrie un memoriu privitor la planurile și activitatea refugiaților politici din străinătate. Neciaeff surîse cu dispreț la propunerile făcute lui de acest demnitar al statului.
— Atât mai rău pentru d-ta! îi zise a tunci cornițele Levașeff, veți fi judecat ca un simplu criminal, iar a vorbi înainte juraților președintele tribunalului nare să vă permită.
Așa s’a și întâmplat. Neciaeff cu toate astea a vorbit și a declarat înaintea juraților că a fost supus la tortură în timpul cât a durat instrucțiunea. Curtea cu jurați l-a condamnat la 20 ani muncă silnică în Siberia, dar guvernul temându-se că acest om energic să nu scape cum-va, ’l a întemnițat pe viață în fortereța Petro-Pavlowska și anume în revelilul lui «Alexi».
In al treilea an de la întemnițarea sa într’o celulă solitară, Neciaeff a fost visitat de șeful jeandarmilor generalul Potapoff. Acest demnitar propusese arestantului să-și scrie memoriile cu privirea la refugiații politici. Neciaeff refusă pentru a doua oară de a fi delator; atunci generalul de geandarmi supărat că trei ani de întemnițare n’au putut înfrâna pe acest om, sbeară ca un turbat:
— Atunci vei primi 50 de lovituri de knut și vei fi silit să te supui.
Neciaeff perdu în fine răbdarea, și la infama amenințare respunse cu o palmă sdravănă. Această palmă generalul Potapoff o capătă în presența comandantului fortăreței, prințul Dunducoff-Corsacoff, și a suitei sale. Ofițerii au năvălit asupra arestantului și ’l-au bătut până la sânge…… șase luni după aceasta Neciaeff înduplecat de comandantul fortăreței a scris o scrisoare către împăratul Alexandru al II-lea. In acea scrisoare nenorocitul arată despotului starea politică și socială a imperiului în adevărata ei culoare; apoi conchide că resultatul acestei stări duce inevitabil la o revoluție sîngeroasă, care nu se poate înlătura de cât printr’o constituție liberală.
Se zice că țarul citind scrisoarea lui Neciaeff a luat’o în batjocură. Din ordinul său, după aceasta, arestantul a fost legat de zid, cu lanț, având deja lanțuri la picioare și la mâini.
In această groaznică stare dânsul a zăcut doi ani de zile dormind pe podelele de granit, fără nici un așternut.
Cu un an înaintea morței sale, Serghie Neciaeff a scris o scrisoare lungă în care vorbește de sine ca de a treia persoană; acea scrisoare e adevăratul curiculum vitae a lui în temniță, de aceea și dau mai jos în întregimea sea acest interesant document.
Iată-l:
Comandantul fortăreței noastre seamana mult a leneșul rege al Merovingilor, în domnia căruia joacă rolul unei persoane omnipotente secietarul său Denjkin. Această creatură scârboasă domnește în fortareață. El pradă și jefuește atât pe ofițeri, cât și pe soldați. A doua persoană grată a comandantului e colonelul Filimonoff, directorul revelmului Alexeewsky.
Acest revelm este o temniță vestită în istoria Rusiei. Incă există celula, în care Petru cel mare cu propriiele sale mâini a strangulat pe fiul său Alexi, încă nu s’a nivelat cu totul movilița sub care s’a îngropat nenorocita principesă Taracanoff, încă stau în picioare celulele umede și întunecoase, fără ușă și fereastră, cu o singură gaură prin care se da altă dată apa și pâinea arestanților.
În aceste morminte nu de mult încă se îngropau de vii victimele despotizmului. Acum doi ani (scrisoarea datează de la 1875) pe timpul inundațiunei, admistrația a avut sa facă din aceste celule magazii pentru munițiile garnizoanei, și când a fost în fine rupt zăvorul ruginit de la ușa de intrare în condor, și soldații s’au scoborât în lăuntru cu felinarul aprins, părul li s’a făcut măciucă pe podelele celulelelor zăceau schelete de oameni!
Revelmul Alexeewsky—este o temniță secretă în fortăreața Petro-Pawlowskaia despre această temniță se vorbește la ureche Santinelele cari o păzesc se compun din soldați fără carte, stupizi și idiotisați în casarmă, cărora le este oprit sub amenințarea unei pedepse mari, de a vorbi despre locul serviciului lor.
În această temniță secretă se comit lucruri oribile. Administratorul Fihmonoff se folosește de aceasta situație excepțională a temniței. Cantitatea mare de lemne de foc, care este destinata pentru încălzirea celulelor figurează numai pe hârtie, și din trei-zeci de sobe ale revelmului se încălzesc numai trei. Toate celulele, din această causa, au devenit umede; igrasia e oribilă, apa picură depe plafon și păreți ca într’o pivnița, temperatura iarna e sub zero, arestanții sufer de reumatizm și oftică, iar colonel Eilimonoff când inspectează temnița nu scoate șuba de pe umeri. Unul din arestanți închis în acea temnița acum 20 ani zacea solitar într’una din celule înebunit de mult. Nenorocitul alearga noaptea întreagă pun celula sa, umplând aerul cu suspinele sale lugubre.
Locuitorii din fortăreață adese ori aud noaptea aceste suspine, și trecând iute își fac cruce. Acest arestant e Șevici.
Nenorocitul a înebunit de mult, de ce dar țarul nu ’l iarta? Se zice că causa este tocmai dorința guvernului de a păstra pe acest nenorocit pentru că suspinele sale sunt o tortură morală pentru noi.
Șevici a fost căpitan academician din garda imperială. Împăratul Alexandru al II-lea văzuse o dată la plimbare pe sora lui, o fată de o frumusețe rară. Împăratul facu cunoștință cu d-ra Șevici, și amăgind-o a violat-o. După ce crima a fost consumată de autocrat, căpitanul Șevici la o paradă din Țarskae-Sele iese din rândurile suitei, și apostrofează pe țarul într’un mod insultător. Peutru aceasta insultă țarul îl condamnă fără judecată la întemnțare pe viață.
Solitudinea fără de lucru, fără vre-o ocupație, într’o pivniță umedă, paraziții, murdăria, hrana rea, frigul groasnic, insultele și bătăile de joc ale temnicerilor, frânghii și lanțuri, zăvoare—toate astea sunt îndestulătoare, prea îndestulătoare pentru a sfărâma chiar cea mai puternică natură, pentru a slei forțele trupești și cele sufletești ale nenorocitului condamnat politic. Nu este deci de mirat, ca la urma urmelor omul înebunește.
Alături cu celula lui Șevici se afla celula lui Neciaeff.
Acest arestant trăi lung timp în lanțuri. Lanțul de la picioare îi era înadins legat de lanțurile de la mâni în așa mod, în cât arestantul trebuia mereu să stea încovoiat. Doi ani a petrecut el în această posițiune, picioarele și mâinile sale s’au umplut de rani, sănătatea sea a perit pentru tot-d’a-una, și când moartea era deja aproape, pentra a-l scăpa de aceste chinuri—călăii au crezut de cuviița sa scoata catenele și să-l scape din ghiarele morței.
Afară de Șevici și Neciaeff mai zac iu acea temnița și alți doi arestanți politici Misky și Șmaeff.
Mirsky a intrat in temniță tînăr și faimos, plin de vlaga vieței, după un an și jumătate de închisoare solitară acum el e un batrân slăbănog, un adevărat schelet.
Șmaeff a fost adus, în această temniță, în toiul iernei, și a fost aruncat intr’una din pivnițele umede și fără soare, această împrejurare de o data ’i-a tăiat firul vieței, și el scuipa sânge și piere de oftică.
După moartea împăratului Alexandru al II-lea, executat de partidul nihilist, Țarul Alexandru al III-lea, pentru a răsbuna pe tatal său, inaugurează o reacțiune tenbilă. Această reacțiune n’a cruțat nici pe arestanții politici din revelinul Alexii. Țarul a poruncit să nu se scoată acești arestanți diu celulele lor, pentru plimbate, ba încă să fie bătute cu scâuduri pe din afară micile ferestrui pnn cari nenorociții priveau un colțișor albastiu de cer.
Iată dar acea scrisoare a lui Neciaeff prin care el povestește în persoana a treia viața sa în temniță.
Mulțumită energiei sale și fisicului său resistent, în anul 1880 Neciaeff a isbutit să lege relații cu comitetul executiv al partidului nihilist. Relațiunile acestea au fost organisate cu ajutorul paralelor, și membrul comitetului Jeleaboff a fost însărcinat cu conducerea lor. Prin scrisori cifrate Neciaeff comunică comitetului un plan îndrăsneț, combinat de dânsul în tăcerea și întunericul temniței sale, cu ajutorul căruia plan se putea aresta întreagă familia imperială, în ziua când densa va veni să asiste la serviciul divin din catedrala din fortăreața Petro-Pavlowskaia. O dată arestată, familia imperială trebuia să fie întemnițată tocmai în temnița situată alăturea cu sarcofagele țarilor, cari sunt în centrul fortăreței.
Planul lui Neciaeff a fost respins de comitetul executiv, considerat fiind de prea imposibil, și deci pur fantastic; dar din altă parte, descrierea amănunțită a temniței și a fortăreței, făcută de către Neciaeff, convinsese pe comitet, că este foarte posibilă liberarea arestanților politici din acea temniță. Cu organisarea acestei liberări a fost însărcinat Jeleaboff.
Din nenorocire însă pentru Neciaeff, această hotărâre a comitetului executiv a fost târzielnică. Veni anul 1881 și partidul nihilist condamnă la moarte pe Țarul Alexandru al II-lea.
Această groasnică hotărîre, datorată cruzimei fără seamăn a reacțiunei, sili comitetul executiv să-și concentreze toate forțele asupra unui singur punt, executarea hotărîrei.
Starea lucrurilor a fost comunicată lui Neciaeff și celor-l-alți arestanți, și ei, cari începuseră a spera în apropriata liberare conveniră unanim, că comitetul are dreptate să facă așa cum face și nu alt fel.
După tragica moarte a împăratului Alexandru al II-lea, care s’a întîmplat în ziua de 1 Martie 1881, regimul penitenciar pentru arestanții politici a devenit nesuferit. Neciaeff perdu în fine răbdarea, și în luna Decembrie 1881 s’a spînzurat în celula sa.
Așa a murit acest fanatic.