Naica Floare n-are vreme. Cuptorul este ars și plăcinta nu e încă întinsă. Multă grabă nu-i prea bună: Marta ar fi trebuit să mai aștepte cu cuptorul. Ea însă umblă cu gândul tot pe la cei din casă; abia apucă să se vadă și ea la masă cu scărmănătorii de pene. Sunt prea veseli: îi aude râzând în casă. Bujor spune minciuni; trei zile și trei nopți el nu ar sfârși. Când n-o știe de la altul, o scornește de la sine. Și apoi mai este bun la clacă și pentru că nu se mânie când Ileana îi face câte o glumă, iar Ileana bucuros îi face câte una. Așa-i asta între tineri.
În vreme ce naica Floare întinde plăcinta și tinerii petrec vesel împrejurul mesei, stăpânul casei, badea Mitru, șade pe prispă, în umbra celor de la masă. Ca totdeauna, pipa îi este în gură, dar de mult a uitat că nu arde. Simte că-i lipsește ceva, ce însă anume nu știe. Tot așa de puțin știe de veselia celor din casă. Simte că singur nu este; mai departe nu-și bate capul. Veselia lor nu-l supără, dar nici nu îl înveselește. Scoate pipa din gură, cască o dată, se întinde, apoi, pentru ca să facă și el ceva, ia un pumn de pene și începe a le număra aruncându-le jos una câte una.
Un nou hohot îl trezește și pe el din astă nepăsare.
Ileana a făcut o cunună de pene cu coada dindărăt și a pus-o pe nesimțite în capul lui Bujor. Bujor a simțit, dar se face a nu fi simțit, fiindcă-i place să vadă pe Ileana râzând. Toți râd cu hohot, râde mai ales Ileana. Bujor stă cu cununa pe cap, făcându-se a nu ști de ce râd ceilalți. Îi șade foarte poznaș. Marta deschide ușa: acuma râde și ea. Ileana însă, văzându-i pe toți așa râzând de Bujor, însăși se oprește din râs, face o față ca și când ar fi răsturnat oala la foc și grăiește:
– Dar, prostule, nu vezi că de tine râd!?
Bujor vrea să-și ieie cununa din cap; Ileana nu-l lasă, ci frumos, precum a pus-o, o ia însăși, curățindu-l în urmă cu îngrijire de pene. Sfârșind, îl trage o dată de ureche, iar Bujor se supără d-un lucru: c-au fost prea puține pene. Vrând ori nevrând, badea Mitru le-a văzut pe toate. Chiar i s-au mișcat și lui buzele a râde.
– Măi Bujor! grăi el alene, după ce s-au sfârșit toate.
Bujor sări în picioare.
– Ai adăpat tu boii?
Bujor s-așează în semn de răspuns.
– I-ai adăpat?
– Asta nu se face acum; știi d-ta bine că noi adăpăm boii când se culcă găinile!
– Dar caii…
Bujor îi taie vorba:
– Bade Mitre! Ca în toate serile, astăzi s-au hrănit porcii, apoi s-au închis, s-au muls vacile, apoi s-au adăpat, s-au adăpat și boii și caii; plugurile sunt în car; sămânța este în saci; grăpile la îndemână. Mâne dimineață, când răsare luceafărul boului, noi adăpăm – și ziua ne prinde în câmp.
– Dar tot ar fi mai bine să nu-ți pierzi tu vremea pe aici pe la fete!
– Dar ce să fac în grajd? Nu e destul Toader la vite?
– Ești bun la gură, îi zise badea Mitru după aceste vorbe. Dar om n-are să iasă din tine!
– Ia dă-mi pace! răspunse Bujor, făcându-se a glumi. D-ta ai vrea ca toți să fim moșnegi. Ce zici tu, măi Ghiță!?
Ghiță era flăcău numai d-aici din vecini. Foarte bucuros petrecea seara la scărmănat de pene cu Ileana și ceilalți tineri veseli. Așadară el știa că badea Mitru este cam rău de gură. Gândi că este mai bine să nu răspundă nimic. A răspuns însă badea Mitru, scurt, dar gros:
– Măi! cu Ghiță nu te potrivi: tu ești slugă, iară el nu are stăpân.
Bujor părea că n-a auzit bine aceste cuvinte. El privi o dată aspru la badea Mitru, privi mânios la Ghiță, privi încă o dată împregiur, fără ca să poată vedea și pe Ileana; apoi se sculă încet și-și luă pălăria de lângă cuptor. Ileana îl ghionti, îl mai trase de sucman, dar el ieși fără ca să zică „noapte bună”, ca și când ar fi fost să se mai întoarcă. Îi părea că e cam cald în casă.
Mai târziu a ieșit și Ileana, pentru ca să vadă dacă e coaptă plăcinta ori ba. Mult nu rămase afară. Când intră, află pe tatăl său culegând penele pe care le-a fost aruncat pe jos.
– Tu fată! dă-mi foc în pipă.
Ileana iarăși ieși în tindă, pentru ca să aducă un tăciune. Ochii ei însă umblau mai mult p-afară, decât pe la vatră, încât era p-aci, p-aci s-aducă un cărbune stâmpărat în loc de tăciune. Dar nu vedea nimic. Astă-seară plăcintele s-au mâncat fără de Bujor. Naica Florea a întrebat după el de vreo trei ori, fiindcă îi plăcea să vadă tinerii veseli, iar în lipsa lui Bujor veselia întotdeauna mergea cam șchiopătând. Ileana a mai ieșit după aceea din casă, spre a-i spune lui Bujor c-a întrebat „mama” de el.
Bujor ședea în mijlocul curții pe oiștea carului. Poate chiar aștepta să iasă Ileana și să-l cheme a intra în casă. Când însă o văzu mișcându-se spre ușă, el se ridică și trecu în dosul carului. Și aici îl văzu Ileana. Nu știa însă de ce, ea stete câtăva vreme nehotărâtă, apoi iarăși intră. În tindă se opri încă o dată și-și zise cam necăjită: „Nu știu ce om e și tata!”
Nici n-a făcut Mitrea Boarului bine zicând așa vorbe, Bujor nu era nici slugă, nici om nou în casa lui. Aici a poruncit el. Când era școlar, venea des-de-dimineață să ia pe Ileana cu sine, fiindcă Ileana era mică și naica Floare n-ar fi lăsat-o să meargă singură ori numai cu Păscuț la școală, Păscuț, copilul care i-a murit acum vreo opt ani.
Bujor însă o trecea peste punte și purta grijă de ea ca de ochii săi. Dar nici Ileana nu voia să meargă fără de Bujor. Mai târziu, de la vârsta de șaptesprezece ani, Bujor a rămas cu totul la Mitrea Boarului, și de șase ani de zile este om din casă. Badea Mitru știe că celelalte două slugi nu-i fac pe jumătate treaba pe care i-o face Bujor singur.
O știe și Bujor. El lucrează acasă, nu la stăpân. Așa vorbe nu s-ar fi căzut să-i zică badea Mitru. Zău, Bujor s-a cam supărat. El știe însă că badea Mitru nu e om rău. Nu, dar tocmai de vorba lui s-a cam supărat. Erau și alții de față. Era și Ghiță. Bujor s-a supărat pe Ileana pentru că ea a auzit această vorbă, Ileana îl mâhnește: ea n-ar trebui să asculte la asemenea cuvinte. Apoi, barem să fi venit și să-i fi zis: „Bujor! dar fii cuminte, știi tu cine este tata”. Dar ei nici că-i pasă de el. Cine știe, poate se bucură c-a scăpat de el.
Bujor se ridică repede de pe oiște, unde a șezut, apoi iarăși se așează încet și astâmpărat. Nici acum însă nu îl ținea locului; el sări mai repede încă, privi o dată la fereastră și plecă de-a dreptul spre gardul care despărțea grădina tătâne-său de aceea a lui Mitrea.
Voia să vorbească cu tatăl său.
Tatăl său, Stan, a petrecut într-astă seară neobicinuit de mult la lumină. El este al doilea tâtor la biserică și a stat multă vreme cu popa la sfat. Este vorba să se facă un clopot nou la biserică din banii ce Mitrea Boarului i-a dăruit pentru vecinica odihnă a tătâne-său. Când a venit acasă, copiii erau culcați; Stan a privit la ei, a ascultat răsuflarea lor, apoi s-a dezbrăcat, a stins lumina și s-a culcat și el. Când a venit Bujor, l-a trezit din cel dintâi somn.
– Cine e?
– Eu!
– Cine, eu?
– Eu, tată!
– Hm! Bujor!? Dar ce vrei acum noaptea?
Bujor stete o vreme fără de răspuns. Îi părea că tot ar fi mai bine să tacă.
– Vorbește, măi, dacă m-ai trezit din somn!
– Deschide ușa; aș vrea să-ți spun ceva!
– Spune numai. Și așa te aud eu!
– Vezi d-ta, taică, să mă crezi… fiindcă…
– Scurtă vorba, măi!
– Tată, eu nu mai rămân la Mitrea Boarului.
– Ei, apoi bine faci și tu o dată în viața ta.
– Auzi, tată! Eu nu rămân, chiar nu rămân.
– Apoi vezi bine că nu rămâi dacă nu vrei să rămâi. Ce vorbă!
După aceste vorbe Stan se-ntoarse la perete, cu inima îmbucurată că fiul său iese de la Mitrea Boarului. Vecinii nu prea trăiau bine unul cu altul. Mitrea Boarului era bogat, și acum se făcuse leneș și cam încrezut, iară Stan, ca om cărturar ce era, deși sărac, se ținea mai presus de bogatul său vecin.
Bujor rămase stând la fereastră. El știa de mai ‘nainte că tatăl său nu se va supăra dacă va veni acasă; totuși, parc-ai fi dorit să-l ocărească pentru această hotărâre a sa și să-i zică: „Tu trebuie să rămâi!”
Era să plece când auzi ușa și văzu pe mamă-sa ieșind din casă. Au stat multă vreme apoi de vorbă, mama și fiul, așezați pe piatra de lângă portiță. Bujor n-a spus mamei sale pentru ce nu vrea să rămână: aceasta n-ar fi putut-o spune nimănui pe fața pământului; zicea numai că nu vrea. Mama zicea să rămână, fiindcă-i merge mai bine decât acasă. „Suntem mulți la puțin!” era cuvântul mamei; tocmai acest cuvânt îl îndemna însă pe Bujor să facă ce s-a fost hotărât.
– Apoi, dacă suntem la puțin, vreau să fim la mai mult, grăi el hotărât. Și Marta trebuie să vină acasă! Noi doi nu vom lua pita de la cei mai mici. Sân-George este aproape, atunci mi se împlinește anul.
Dară Bujor nu s-a ținut de vorbă. El nici până la Sân-George n-a așteptat. Numaidecât, în ziua următoare, a spus stăpânului că tatăl său dorește să meargă acasă și el ar dori să meargă, când e vremea de lucru.
– Bine faci! drept ai, îi răspunde badea Mitru, acuma e vremea. Eu eram însurat când am fost de douăzeci de ani!
De ce nu mai rămâne Bujor, la asta badea Mitru nu se gândea. El gândea foarte puțin!
Naica Floare a prădat multe vorbe de dragul lui Bujor. Îi părea că-i vine să fugă d-acasă când auzi că Bujor merge. Așa lucru nu i s-a mai pomenit- Omul acesta crește în casă și acum se duce. Treaba s-a sfârșit cu vorba: „Mai mult peste pragul meu să nu treci!”
Ileana singură știa „pentru ce” merge Bujor; asta însă nici chiar sie nu și-o spunea. Ziua întreagă ea era unde se afla Bujor; mereu voia să vorbească cu el și totdeauna, când îl întâlnea, îl ferea din cale, pentru că nu știa ce vrea să-i zică. Câteodată apuca un gând, ieșea anume la Bujor și iarăși intra. Totdeauna gândul, în urmă, îi părea fără de înțeles. Îi plăcea că Bujor vrea să meargă; pentru lumea asta nu ar fi voit ca el să rămână; și totuși, adeseori, fața i se aprindea de mânie, gândind că el chiar se duce. Iară când Bujor a plecat, Ileana nu s-a putut răbda să nu se sfădească, acuma întâia oară, cu Marta, sfadă nu pentru fratele Martei, ci pentru că Marta n-a închis ușa cum se cade. Așa sunt femeile: se sfădesc foarte ușor. E vorba veche că babele bătrâne și fetele de măritat sunt supărăcioase. Însă Ileana tot numai pe taică-său era supărată. Îi părea om cu inima neagră, deși prea mult ținea la el. Zisese că Bujor e slugă, și pentru asta nu-l putea ierta.