S-a dus Bujor și Ileana l-a lăsat să meargă. Măcar nici atâta nu i-a zis: „Mai vino câteodată pe la noi”. Când el se gândea la asta, începea pământul să se clatine sub el.
Naica Floare a zis vorbe mai grele. Pe ea nu era însă Bujor atât de mânios. El era mânios pe Ileana, pentru că n-a zis nimic. Tot se gândea la Ileana și, cu cât mai mult se gândea, cu atât mai mânios se făcea, și cu cât mai mânios era, cu atât se gândea mai mult. În sfârșit, a ajuns că nici nu mai gândea la alta decât la Ileana; iară când o zărea câteodată trecând pe dinaintea casei, el tresărea, îl prindeau fiorii și-i furnicau vinele, încât să fi avut paharul de cuminecătură în mână, și pe acela l-ar fi scăpat. O dorință ar fi avut numai: să-i spună verde în față ceea ce altui om pe rotogolul pământului nu-i putea spune, ce-i zace pe inimă. Numai frățiorii cei mai mici și Antița simțeau câteodată mânia lui Bujor. Când n-o mai putea purta, o descărca asupra acestora, și apoi, pentru ca iarăși să-i împace, îi cioplea Antiței o păpușă și-i făcea lui Toderică o morișcă de vând ori un arc lui Mărian.
Nu însă multă vreme a rămas asta așa. Bujor era om deprins la lucru. Peste câteva zile au început a-l mânca palmele; îi părea că i se spoiește pielea. Totdeauna se gândea însă la lucrul de colo, unde a mai lucrat șase ani de zile. Aici, acasă, se simțea străin. Îi părea că lui îi este totuna dacă trebile merg bine ori dacă ele merg rău.
Dacă ploua, Bujor își aducea aminte de iazul de la țarina Boarului și se întreba dacă este stăvilit ori nu; iară la aceea nu se gândea, că a lor țarină este pe coaste, și de iazuri nici că-i pasă. Cu vremea, însă, omul se schimbă. Din zi în zi Bujor privea tot mai mult împregiurul său; mai mergea prin grajd, mai prin grădină, mai pe la țarină. În urmă afla că, zău, și aici vor fi multe de îndreptat, multe de stricat și multe de făcut. În sfârșit, începu și el a lua parte la necazurile casei și a zice tot „la noi” și tot „la Boarul”. Apoi, când oamenii ca Bujor încep să-și facă grijă și să lucreze, ei nu mai încetează, ci-și fac de lucru chiar și când nu au!
Dar nici Ileana nu stetea cu mâinile în sân!
Războiul și ghergheful sunt două câmpuri pe care nu știe răsfira florile ca Ileana. De asta se vorbește giur-împregiur, cât ajunge vestea bună. Parcă-i fărmecată la degete. A și avut însă de la cine să învețe. Naica Floare în viața ei n-a făcut alta decât covoare și altițe. Puține fete se mărită în Vezura care să nu o poftească pe cumătră, pentru că ea totdeauna are câte ceva la îndemână pentru zestrea miresei. Dar Ileana începe a o întrece și pe ea. Are chip și chibzuială puind vrâsta între flori, pune verde lângă roșu, pe câmp alb o floare neagră, lângă ea o frunză-n fir, toate bine potrivite, parcă nu e pus, ci crescut.
Naica Floare are zor. Firele sunt întinse pe război; fușteiele sunt bine așezate; năsădeala este în suveică; ițele sunt ridicate.
– Șezi, Ileană, să începem!
Sunt două săptămâni până la Paști. Iară la Paști Ileana trebuie să meargă cu mâneci noauă la biserică. Nici Ileana n-avea vreme. Are să fie o pânză cum Ileana până acuma n-a văzut; fire subțirele puse în urzeală, des, unul peste altul; iară năsădeala rară, fire groase, fir de fir. Crede că se poate, dar încă nu știe. Astă-iarnă Bujor a făcut spata cum a fost dorit-o ea.
Lucru greu, pentru că spata și ițele sunt temelia războiului. Când ițele se încurcă ori se rupe vreun dinte la spată, când ițele sunt groase și spata rară în dinți, pânza rămâne plină de noduri, iară nodul în pânză nu-i cinstea țesătoarei. Bujor a făcut spata pentru Ileana, adecă cum altele nu sunt făcute: dinți deși și subțirei ca ascuțișul briciului, legați nu cu ață, ci cu păr de cal, pentru ca îndesat să rămână fir lângă fir. Și legătura este făcută cu măiestrie; chip iscodit la nevoie de către Bujor, de dragul Ilenei. Iară capetele spetei sunt crestat frumos, ca lucrul să fie deplin.
Ileana începe a țese. Gândește la spată și, gândind, Bujor îi vine în minte. Asta nu e bine. Când ea gândește la Bujor, este cam aprinsă și mâinile îi cam tremură. Dă prea aspru cu suveica; apasă prea tare asupra iepelor și, când trebuie să bată firele cu spata, dă cu toată puterea. Aici ar trebui tocmai ca năsădeala să rămână rară, fiind făcută cu chibzuială. Tot ea a zis lui Bujor să facă dinții subțirei; de ce uită acuma că tot ce e subțire ușor se rupe?
Dară nu s-au rupt dinții, ci părul de cal. Lucrul este cam slab, dară nici n-a fost făcut pentru țesătoare mânioase.
Ileana stă cu suveica în mână, parcă s-a huluit casa asupra ei.
Naica Floare n-aude războiul și intră să vadă ce e.
– S-a rupt părul și cad dinții!
– Pentru ce dai așa de tare?
– Dară nu dau!
Multă vreme s-a muncit mama și fiica pentru ca să lege dinții. Pânza era abia începută și, cu cât mai scurtă era pânza, cu atât mai mare necazul. Nu însă toată mâna era bună ca să facă acest lucru, mai ales acuma, când legătura trebuia făcută în război, cu grijă de fire. Asta numai unul o știe: Bujor.
– Du-te, cheamă pe Bujor! grăi naica Floare când văzu că nu poate face nimic.
Ileana sări de la război și plecă să cheme pe Bujor. Capul îi era atât de plin de ițe, de spete și de fire, încât uitase cine este Bujor. Parcă și acuma era numai ici în curte. Când se află însă în curte, ea roși ca bujorul, stete speriată, apoi iarăși intră în casă.
– Mergi tu, mă tem că nu va veni dacă-l chem eu!
Naica Floare n-avea vreme. Se duse totuși.
Ileana rămase la război. Îi părea că arde casa în capul ei. Vine Bujor. Oare să vină!? O! de-ar da Dumnezeu să nu vină! să nu fie acasă! să nu vrea să vină! Ba! asta nu. Asta o dată cu capul n-ar fi vrut-o Ileana. Ea știa că el va veni, auzind că s-a rupt legătura din spată.
Îndată ce auzi portița, Ileana sări speriată și plecă spre ușă, ca și când ar fugi de moarte. Îi era grabă: i-a venit tocmai în minte că în pod este o suveică mai mică, de care ar putea să se folosească.
Când Bujor suia treptele spre tindă, Ileana suia scările spre pod. Ei priviră unul la altul, o privire din vina căreia Bujor nu afla ușa, iară după ce naica Florea i-o deschise, el căzu peste prag.
Când se află în față cu războiul, începu a se șterge de sudori. Însă nu-i era cald. Îi părea că războiul țese de sine, că ițele joacă și nu vedea firele cum se cade. Lucrul mergea cam anevoia.
– Măi Bujor! grăi naica Florea într-un târziu, de ce nu mai vii tu pe la noi?
Ea de mult a fost uitat că i-a zis să nu-i mai treacă pragul.
– Dară eu vin, naică Floare!
– E mânios pe mine! zise Ileana amărâtă, când văzu pe Bujor ieșind pe portiță. Nici n-a voit să vorbească cu mine! Îi era să plângă, dar o zări naica Floare.
– Ce faci, tu fată, în pod?
– Caut suveica, mamă!
Bujor a privit o dată pe neștiute la scară, a și văzut-o pe Ileana.
„E mânioasă! își zise el. A fugit de mine.”
Asta îl amăra, nu vedea decât spete; chiar și gardul stricat al lui Petrea Popii îi părea o spată pe care ar trebui să o lege.