Prescurile făcute din făină albă sunt puse în cârpă; luminele sunt legate și busuiocu este la îndemână.
– Bătrânule! trage clopotul.
Stan ia prescurile, luminile și busuiocul în stânga, pălăria în cap, bățul în mână și plecă la biserică. Este Joia Mare, zi în care va lua sfânta cuminecătură. Naica Sanda (n.b.: Floare) îl petrece până la portiță, și aici îi zice: „Dumnezeu să primească!” Apoi rămâne privind în urma soțului său. El n-a luat calea spre biserică. „Dumnezeu a vrut așa!” își zice el printre buze, și merge mai ‘nainte la vecinul său Mitrea, să-l roage de iertare. Ei n-au avut în curând vorbe slabe: Stan însă a simțit o ură tăinuită către vecinul său, pentru că era bogat din sărac. „Dumnezeu a vrut așa, ca el să fie bogat.” Acuma, când Dumnezeu cuprinde sufletul lui, simte că această ură e nedreaptă și se ușurează. În portiță se întâlnește cu vecinul, care tocmai plecase la el; dau mâna; Stan îi întinde mâna și vecinei; apoi amândoi, împreună, pleacă la biserică.
„Dumnezeu să primească!” zic soțiile când îi văd trecând puntea.
În cealaltă zi este Vinerea Mare și apoi vin Sfintele Paști.
Naica Floare n-are vreme. Toți sunt gata să plece la Înviere; numai ea s-a întârziat. Așa o pate mama totdeauna; n-are stare până ce nu-și vede mai ‘nainte fata gătită. Îi șed foarte bine Ilenei mânecile noi. Mama a pierdut prea multă vreme privind-o din toate părțile. Ileana însă mai ales de una se bucură: că le-a făcut ea însăși, cu spata lui Bujor.
Clopotele și toaca n-au sunat încă. Este însă grabă, fiindcă astăzi acela e mai norocos, care iese mai întâi la uliță. Grăbește dar Stan, ca să meargă cu toții.
Aici naica Sanda își făcea de lucru cu copiii. Astăzi ei au fost cei dintâi treziți. Ouăle roșii nu i-au lăsat să doarmă. Totuși, însă nu sunt îmbrăcați; își pierd vremea asemănându-și ouăle. A rămas ca al Antiței este cel mai frumos; altfel, ar merge plângând la biserică, iar astăzi nu e bine să plângă omul.
– Aici sunteți cu toții!
– Numai mătura am lăsat-o acasă.
Sună toaca. Vântul fură câte o bucățică din sunetul ei: oamenii stau și ascultă. Încep clopotele, precum vântul adie, mai tare, mai slab: dară clopotul Boarului s-aude neîntrerupt. E cam departe biserica; nu e însă negură; cerul e senin; vântul se mișcă leneș în răcoarea dimineții, și calea are să fie plăcută. Abia puțin se vede, înspre răsărit, vestea zilei, o lumină ascunsă în întunerec. Cocoșii cântă, cântă privighetoarea, cântă un câne, câte o vacă s-aude din când în când, râul ici alunecă de-a furișa peste prundișul lins, colo se izbește în râpă și murmură mai înspre vale: printre toate, toaca și clopotele. O pușcă se descarcă, încă una.
Acum putem pleca!
Ileana le dă copiilor câte un ou, schimbă și cu fetele mari câte unul, apoi sărută pe Antița, care astăzi nu se mai desparte de dânsa, o ia de mână și toți pleacă. Copiii fug înainte; trec după aceea bătrânii puntea, iară în urma lor, muierile și cei mai tineri. Bujor îi lasă pe toți să treacă. Avea el un gând: să dea Ilenei oul cel roșu, la care a lucrat trei zile cu vârful cuțitului. Dară nu l-a dat: gândea că e mai bine să-l deie astăzi la joc.
E Sfânta Liturghie, biserica e plină. Astăzi satul întreg a venit să cânte Hristos a înviat. Marian a citit Sfântul Apostol; Stan, ctitorul, a umblat cu tasul prin biserică, cu capul ridicat în sus, în semn de sărbătoare, oprindu-se la fieștecare „mărire Tatălui.” Și pe dinaintea Ilenei a trecut; și înaintea ei a stat privind-o cu bunăvoință. Bujor a cântat irmosul. Când el a rostit cuvintele „Îngerul a strigat”, ca o săgeată a trecut sunetul cântării prin sufletul Ilenei: fața i s-a roșit, inima îi bătea tare și ochii îi rămaseră ațintiți spre buzele cântărețului. Bujor a cântat adeseori, și cânta bine; însă parcă se temea că acum el va rămânea de rușine. Și într-adevăr, când Bujor ajunsese la „saltă acum”, unde irmosul este mai frumos, ochii lui întâlniră, între sute de alți, doi ochi, a căror privire ațepenită îl făcu mut. „Saltă acum”, și mai departe nimic. Irmosul, pe care l-a cântat de atâtea ori și atât de bine, acuma nu-i mai era în minte. El stete în mijlocul cântării; o clipă privirea lui rămase ațintită asupra Ilenei, apoi încongiură, speriată, împregiurimea sa, cărțile și oamenii.
Irmosul i-a ieșit din minte și glasul îi lipsea. Ileana voi să fugă din biserică, și totuși, acuma, tocmai acuma, nu putea. „Mai departe, dă înainte, că merge bine!” zicea privirea ei, și astă privire a dat lui Bujor fir și glas. A cântat apoi mai departe, și sufletul lui întreg era în astă cântare.
În viața ei, mai fericită Ileana nu a fost. În vreme ce Bujor cânta și după ce el a cântat, numai auzul ei era la dânsul, ochii treceau printre oameni și pe fieștecare față ea vedea aceea minunare, care era în sufletul ei. Și privirea aceea! Astfel el nu a privit-o. Îi venea să plângă aici în biserică; atât de mare plăcere simțea, încât dureri îi erau plăcerile.
Până la sfârștiul Liturghiei a trecut o clipă vecinică. Bujor și Ileana vorbeau în priviri și cu privirile se îmbrățișau. „Încă o dată privesc la el, apoi nu mai privesc.” „Ea nu este mânioasă!” „El nu este mânios.”
La sfârșitul Liturghiei, Bujor a trecut cu coatele printre oameni și în câteva sărituri a fost la ușa bisericii. Aici așteptă pe Ileana. Privirile lor se întâlniră peste oameni. Cu cât însă Ileana era mai aproape de ușă, cu atâta mai cu cinste se arăta către femeile mai bătrâne, lăsându-le să treacă înaintea ei, și cu atât mai dinadins vedea Bujor că nu-i șade să închidă calea. Rămăseseră numai câteva muieri în biserică, și Ileana tot nu putea ieși.
„O aștept mai la vale!” grăi Bujor când văzu că Ileana chiar vine, și plecă, mergând încet.
Marta, Ghiță și Ana stăteau împreună la o parte, necăjindu-se că nu mai vine Ileana. Bujor pe aceștia nu-i văzu decât atunci când, mai la vale, ei trecură pe lângă el cu Ileana.
– Dară tu ce stai? întrebă Ghiță.
– Aștept pe tata! răspunse Bujor.
Ei merseră înainte, iară el rămase necăjit pe sine însuși.
Trecând înspre casă, Ileana a stat foarte multă vreme înaintea Stăneștilor. Erau aici multe de văzut. Surorile au văruit casa; pe dinlăuntrul ferestrelor au boit cu vânăt, iar pe la margini au tras vrâste cu roșu. Era frumos așa. Ileana s-a hotărât însă ca ea să facă mai frumos. A mai cules apoi flori din grădina pe care a fost sădit-o Marta la ferestre. Gardul era alcătuit în chipul lui Bujor, care a făcut și portița. Mai frumoasă era însă vramița. Lucru de nimic și totuși frumos. Patru leațuri cioplite frumos și încheiate laolaltă. Înspre mijloc sunt încă doauă mai scurte, iar între aceste o cruce. Este făcută numai în semn de vramiță. Pe un stâlp este o moară de vânt. Când bate vântul, moara se învârtește, și doauă cătane, cioplite din lemn și întocmite cu iscusință, încep a se bate în săbii. Pe celălalt stâlp este altă morișcă, care pune pe un faur în mișcare; dă faurul în ileu, tot dă și nu mai încetează. Poznașe lucruri a făcut Bujor.