În haosul erorilor de care avem să ne ocupăm, vom introduce mai întâi o ordine a pertractării. Din antologia îmbelșugată ce ne-au înfățișat-o numerele de jurnale apărute în aceste patru-cinci luni ale anului 1868 (căci nu am avut trebuință să ne întindem peste un timp mai îndelungat), vom așeza citațiunile în trei grupări deosebite; vom arăta întâi germanizarea limbii, vom cita apoi îngreuierea stilului paralel cu exagerarea lui și vom vorbi, în fine, despre falsa originalitate în formarea și întrebuințarea cuvintelor.
Probele de germanisme în foile române austriece sunt așa de numeroase, încât (cu singura excepție a Archivului filologic al dlui Cipariu, care este scris în limbă curată) nu am aflat nici o coloană a vreunui număr care să fi fost lipsită de ele. Cităm din foile ce le avem înainte-ne câteva exemple.
Gazeta Transilvaniei din 7 febr. 1868 zice:
„După un telegram generalul Neipperg s’ar fi străpus la Brünn. O muzică de pisici i se pregătea în Posoniu.”
Ce va să zică un general străpus la Brünn? Lectorii din România liberă vor crede, la prima citire, că este o greșeală de tipar și că ar trebui să fie străpuns. Dar cine cunoaște sistemul jurnaliștilor transilvăneni, de câte ori nu înțelege un cuvânt, îl traduce în nemțește și apoi îl retraduce în românește. Străpus, tradus în nemțește, ne dă verlegt și versetzt, și aceasta însemnează pe românește strămutat. Astfel, aflăm că generalul nostru a fost strămutat la Brünn.
Însă altă greutate! Ce întâmplare neînțeleasă este aceea cu pisicile care îi pregăteau generalului o muzică? Muzică de pisici se cheamă nemțește Katzenmusik, ceea ce va să zică pe românește, cu un termin admis la noi ca în toată Europa (vezi și vocabularul francezo-românesc de Poenaru, Aron și Hill), charivari, adică o „muzică făcută în bătaie de joc”.
În Albina din 28 aprilie 1868 citim:
„Pesti Naplo, organul corporal al partidei guvernului.”
Traducând acest organ corporal, dăm de Leiborgan, și Leiborgan însemnează organ favorit, organ de predilecțiune, și astfel Pesti Naplo devine jurnal favorit al partidului guvernamental.
Telegraful român din 25 aprilie 1868 ne spune că:
„Succesul acesta nu poate fi dătător de măsură.”
„Dătător de măsură” este traducerea literală din nemțescul massgebend și însemnează: decisiv, hotărâtor, așa încât după dânsul să poți prevedea sau măsura și alte fapte. Ce ar zice francezii când le-ar vorbi un jurnalist d’un succčs donateur de mesure!
Albina din 19 aprilie 1868 zice:
„Motivându-și deputațiunea rogarea sa, Dl Ministru aduse una și alta în contra.”
Pe nemțește: der Herr Minister brachte eins und das andere dagegen vor, iar pe românește: dl ministru făcu mai multe obiecțiuni.
În Gazeta Transilvaniei din 7 februarie 1868:
„Introducerea unei taxe uniforme de 40 cr. s’a propus în Senat a se pune în viață.”
Die Einführung einer Taxe soll ins Leben treten, adică: introducerea unei taxe se va pune în practică, sau mai bine: o taxă uniformă de 40 cr. se va introduce.
Albina din 5 februarie 1868:
„Monitorul francez trebuia să bage în socotință”, adică: să ia în seamă, să ție seamă de; nemțește: in Rechnung, in
Anschlag bringen.
Gazeta Transilvaniei din 24 aprilie 1868:
„În consunetul statutelor se convocară membrii reuniunii.”
În consunetul statutelor? În consunetul trâmbițelor, dar nu al statutelor! Nemțește: im Einklange mit den Statuten, românște: în conformitate cu statutele.
Tot Gazeta zice în no. din 17 aprilie 1868:
„După sunetul învoielii ratificate.”
Un sunet de învoială! Nemțește: laut ratificierten Abkommens, românește: după cuprinsul învoielei, sau, cum se zicea în stilul vechi de tribunale: după glăsuirea tocmelei.
O altă analogie falsă o vedem în Telegraful din 25 aprilie 1868:
„Se sună, că în personalul acestui oficiu se vor face schimbări”, adică: se aude că; nemțește: es verlautet.
Asemenea în Albina din 12 mai 1868:
„Între alte afaceri de restanță intonăm cestiunea naționalităților.”
„Intonăm” un cântec, dar nu intonăm o chestiune de naționalitate. Însă nemții zic: eine Frage betonen, adică a releva, a accentua.
Telegraful din 28 aprilie 1868 zice:
„Keglevich mai vine o dată asupra interpelațiunei de alaltăeri. La aceasta răspunde ministrul, că el nu poate avea în vedere numai singuratecii, ci tesaurul
întreg al Statului.”
„Keglevich mai vine o dată asupra” vrea să zică: mai revine, nemțește: kommt nochmals auf; „singuratecii”, pe care nu-i poate avea în vedere ministrul, sunt indivizii, nemțește: die Einzelnen.
În Federațiunea din 22 apr. 1868:
„Un public ales constatator din baroni, conți, principi.”
Românește: compus din. Nemțește: bestehend aus.
Românește: de la o persoană demnă de crezut, sau din izvor destul de sigur. Nemțește: aus glaubwürdiger Quelle. Închipuiți-vă un francez care ar zice: Je peux affirmer de fontaine croyable.
Tot Federațiunea din 9 mai 1868 spune:
„D. Radich fu încredințat cu prezintarea lor la casa magnaților.”
Românește: D. Radich fu însărcinat cu prezentarea. Nemțește: H. R. wurde betraut mit.
„Se citește referatul în cauza urcării de plată a domesticilor casei.”
Românește se zice sporire de leafă. Numai nemții zic mai bine Erhöhung des Gehalts, în loc de Vergrösserung. Sunt forme de vorbire consacrate prin uz, pe care nu-i este permis unui autor să le prefacă fără nici o cauză binecuvântată. Ce am zice noi de un neamț care ar traduce cuvântul nostru „nepomenit” cu unerwähnt? Nu e vorbă, și unerwähnt vrea să zică nepomenit; dar terminul german admis în certe locuțiuni este unerhört, și prin urmare nu se poate înlocui cu unerwähnt.
„Domesticii casei” este traducerea literară și nechibzuită a germanului Hausdiener. Domestic cuprinde deja în sine ideea de casă (domus), așadar domesticii casei nu merge. Servitorii!
În Albina din 25 aprilie 1868:
„O foaie nemțească, care stă aproape de minister.”
Românește: care este inspirată de minister, nemțește: dem Ministerium nahe steht.
În Federațiunea din 15 aprilie 1868:
„Lupta va fi cu atât mai crâncenă, deoarece astăzi…”
Românește: cu atât mai crâncenă, cu cât astăzi. Dar nemțește: der Kampf wird um so hartnäckiger sein, indem — cu obsevațiune că și acest indem se găsește numai în stilul cel neîngrijit al germanilor din Austria, ale căror jurnale sunt uneori tot așa de rău scrise, în comparare cu cele prusiene, ca jurnalele române austriece în comparare cu cele din România liberă.
Transilvania își începe no. 1 din 1 ianuarie 1868 cu următorul anunț:
„Începem acest no. al Transilvaniei cu lucrările adunărei generale din a. 1867 nu numai pentruca aceleaș trebuie să se publice ca și până acum, și și pentrucă
acea adunare a dat viața acestei foi periodice, pentru care faptă și-a și caștigat drept la recunoscinția publică.
Red.”
Această citațiune ne arată mai întâi abuzul ce se face, nu numai în Transilvania, ci în mai toate foile de peste Carpați, cu pronumele același. Același nu este identic cu acela sau acesta, ci cuprinde o accentuare specială, o constatare a identității, care nu se află în simplul pronume demostrativ. Când zic: „În acea scrisoare îi descriam călătoria și în aceeași scrisoare i-am cerut etc.” cuvântul aceeași accentuează identitatea între scrisoarea cu descrierea călătoriei și cu cererea. „Apuc-o pe aceeași cale” nu însemnează în genere: apuc-o pe această cale, ci însemnează „apucă pe o cale pe care a mai apucat cutare, și nu pe alta”, va să zică este o accentuare a acelei căi în opoziție cu oricare alta.
Prin urmare, când zice Transilvania; „Începem acest no. cu lucrările adunării generale din anul 1867, pentru că aceleași trebuie să se publice”, aceasta ar presupune, că a fost vorba să se publice alte lucrări, și că în Transilvania au să se publice numai aceleași în opoziție cu celelalte. Însă este evident că intenția autorului a fost numai să zică simplu; aceste sau ele, și că aceleași al D-sale este o eroare de germanism. Germanii ar putea zice: wir beginnen diese Nr. mit den Arbeiten der allg. Versammlung, weil dieselben etc., cu observațiune că și acest dieselben este mai mult stil rău austriac, decât stil bun german, și că românescul „același”, chiar în traducere, nu vrea să zică derselbe, ci eben derselbe.
Să ne fie iertat a releva în treacăt sfârșitul pasagiului citat, cu care începe noua foaie:
„Adunarea a dat viață acestei foi periodice, pentru care faptă și-a câștigat dreptul la recunoștința publică.”
Foaia nu a apărut încă bine, este primul număr ce-l citim, n-am văzut încă dacă va fi bun sau rău și recunoștința publică s-a și câștigat adunării pentru înființarea ei?
Noi am dori să nu slăbim întru nimic încrederea redacțiunii în meritul foii sale, însă trebuie să mărturisim că, dacă Transilvania va continua ca pănă acum, și mai ales cu aceeași limbă cu care sunt scrise primele 11 numere, dreptul la „recunoștința publică” merită să fie micșorat în mod considerabil.
Pentru a reveni la germanisme, găsim în no. 1 al Transilvaniei:
„În legătură cu acest raport și amăsurat paragrafului.”
„Amăsurat” este nemțescul gemäss, care la noi s-a tradus pe românește cu conform. Pentru ce confrom și nu amăsurat? Pentru că conform este un cuvânt nou primit de la francezi, pe când amăsurat este un cuvânt nou tradus de la germani, și că nu mai încape îndoială, când este conflict între aceste două popoare, de la care trebuie să primim mai întâi cuvintele.
În no. 2 al aceleiași Transilvania:
„La cetirea lor membrii prorupseră în cele mai entusiastice strigări de „să trăiască”, ce păreau că nu mai vor să încete.”
„Prorupseră,” nemțește ausbrechen, românește izbucniră. Și fraza „ce păreau că nu mai vor să încete” este de-a dreptul luată din nemțește: welche nicht mehr enden zu wollen schienen, are însă nefericirea de a însemna, în deosebire de înțelesul convențional al frazei germane, că domnii aceia de la adunare aveau cu tot dinadinsul voința hotărâtă de a nu mai înceta cu strigările.
Familia scrie (la pag. 327 a nu știu cărui an, fiindcă lipsește începutul coalei):
„În tragedia Galilei a nemuritorului Ponsard vin înainte mai multe observațiuni” etc.
„Vin înainte” este o traducere literală a nemțescului kommen vor și însemnează românește: se află.
În același no. (pag. 328):
„Sultanul va fi încortelat al Schönbrunn.”
Nemțește einquartiert, dar și nemțește este rău.
Aceeași Familie, pag. 328:
„Bărbatul a fost judecat la închisoare.”
Ceea ce vrea să zică pe românește: Tribunalul s-a dus la temniță și a judecat pe acuzatul acolo și poate în sentința sa l-a dezvinovățit. Dar intențiunea autorului este de a zice că l-a condamnat la închisoare. Germanii zic zur Kerkerstrafe verurteilt, și fiindcă urteilen se cheamă a judeca, dl colaborator al Familiei a crezut că și verurteilen va fi tot a judeca. Geurteilt sau verurteilt, tot urteilt este pentru dumnealui.
Pe aceeași pagină se întitulează o știre în[tre] paranteze
„(Și o glumă)”.
Și o glumă! Nemțește auch ein Scherz. Într-o pag. 322 a aceleiași foi citim:
„Eruditul Eliade împreună cu mai vreo câțiva bărbați zeloși.”
Acest „mai” este nemțescul noch; mit noch einigen Männern. Într-o pag. 144, ni se spune de o
„tânără engleză avută fără măsură.”
Fără măsură? Autorul vrea să zică: peste măsură de avută, nemțește: unermesslich reich.
Albina din 17 aprilie 1868 zice:
„Conchizând de la tonul ce-l poartă foile rusești.”
O foaie poartă un ton! Nemțește Ton sau mai bine Sprache führen.
În același număr:
„Onorata dna Gabriela Ionescu, nepoata dlui A. Gavra, a pășit în Bărbierul de
„A pășit” vrea să zică românește: a făcut pași; autorul însă vrea să zică: s-a produs pe scenă. Nemțește ist aufgetreten.
Albina din 28 aprilie 1868:
„Am să scriu un ce asemene caracteristic.”
Nemțește: etwas ebenso charakteristisches. Gazeta Transilvaniei din 17 aprilie 1868:
„În puterea datorinței noastre purcezătoare din deregătoria archipăstorală, imbăerată cu responsabilitate.”
Dorință purcezătoare din deregătorie, îmbăerată cu responsabilitate! Nemțește hervorgegangen, verknüpft.
Transilvania își începe no. de la 1 mai cu următoarea traducere:
„Disce ab hoste… Învață dela dușmanul.”
„Învață de la dușmanul” nu e românește, ci: învață de la dușman, fără articol, fiindcă în limba noastră substantivele după prepozițiuni (afară de cu) nu se articulează când stau singure. Nemții zic: lerne vom Feinde, precum zic: setze auf den Tisch, unde noi zicem: pune pe masă, și nu: pune pe masa.
Aceeași eroare de articulare, într-un exemplu mai tare, este în Albina din 18 aprilie 1868:
„Diecesa Dalmației numără 80.000 suflete și din budgetul Statului primește la anul 60.000…”
La anul 60.000? După articularea substantivului s-ar crede că este vorba de 60.000 după sau înainte de Christos. Dar nu! Autorul vrea să zică; pe an 60.000 florini.
Telegraful român din 25 aprilie vorbește de un
„Atac de răpire.”
Românește: o prădare. Nemțește: Raubanfall. Tot Telegraful român din 21 aprilie 1868 zice, relatând o faptă trecută:
„Spre norocire.”
Noi zicem în acest caz, cu o distingere fină, „din norocire”, lăsând „spre norocire” pentru tendința în viitor; însă nemții zicând zum Glück în amândouă cazurile, se înțelege că trebuie să ne stricăm și noi limba după ei.
Același Telegraful român spune într-un anunț ce are bunătate a face Convorbirilor literare (no. din 14 martie):
„Convorbirile literare, foae din Iași, apar de două ori la lună.”
Putem asigura pe dl redactor al Telegrafului, că foaia în chestiune, ce e drept, apare în intervale de câte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicându-se dimineața.
În Albina din 5 mai 1868, într-o corespondență din Brașov, care vorbește de succesul teatrului dlui Pascali, se zice:
„Publicul român l-a îmbrățișat cu căldură, ocupând toate locurile de șezut, încât acum numai locurile de stat mai sunt libere.”
Nemțește: Sitzplätze și Stehplätze. Însă „locuri de stat” pe românește sunt places de l’état, Staatsplätze, nu Stehplätze; iar „locurile de șezut” ne cerem voie să nu spunem ce sunt.
Corespondența se termină cu fraza:
„Numai măne este pănă poimăne și eaca 3 Mai, memorabila zi de la 1848.”
Albina din 12 mai 1868:
„Această odihnă este foate bătătoare la ochi.”
Bătătoare la ochi – in die Augen fallend, auffallend. Adjectivele în -tor, -toare se fabrică de confrații noștri de peste Carpați din o sumă de cuvinte, dar mai toate sunt nepotrivite. Forma tor e la noi mai mult o formă de substantiv sau de adjectiv substantivat, și nu de adjectiv propriu cu substantivul calificat alăturea, de aceea asemenea încercări au adeseori ceva forțat, siluiesc limba.
Un public constătător nu se zice românește; precum asemenea nu se zice ceea ce citim într-un faimos articol literar din foiletonul Concordiei (1866, critica unui almanah).
„Object legător de atențiune.”
Nemțește die Aufmerksamkeit fesselnd. Noi zicem: legător de cărți (subst.), dar nu legător de atențiune (adject.).
Asemenea exemple de germanisme credem că sunt de natură a deștepta în toți cititorii o dreaptă neliniște asupra soartei finale a unei limbi astfel maltratate; și acest simțământ s-ar pronunța încă mult mai tare, dacă toți cititorii ar fi făcut ceea ce a trebuit să facem noi, dacă ar fi citit timp de patru luni cu luare-aminte mai toate foile române din Austria. Atunci ar fi văzut că germanizarea limbii noastre din partea compatrioților de peste Carpați nu este excepție, ci este regulă, și că citațiunile reproduse de noi au fost numai o slabă culegere din o sumă nenumărată de alte exemple de același fel.
De unde să provină acest fapt? din neglijența autorilor? sau din un sistem de procedare precugetată? În cazul dintâi lucrul se osândește de la sine, și câteva critici care să dovedească acelor domni că publicul urmărește cu oarecare atențiune stilul d-lor vor putea avea un rezultat bun pentru îndreptare. În cazul al doilea însă întrebarea este mai grea; dacă, în adevăr, jurnaliștii citați vor să-și justifice germanismele, atunci impresia ridiculă ce ne-o produce stilul d-lor nu este îndestul pentru a-i îndrepta, ci noi trebuie să scoatem toată cauza din sfera simțământului instinctiv despre ceea ce este și ce nu este limbă română, și să o ridicăm la înălțimea unei argumentări teoretice din principii.
Când zice Telegraful român, din 14 martie, anul 1868:
„De vom luŕ acest recurs spre examinare sub cuțit canonic”, pentru ce constituie aceasta o eroare de limbă? Nemții zic: unter das kritische Messer nehmen, de ce să nu zicem și noi „a lua sub cuțitul canonic”? Limba noastră este o limbă încă săracă în idei, de abia acum se dezvoltă cu progresul de cultură al întregii societăți; nu este bine
să primim expresiile figurate din limba germană sau din alte limbi și să ne înavuțim astfel pe a noastră? și care ar fi cauza legitimă, ce s-ar opune în contra acestei procedări?
Cauza foarte legitimă, care se opune în contra acestei procedări și care nu va ierta niciodată germanismele jurnaliștilor noștri de peste Carpați, ne pare că rezultă din următoarele reflecții:
Orice cuvânt este exprimarea unei noțiuni abstracte prin sonuri articulate. Până când sufletul omului nu s-a înălțat încă la o abstracțiune, până atunci nu are cuvinte, ci numai gesturi sau exclamațiuni nearticulate pentru a-și exprima dorințele și simțămintele. Când însă în conștiința copilului s-au adunat mai multe imagini despre același fel de obiecte, atunci, prin un proces psihologic cunoscut, se întunecă din aceste imagini tot ce aveau individual și rămâne numai partea lor comună, prin care li se susține unitatea felului, și această restanță este ceea ce se numește noțiunea acelui obiect. De aci se vede că orice noțiune este abstractă și că, prin urmare, nu se poate afla niciodată realizată în lumea sensibilă. Noțiunea carte, d. e., nu se află nicăieri în realitate palpabilă, ci numai o carte individuală, care cuprinde o sumă de însușiri sensibile ce au a face cu cartea în genere, adică cu acea nălucire intelectuală (dacă mi se iartă cuvântul), prin care suntem în stare să recunoaștem orice carte ce ni s-ar mai prezenta de acum înainte ca un obiect de același fel, de care sunt și cărțile văzute până acum. Această abstracțiune generică se sensibilizează și se deosebește de altele prin cuvânt, și cuvântul este numai ajutorul fonetic pentru fixarea unei gândiri abstracte.
Însă această abstracție a gândirii are grade deosebite, și gradarea se face după câtățimea mai mare sau mai mică de sensibilitate ce se mai păstrează în gândirea noțiunilor. Și ceea ce se întîmplă cu noțiunile comparate întreolaltă se poate întâmpla cu una și aceeași noțiune, adică cu unul și același cuvânt, în deosebitele sale întrebuințări. Se poate întâmpla ca, din suma de însușiri a căror gândire se deșteaptă în mintea omului când aude un cuvânt, să fie mai ales una care în cutare legătură cu alte cuvinte să ne pară cea mai importantă. Atunci, dacă această legătură se întâlnește mai des în conștiința omului, dispare cu încetul, însă numai pentru acel raport special, gândirea restului de însușiri sensibile, și rămâne pronunțată în suflet numai însușirea particulară care a motivat raportul. D. e., când zicem noi românii: fuge mâncând pământul, din mâncând nu ne gândim la toate însușirile sensibile, care altfel se deșteaptă în mintea noastră când îl auzim, nu ne gândim la punerea obiectului pe limbă, la mestecarea lui cu dinții etc., ci numai la unul din efectele sensibile ale mâncării, adică la micșorarea succesivă a obiectului consumat, și ne închipuim că în același mod vizibil se micșorează distanța de pe linia pământului ce o parcurge cineva fugind. Aceasta este dar o nouă abstracțiune chiar în sfera noțiunii a mânca.
Precum însă se cere ca un copil, pentru a avea noțiunea unui obiect și nu numai reproducerea imaginii lui individuale, să fi văzut acest obiect de mai multe ori și în mai multe exemplare, altfel contopirea psihologică a calităților individuale și răsărirea celei esențiale nu se întâmplă, asemenea pentru cazul deosebitelor abstracțiuni în gândirea aceluiași cuvânt este neapărat necesar ca acel cuvânt să se fi aflat adeseori în aceeași legătură cu celelalte cuvinte, în privința cărora nu i se cere decât una anume din însușirile sale sensibile. Numai atunci locuțiunea devine, cum se zice, convențională, adică și-a șters în imaginațiunea noastră toată sensibilitatea afară de acea mică parte, care îi susține raportul cu celelalte cuvinte din locuțiune. O asemenea evaporare a sensibilității este așadar rezultatul unui fel de educații intelectuale anterioare, este un fapt psihologic, care se află identic numai în acele conștiințe în care s-a produs mai înainte, prin uzul zilnic, un grad egal de abstracțiune. Acum vom înțelege cauza pentru care este cu neputință de a transplanta idiotismele unei limbi în altă limbă, prin traducere literală a cuvintelor. Căci în cealaltă limbă, unde acea legătură de cuvinte nu s-a produs de la început și nu s-a lățit prin uz convențional pănă la ștergerea unei mari părți a sensibilității, fiecare cuvânt deșteaptă în conștiința celui ce-l aude întreaga masă de însușiri sensibile ale lui, și în această masă spiritul se confundă și nu găsește îndată și adese nu găsește niciodată anume acea însușire care a justificat și care susține raportul.
Pentru a ne convinge de aceasta, să revenim la exemplul nostru de mai sus și să încercăm a-l traduce literal în alte limbi: fuge mâncând pământul, franțuzește il fuit en mangeant la terre, nemțește er flieht indem er die Erde isst. Cine cunoaște aceste două limbi simte îndată că traducerile sunt imposibile, și cauza este că francezii și nemții, care nu și-au micșorat prin uz convențional sensibilitatea acelor noțiuni, se gândesc la întreaga imagine a cuvântului mâncare și mai întâi la mestecarea în gură, și nu numai la acea parte care a motivat idiotismul român, adică la dispărerea obiectului consumat. Prin urmare, fraza astfel tradusă, pe lângă greșeala de a fi ridiculă, mai are și greșeala mult mai mare de a rămânea cu totul neînțeleasă.
Nu avem să cercetăm aci cum se produc asemenea raporturi de idiotisme; dacă este maniera înnăscută a unui popor, sau influența climatică, sau invențiunea unui cap genial, a cărui expresiune nouă să se fi lățit îndată și să fi devenit proprietate comună a poporului, sau mai bine toate aceste împreună, care dau prima naștere idiotismelor. Ceea ce e sigur este că întrebuințarea unui idiotism presupune deja formată acea dispozițiune a conștiinței intelectuale într-un popor, care să admită cuvântul locuțiunii numai în partea trebuincioasă a sensibilității sale și nu în celelalte. Fără această conformare anterioară a spiritelor, idiotismul este cu neputință și traducerea lui literală dintr-o limbă în alta este cea mai mare eroare ce se poate comite în contra limbii și în contra spiritului unei națiuni.
Pentru a aduce acum toată explicarea precedentă la o formulă mai precisă, vom zice că un popor are un idiotism de câte ori la un cuvânt împreunat cu altele nu gândește toată sensibilitatea lui, ci numai o parte mică prin care se află în legătură cu celelalte cuvinte din locuțiune; sau altfel zicând: idiotismul este o abstracțiune convențională. Prin urmare, înțelegerea lui atârnă de la o educațiune prealabilă și comună a inteligenței, care să fixeze în mod identic pentru toți gradul abstracțiunii, fără de care compunerea cuvintelor din locuțiune nu are înțeles. Toate erorile lingvistice (nu gramaticale) în traducere provin dar din nepotrivirea cantității de sensibilitate ce la auzirea aceluiași cuvânt se deșteaptă în conștiința a două popoare diferite, sau cu o expresiune tehnică: din incongruența sferelor cuvântului original și a celui tradus.
Nemții pot zice, d. e, în frază convențională: die Herren liessen die Köpfe wie begossen hängen, dar noi nu putem traduce, cum face foaia Albina din 28 aprilie 1868:
„Domnii cei ce așteptau spectacole plecară capetele ca vărsați cu apă rece”, fiindcă în această locuțiune neobișnuită noi ne gândim la toată
acțiunea sensibilă a vărsării cu apă, și nu la efectul mai mult moral ce-l are în vedere fraza germană. Cuvântul nostru convențional este plouat, care, din contră, în traducerea literală de beregnet ar produce la germani o impresie falsă.
Din aceeași cauză Telegraful din 21 aprilie 1868 face un germanism inadmisibil când zice:
„Baronul B. se ridică din postul său de Ambasador din Paris.”
Noi, la aceste cuvinte, vedem trupul domnului B. ridicându-se de pe scaun, pe când nemții, când zic Baron B. wurde seiner Stelle enthoben, nu înțeleg decât o depărtare mai ideală de la funcțiune.
Asemenea și următoarele germanisme:
În Albina din 17 aprilie 1868:
„Comandantul Napier a devins pe Teodor regele Abisinilor în față de Magdala.”
„În față de Magdala” nu e românește, ci trebuie să se zică: înaintea orașului Magdala. Nemțește: im Angesichte von Magdala.
În Foaia Societății din Bucovina (p. 120 din anul 1867, nefiindu-ne la îndemână numerele apărute în 1868):
„Teologul începător se va introduce într-un mod amăsurat în câmpia științelor teologice.”
Nemțește: wird in angemessener Weise in das Feld der theol. Wissenschaften eingeführt.
La pag. 2 din același an:
„Vom înșira aici oarecare idei bătătoare în aceasta direcțiune.”
Nemțește: diese Richtung einschlagend. La pag. 100:
„Având Românii un stat consolidat, adevărata lor misiune zace în cultul științelor și al artelor.”
Nemțește: ihr wahrer Beruf liegt in der Pflege der Wissenschaften und Künste.
Federațiunea din 2 iunie 1868, în critica ce face dlui A. Densușianu asupra unei cărți publicate de noi, zice:
„Asupra confusiunei ideilor despre deosebitele specie de poezie cari dl critic nu le ia în considerațiune, fără voește a le trage toate pe un calapod, vom reveni mai în jos.”
Nemțește: über einen Leisten ziehen sau schlagen.
Și așa mai departe. Pentru a varia lectura acestor citațiuni, vom arăta acum un alt fel de germanisme introdus în foile române din Austria: germanismele mai fine în reproducerea idealismelor nemțești. Aceste idealisme se potrivesc cu gradul cel înaintat, pănă la care este în stare a se înălța conștiința poporului german în abstracțiunile sale, și, în adevăr, nu este popor modern care să aibă atâtea idei abstracte și, prin urmare, atâtea cuvinte abstracte câte le au germanii. Cauza trebuie să fie o predispoziție naturală. În proporția în care un popor este mai puțin impresionabil prin sensuri decât altul, în acea proporție el va fi mai aplecat spre abstracțiunile științei, pe când celălalt va fi mai atras spre senzualitatea artelor. Cercetările cele mai înalte de filozofie abstractă sunt fapta națională a spiritului german și englez, precum reprezentarea cea mai perfectă a frumosului în pictură este fapta naționalității italiene și spaniole, și cea mai mare claritate a formei și a stilului, fapta francezilor, și niciodată la italieni și la francezi nu se va putea naturaliza filozofia lui Hegel, precum niciodată germanii nu au produs coloratura vie a picturii italiene, aceste osebiri fiind efectul unei predispoziții înnăscute.
Limba este o reproducere credincioasă a acestei deosebiri. În vocabularul francez, italian, român sunt un șir de cuvinte a căror senzualitate oarecum pipăită nu-și află echivalent în nici un cuvânt german; și viceversa, sunt în limba germană cuvinte, mai ales noțiunile compuse, a căror abstracțiune este cu neputință de reprodus în limbile roman[ic]e. Orice încercare de a confunda aceste margini de abstracțiune produce o falsificare a geniului propriu al națiunii și rămâne neînțeleasă pentru marea majoritate a poporului, prin urmare este osândită în fapt. Dar nici în teorie nu se poate justifica: fiindcă nu ar fi drept să zicem că limba germană este preferabilă celei franceze sau viceversa. Francezii, cu plasticitatea lor, sunt incapabili de ultimile abstracțiuni ale filozofiei germane, dar au în limbă o calitate tot așa de prețioasă: limpezimea practică, pe când limbii germane în noțiunile ei cele mai eterizate îi lipsește tocmai controlul experienței sensibile și, prin urmare, siguranța adevărului. Filozofia lui Fichte este imposibilă în limba franceză, și, să o mărturisim cu sinceritate, francezii nu pierd prea mult prin aceasta.
Așadar, noi nu suntem și nu putem fi chemați a introduce în spiritul român toate finețele idealismului terminologiei germane, și orice cuvânt german care trece peste nivelul mai coborât al abstracțiunii române trebuie să fie redus la acest nivel, chiar cu pierderea unui grad din idealitatea sa: idealitatea pierdută i se compensează prin mai marea lămurire și simplicitate ce dobândește.
De exemplu: adjectivele din Foaia Societății bucovinene (pag. 215 din 1867):
„Noi românii voim o viață națională conștiută și scoposită” ne par greșite în românește. Nemții zic cu deplină claritate zweckbewusstes Leben, dar pentru noi „viața conștiută și scoposită” este o
abstracțiune fără înțeles. Noi nu putem zice decât „o viață națională care să-și cunoască scopul”.
Din aceeași cauză
„Cultura specială de chemare” ne pare un germanism (Spezielle Berufsbildung).
Și propozița cu care își începe Foaia Societății anul 1867:
„Omul inteliginte, care a devenit la cunoștința conștiută, că are” etc. este un germanism neînțeles pentru români. Noi am zice: Omul, care
începe să simtă sau să știe că are etc., dar niciodată: care a devenit la cunoștința conștiută. (Nemț. bewusstes Erkennen.)
Ne mărginim la exemplele citate și terminăm aceste observări asupra germanismelor, provocând juna generație de autori români din Austria să părăsească direcția urmată pănă acum de jurnalele lor. În mijlocul luptelor de naționalitate, ce în imperiul austriac se agită mai mult decât oriunde, și în lipsa de o literatură română destul de bogată, compatrioții noștri de peste Carpați au îndoita datorie de a păstra cu scumpătate spiritul deosebit al limbii materne și de a nu-l falsifica prin elemente străine. Căci o cauză națională apărată cu o limbă stricată este pe câmpul literar o cauză pierdută și, desigur, cu „organe corporale”, cu „muzică de pisici”, cu „legători de atențiune”, cu „cuțite canonice” nu vom putea întări împotrivirea patriotică în contra germanizării și maghiarizării din Austria.