Ne rămâne a vorbi, în fine, despre ceea ce am numit falsa originalitate în limba jurnalelor române austriece. Cu această numire am voit să calificăm atât introducerea de prisos a cuvintelor noi acolo unde avem alte cuvinte vechi cu același înțeles, cât și întrebuințarea nemotivată de cuvinte vechi pentru alt înțeles decât cel obișnuit. Prin urmare, nu orice introducere de cuvinte noi și orice aplicare de cuvinte vechi la înțelesuri noi constituie o originalitate falsă, ci eroarea se comite numai acolo unde introducerea este de prisos și aplicarea falsă. În cazurile din urmă însă ne credem cu atât mai mult datori a combate o asemenea tendință spre invențiuni noi cu cât fenomenul ei nu este izolat, ci stă în raport cu un șir de alte procedări analoage în literatura noastră. Aceeași originalitate falsă a autorilor și aceeași tendință de a schimba toate o întâlnim și în sfera gramaticală și pe tărâmul discuțiunilor ortografice.
Greșeala fundamentală în toate acestea provine din necunoașterea valorii proprii ce o are limba unui popor. Limba în orice manifestare a ei, în gramatică ca și în expresiuni și idiotisme, este un product necesar și instinctiv al națiunii, și individul nu o poate niciodată modifica după rațiunea sa izolată. Fără îndoială, limba nu există decât în rațiunile indivizilor și toată viața îi este atârnată de cugetarea și reproducerea în mințile generațiunii prezente și a celor viitoare. Însă această viață în esență nu este reflexivă, ci instinctivă, și se produce în majoritate cu forța fatală a legilor naturale, și nu după arbitrul reflecțiunii individului. De aceea, limbile s-au înavuțit și se înavuțesc totdeauna prin scrierile poeților geniali, care, fără a se gândi la teoriile lingvistice, se exprimă după simțământul ce-l au despre ceea ce este potrivit cu limba lor; dar nu se înavuțesc niciodată prin filologi, prin membri de societăți academice etc., al căror studiu reflexiv îi face capabili de a afla legile ascunse ale simțământului după care poporul cu poeții săi și-a creat și-și mărește limba, dar îi face totdeodată prin chiar faptul acestei reflecțiuni incapabili de a o forma și reforma din nou.
Singurul rol ce scriitorii reflexivi, filologii mai întâi, dar apoi și ceilalți proza[tori] ai științei îl pot avea în privința limbii lor materne este de a i se supune fără împotrivire, de a o recunoaște ca autoritate legală a naturii proprii a poporului lor. În această privință ei se află în pozițiunea oamenilor de știință fizică, a căror chemare este de a descrie fenomenele și de a le explica, constatându-le legea după care se conduc, iar nu de a face ipoteze despre ceea ce ar fi trebuit să fie acele fenomene. Ce am zice de un astronom care, în loc să ne explice legea lui Jupiter, ne-ar spune că Jupiter, după calculul lui, s-ar cuveni să se miște mai bine între Mercur și Venus decât între Mars și Saturn?
Tot așa de nepotrivită ne pare procedarea filologului care ar voi să ne silească astăzi să zicem ursili în loc de urșii, sau ul Domn în loc de Domnul, sau meniciune în loc de menire, motivând asemenea schimbare prin faptul că așa i se pare lui mai rațional.
Singura rațiune de îngăduit în această materie este uzul poporului, care face lege și care își are totdeauna cauza lui binecuvântată și mai profundă decât rațiunile filologilor. Astfel, scrierile care se încearcă a silui o limbă, precum sunt, de exemplu, la noi Tentamen criticum al lui A.T. Laurianu, Gramatica dlui Cipariu, Dicționarul academic Laurianu-Massimu, nu merită să fie calificate decât de curiozitați literare, fără valoare practică în ceea ce privește direcția lor originală la formarea limbii.
Între forma lingvistică ce unui individ îi pare mai rațională și între forma obișnuită în dialectul cel cult al poporului nu este iertată nici măcar șovăirea. Forma individuală trebuiește înlăturată și uzul trebuiește primit ca lege superioară.
Este de cea mai mare importanță pentru direcția sănătoasă a unei literaturi de a se pătrunde de acest adevăr. Căci în opoziția dintre formele gramaticale sau expresiile lingvistice originale primite de un număr mărginit de autori și dintre formele și expresiile obișnuite în dialectul cult al poporului, limba poporului rămâne totdeauna deasupra, și nu este exemplu în istorie ca vreodată să se fi întâmplat altfel. Rezultatul necesar este, dar, că o literatură scrisă în asemenea mod rămâne înapoi și se pierde pentru popor, și că acesta își continuă calea sa fără a se putea lumina de învățătura altmintrelea poate folositoare a literaților săi.
Când astfel de originalități se produc în scrieri ca cele citate ale dlor Laurian și Cipariu, eroarea, deși nu rămâne mai puțin eroare, arată totuși studiul răbdător și consecvent din care a izvorât și, scuzând prin aceasta pe autorii săi, poate produce prin luminarea altor întrebări de-alăturea oarecare folos.
Dar când se vede mania originalităților din partea multor autori ai noștri, care poate niciodată nu au gândit cu seriozitate asupra inovațiunilor ce le încearcă, ci le introduc numai din deprinderea necoaptă de a face altfel decât cum face toată lumea, atunci arma adevărată ce li se cuvine nu este cercetarea serioasă, ci persiflarea satirică, precum a încercat-o domnul Alecsandri, și locul propriu pentru ilustrarea acelor elucubrațiuni originale ar fi scena comică sau jurnalele de felul Ghimpelui și al Nichipercei.
Câteva exemple vor arăta că această judecată nu este prea aspră.
„Junele poet de peste Carpați, dl J. C. Fundescu, autorul frumoasei poezii Florica, publicată într-unul din numerii trecuți ai foii noastre, reintornând din străinătate petrecu o zi în jurul nostru și avu frăgezimea de a ne promite conlucrarea sa.”
Așa cetim într-o pagină 411 a Familiei. Lăsând la o parte imaginea petrecerii domnului Fundescu în jurul colaboratorilor Familiei, ne întrebăm numai ce însemnează „frăgezimea unui poet de a promite o lucrare”? Adjectivul fraged prin uz convențional se poate aplica și în înțeles mai ideal. Dar substantivul frăgezime aplicat în sfera ideală își aduce cu sine tot parfumul meseriei de la care este împrumutat și dă frazei întregi un aer de măcelărie.
Și apoi ce construcțiune este aceea a verbului reintornare! „Dl Fundescu reintornând din străinătate”? Reintornând pe cine? Pe sine însuși? Atunci românește se zice reîntornându-se, cu construcțiunea reflexivă.
Asemenea pe o pagină 144 a aceluiași jurnal se zice:
„Forcade reintorcând din Veneția a nebunit.”
Românește: reîntorcându-se. Nu cumva Familia are dorința originală de a stârpi verbele reflexive din limba română?
Pentru a ne despăgubi, Federațiunea din 9 mai anul 1868 introduce un reflexiv acolo unde nu trebuie să fie:
„Oare putem noi să ne uităm de acele zile?”
Românește uităm ceva și ne uităm la ceva, dar nu ne uităm de ceva. În același număr vorbește Federațiunea de un
„document de concesiune referitoriu la calea ferată dela Oradea-Mare”.
Noi am apucat odată a zice relativ, precum zic toate limbile romanice. Pentru ce să inventăm cuvântul referitoriu? și, nota-bene, când document referitoriu este un nonsens? Un om poate fi referitoriu, formă activă, dar un document este numai relativ, formă pasivă.
Însă dacă originalitatea a născocit forma de referitor în loc de relativ, o compensează prin o întoarcere inversă a altei expresii obișnuite. După ce toți ne-am obișnuit să zicem o ofertă de bani, aflăm în Albina din 12 mai:
„Consemnarea bunevoitoarelor oblate în favoarea Alumneului roman.”
Și expresia bunevoitoare este falsă. Noi zicem bunăvoință, însă zicem binevoitor, binevoiește. Cu drept cuvânt; căci substantivul se califică prin adjectiv, dar adjectivul și verbul se califică prin adverb.
Prin urmare, oblata bunăvoitoare este o eroare atât în contra obiceiului cât și a gramaticei. Dar, ce e drept, e originală!
Verbul ferre mai are și altele de suferit în jurnalele austriece. În no. 1 al Transilvaniei citim despre „Referata dlui secretar”, unde obiceiul întrebuințează forma pasivă relațiunea sau, când aceasta e ambiguă, raportul. Referata are pentru noi un aer disprețuitor. Transilvania nu fuge de cuvântul raport, căci îl vedem întrebuințat în același număr mai la vale; însă această concesiune la uzul comun ne-o răscumpără și aci prin adjectivele baroce cu care își însoțește substantivul:
„un raport informativ și opinativ”.
În Federațiunea din 9 mai citim trei expresii stranii de același fel:
„Protocolul ședinței trecute se străpune casei deputaților” și apoi
„Moțiunea să se transpună la Ministeriu”, și, în fine:
„Se decide îndrumarea epistolelor la comisia de zece inși”.
Nu cunoaștem ce păcate are verbul a trimite de se ferește dl colaborator al Federațiunii cu atâta stăruință de el și-l înlocuiește cu expresii care de care mai extraordinare? Ce e drept, după mulțimea sinonimelor se judecă bogăția unei limbi și gradul de finețe al deosebirilor intelectuale într-o națiune. Dar aceasta este un fapt care se află sau nu se află în masa poporului, și dacă nu se află, nu se poate crea în mod artificial de fiecine. Este o procedare nevrednică și neadevărată, când își dă cineva aerul de a avea mai mult decât are. Deosebiri fine ale noțiunilor, care trec peste sfera uzului primit în popor, sunt iertate numai în tratate științifice, și atunci întrebarea încetează de a fi li[ngv]istică, căci pentru cuvântul cel nou se dă o definiție proprie a lui și, prin urmare, s-ar putea numi tot așa de bine X sau Z.
În același număr
„În fiecare ședință ne surprind șese până în zece membri cu opuri frumoase originarie, cu poezioare mândre și cu traduceri bune.”
Noi zicem: șase până la zece membri, dar nu până în.
„S-a dețermurit”, cu înțeles de: s-a hotărât, pe când înțelesul propriu al cuvântului
dețermurit ar fi mai curând s-a mărginit, s-a îngrădit.
„Numărul din Musa română a eșit și suntem foarte îndestuliți.”
Limba de rând zice mult mai bine mulțumiți; îndestuliți este un compliment îndoios pentru numărul 1 al acelei muze române.
Într-o conversare cu cititoarele, în Familia, se zice:
„De aceea vă spun din capul locului, să nu vă mirați, de cumva veți căsca prea des cetind aceste orduri.”
Ordurile Familiei însemnează rânduri. Telegraful din 25 aprilie vorbește de
„Mișcămintele politice”, adică mișcările.
„Parte integritoare”, expresia consacrată din franțuzește este parte integrantă.
Când ar zice Telegraful: intregitoare, ai crede cel puțin că vrea să romanizeze forma; dar integritoare nu are nici un motiv binecuvântat. După aceeași analogie am trebui să zicem delict flagrator în loc de flagrant. Tot așa aflăm mai jos
„Putere impunătoriă”, în loc de impozantă. Dar apoi și
„Prusia reprezintantă a întregului.”
Va să zică nu este antipatia în contra formei ant, ci numai tendența de a vorbi altfel de cum vorbesc ceilalți.
Foaia Societății din Bucovina vorbește de
„tineri capaci”.
O farfurie poate fi capace, un tânăr este capabil. În Albina din 15 aprilie:
„A dăruit două stele de metal pentru instinctul emulațiunei (la școlari)”, adică pentru instigarea.
„Steagul s-a binezis”, adică s-a binecuvântat.
Transilvania din 1 mai:
„Comitetul fu așa zicând improvizat cu punctele dechiarațiunei dlui secretar, neavând comitetul timp a cugeta cu seriozitatea cerută asupra acelora.”
Comitetul improvizat cu puncte însemnează că punctele s-au proclamat în pripă membri ai comitetului. Înțelesul însă este: Comitetul fu surprins prin.
Transilvania în no. 1 din 1 februarie:
„Domnul I. R. pledează pre lângă propunerea dlui dr.”
A pleda pe lângă o propunere!
„Aceia, cari se cuprind cu asemenea lucrări”, adică se ocupă de.
„Dl B. ia cuvântul și între atențiunea generală aduce la cunoștința adunărei.”
Între atențiune?
„Se rapoartă și despre fondul destinat pentru eternizarea memoriei laureatului poet Andrei Mureșanu.”
Aci originalitatea este de scuzat. Limba română, cu bunul-simț profan ce o caracterizează, nu ar fi aflat niciodată în vocabularul ei cel de rând un cuvânt vrednic de a exprima o idee așa de încântătoare în originalitatea ei! Ce simptom admirabil al timpului! Fonduri pentru eternizarea memoriilor! Imortalitate după măsuri și greutăți!
„Membrii asociației se adunară împreună cu un număr respectat de oaspeți.”
Număr respectat? Poate respectabil. Telegraful din 14 martie:
„Treaba chestionată nu se va decide.”
Adică treaba în chestiune. Ce înțeles poate avea treaba chestionată? Multă supărare face acelor jurnaliști și cuvântul francez. Francez e un cuvânt bun românesc, obișnuit de mult timp în România liberă, format după analogia curată a limbii noastre, Genova — genovez, Olanda — olandez etc. Dar aceasta nu-l apără de respingerea confraților de peste Carpați, care caută care de care numiri mai originale pentru a-l înlocui. Transilvania vorbește de un poet franc; Albina de o parte francească, alții de francic, alții de franco galic, și cu toate aceste francez este și rămâne cuvântul cel mai bun. Franco-galic se rapoartă la timpurile evului vechi și nu se potrivește cu însemnarea actuală, iar franc, francesc, francic sunt de-a dreptul false, referindu-se la franci, seminție germană (Franken), și nu la francezi (Franzosen).
Transilvania în primele sale numere publică o privire fugitivă peste literatura română, în felul ei un model caracteristic. Autorul din extase în extase ajunge la culmea sublimului, face și pasul despre care vorbește răutăciosul proverb francez și conchide că noi avem eroi și literatură în calitatea și cantitatea dorită și că acum ne lipsește numai un Plutarch și o Istorie critică a literaturii naționale (pag. 84). Aceste idei sunt exprimate într-un stil a cărui originalitate se va aprecia din următoarele două probe:
„Enache Cogălniceanu, eroul de pe urmă al cetății naționali în Moldo-România, a depus trompeta sa.”
Și în partea finală:
„Eacă colea falanga politicilor și a publiciștilor…: mai colea alții, care își culeg merite pe câmpul verde al științelor naturali; alții cari asudă pe piscurile țepeșe ale filosofiei” etc.
Să mai continuăm cu citațiunile? Să mai vorbim de lucrățivitatea științală, de limba propunețivă și ființală, de meniciunea și de repețiciunile, de așezămintele pusățive ale Foaiei din Bucovina, care urmează îndemnul dlui Aron Pumnul?
Credem că exemplele de pănă acum sunt de ajuns și că cititorii sunt puși în stare să judece înșii în cunoștință de cauză despre dreptatea unei împotriviri critice în contra degenerării limbii din jurnalele austriece.
Această datorie odată împlinită, putem recunoaște fără rezervă că publicistica română în Austria se află într-o poziție mai grea decât cea din România liberă, prin elementele străine în mijlocul și în contra cărora este silită a se lupta. În această împrejurare, scriitorii jurnalelor politice (dar nu ai celor literare) vor putea afla o scuză pentru neîngrijirea formei sub care își prezintă ideile — o scuză, nu atât înaintea publicului, cât mai mult pentru liniștea conștiinței d-lor private. Căci înaintea publicului și privind lucrul în sine însuși, precum trebuie privit, fără considerări personale, cerința unei limbi curate este o cerință absolută, de la a cărei împlinire nu se poate dispensa nici un jurnal care își respectă publicul sau cel puțin se respectă pe sine însuși în misiunea ce și-a ales-o de a fi conducător poporului pe calea progresului național.