O altă grupare de greșeli caracteristice în numitele jurnale se deosebește prin disproporția între iuțeala gândirii și forma prin care se exprimă, atât în construcțiunea frazei cât și în întrebuințarea cuvintelor. Fraza nefiind decât exprimarea unei idei, înțelesul și puterea fiecărui cuvânt din ea se îndreptează numai după cuprinsul tuturor noțiunilor din gândire. Stilul prozaic este bun când între cugetare și propoziție este cel mai strâns raport de congruență: stilul devine greoi când numărul de cuvinte întrebuințat este prea mare pentru ideea ce au să exprime; stilul este exagerat când înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covârșește intensitatea gândirii ce vor să exprime în împreunarea lor, stilul este prea restrâns — dar de acest extrem nu e de trebuință să ne ocupăm, căci în scrierile române de până acum nu credem că se va constata vreundeva o prea mare îmbelșugare de idei în comparare cu cuvintele întrebuințate.
Ce e drept, întrebarea pusă în acest fel se apropie prea mult de ultimele margini ale unei critici îngăduite. Căci, în fine, stilul greoi provine din înțelegerea grea a celui ce scrie, și cine face vorbe multe la idei puține are o cauză foarte firească pentru aceasta. Însă din parte-ne ar fi o lipsă de rezervă neiertată când am numi această cauză cu adevăratul ei cuvânt și când am aplica epitetul respectiv la majoritatea jurnaliștilor noștri. Aceasta nici nu ne este intenția.
Noi venim, din contră, a apăra inteligența colegilor de peste Carpați în contra propriului stil al d-lor, care o ascunde întrucâtva, și ne vom încerca să arătăm că este numai o rea deprindere în forma dinafară, și nu un defect al cugetării, care îi face să-și întunece ideile prin introducerea unor cuvinte pe cât logicește de prisos, pe atât urâte la auz.
După cât am putut constata, cele mai obișnuite din cuvintele care îngreuiază stilul compatrioților noștri din Austria sunt pronumele acela în toate genurile și cazurile lui și conjucțiunea că și cumcă. Exemplele următoare pentru această eroare stilistică probează întinderea răului și trebuința de a-l stăvili odată.
Începem citațiunile cu un pasagiu care are meritul de a fi în felul său un model foarte lămurit:
Transilvania din 15 februarie 1868 scrie (pag. 74 și 75):
„Comitetul cu privire la opul dlui I. Chițu decide, că acela să se retrimiță domnului auctor pe lângă observațiunile făcute la același din partea Comisiunii esaminatoare, compusă din unii membrii ai Comitetului, cu acea indigetare, că numitul domn folosindu-se de acele observațiuni, să-și prelucre opul în acel sens, și retrimițându-l la Comitet, acesta apoi îl va recomanda adunării generale.”
Se poate o propoziție mai grea la înțeles și mai urâtă la auz? și aceasta numai din cauza pronumelor nesfârșite acela, același, acea, acele, acel, acesta, a căror întrebuințare, în cazul de față, este cu atât mai inexplicabilă cu cât din nici un punct de vedere nu erau necesare, fiindcă fraza întreagă ar deveni mai simplă, mai clară și mai plăcută la auz înlăturând acele demonstrative. Pronumele demonstrative se pun pentru a îndrepta atențiunea în cazurile unde altfel ar rămânea nefixată asupra cuvântului important. Dar unde direcția este de la sine indicată prin celelalte cuvinte, îndreptările nu pot produce decât confuzie. Proverbul german: Sunt atâți arbori, încât nu mai vezi pădurea.
Cele zise se vor ilustra și mai mult prin următoarele citațiuni: Telegraful român din 25 aprăilieî 1868:
„O cestiune nouă se vede pe orizontul politic, și aceea este ceea a fortăreței Mainz.”
După logică și eufonie: O chestiune nouă se vede pe orizontul politic, aceea a fortăreței Mainz.
Albina din 18 aprilie 1868:
„Dr. Maniu e de părerea aceea, că emendamentul acesta e numai” etc.
Mai românește: Dl Maniu e de părerea că acest amendament etc. Transilvania, no. 1:
„Avem a înregistra împrejurarea cumcă dl Eötvös” etc.
A înregistra împrejurarea cumcă…!
Telegraful din 14 martie 1868:
„De aci urmează și aceea că învățătura…”
Adică: de aci mai urmează că învățătura. Federațiunea din 15 aprilie 1878:
„Ne dăm un cont destul de chiar despre aceea, că ce va să zică când poporul francez este nemulțămit.”
Mai simplu: despre ce va să zică etc.
Telegraful din 25 aprilie:
„Cugetând acum puțin asupra lucrului, apoi venim la convingere…”
„Apoi” e cam târziu; dacă se poate: îndată, și atunci nu se exprimă aparte, ci se zice: cugetând asupra lucrului, venim la convingere. Numai în stilul epistolarilor din Germania secolului 18 se mai află construcțiuni cu sintemal und alldieweil wir über die Sache nachdenken, alsdann gelangen wir zu der Ueberzeugung.
Transilvania din 1 mai 1868:
„Dl Vice-președinte a primit de la Excelenția Sa dl Președinte o scrisoare a dlui secretar privitoare la redigerea foii, cu acea însărcinare, ca aceea să se propună comitetului.”
Tot Transilvania din 10 ianuarie:
„Propunerea însă cade prin acea declarațiune a dlui Chifa, că comisiunea respectivă încă nu și-a încheiat lucrările.”
Familia, pag. 143:
„R. C., acesta e numele unui nebunatic din Viena, a fost fiul teatralist excelinte și a avut acea idee fipsă, că el e adunător de tesaure.”
Românește fără acea și fără el: a avut ideea fixă că e adunător de tezaure.
Tot Familia, la pag. 144:
„Vă rugăm să ne înștiințați încă odată, că cum să strămutăm adresa.”
Că cum să strămutăm o adresă!
Albina din 17 aprilie 1868:
„A. Csaky interpelează pe ministrul de interne, că pe care lege s’a bazat…”
Că pe care!
Telegraful român din 14 martie 1868:
„După aceasta Parohul gr. or. din Romos Vasiliu Basaraba adause din parte-și cam următoarele:
Ilustrisime domnule Comis-locuțiitor!
Cu acela simț de respect îmi iau îndrăznire a face cunoscut, precum că și eu fiind ales ca deputat din Sc. Orestei spre a veni și a gratulá Ilustrății Voastre, pe lângă aceea că’ți poftim să trăești la mulți ani, îndrăznesc a’ți face cunoscut și aceea că înțelegând parochii noștri de legea gr. reser. din Sc. Oraștiei că sunt ales a’ți gratulá, m’au rugat, ca în numele d-lor se descoper Il. Voastre și acea dureroasă împrejurare” etc.
După asemenea citări de stil îngreuiat, face o impresie îndoit de neplăcută în scrierile acestor jurnaliști exagerarea cuvintelor întrebuințate pentru a exprima lucruri simple de natura lor. Dar se vede că și aci, ca în toate lucrurile, un extrem greșit naște greșeala celuilalt extrem și mintea autorului, întârziată prea mult prin cuvintele sale de prisos, caută a-și răzbuna prin zborul fără de veste spre o idee nepotrivită în exagerarea ei.
De exemplu, un corespondent al Albinei (de la 12 mai 1868) vrea să scrie ceva despre o societate de citire ce s-a înființat în Beiuș, și se exprimă așa:
„Mult onorații patroni ai societății noastre de lectură (din Beiuș) doresc poate ferbinte unele înștiințări despre starea acelei Societăți.”
Dacă inimile patronilor de la Beiuș fierb numai la dorul de o înștiințare despre starea societății de lectură, în ce stare de temperatură se vor afla la întrebări mai importante? Nouă ne e teamă că celui ce fierbe la lucruri așa de mici nu-i mai rămâne la lucruri mai mari decât să se evaporeze cu totul.
Când asemenea exagerări în expresiune ar fi izolate, nici nu ar merita vreo relevare critică. Dar o repetăm: numărul lor este așa de mare, încât au stricat stilul jurnalelor române, atât a celor austriece, cât și a celor din România, și ce este mai rău, cu cât lucrarea cere un stil mai simplu și mai rece, cu atât acele salto mortale de vocabular sunt mai dese.
Se poate, de exemplu, închipui o scriere mai stâmpărată și mai diplomatică decât protocolul unei ședințe? sau o dare de seamă pentru intrarea banilor de subscripțiune etc.? Ei bine, tocmai asemenea prilejuri le caută jurnaliștii pentru a-și colora limbajul cu expresiunile cele mai vii.
Transilvania (1 februarie 1868), continuând publicarea protocolului adunării de la Cluj din anul trecut, zice într-un loc:
„Adunarea primește ambele aceste propuneri între cele mai sincere și însuflețite aclamațiuni; și când vine a’și descoperi aci votul său de mulțumită profundă tuturor locuitorilor români de Clușiu, precum și d-lor diletanți, ce luară parte în concert: cu bucurie răpesc ocaziunea a însemna pe aceste pagine mai vârtos două
nume, numele grațioaselor domnișoare Aurelia Popu și Isabela Vasiciu, dintre care una mai întâi ne încântâ prin jocul său pre forte-pian, executat cu desteritatea unei artiste, ear cealaltă ne farmecâ prin frumusețea melodielor” etc.
În Federațiunea din 9 mai 1868 se vorbește de o altă societate de lectură, în care se propune a se lua nu știm ce măsură secundară,
„propunere pe lângă care se alipiră cu înfocare inimile membrilor”.
Transilvania, într-un prea faimos discurs asupra literaturii române și lipsa unei istorii critice a literaturii române, zice într-altele (numărul din 15 februarie 1868):
„Din aceste înșirate până aci, deși numai pe scurt și așa zicând ca prin treacăt, v’ați putut convinge, Domnilor! că avem și noi literatură și încă ce literatură! Însemnată prin anticitatea sa, remarcabilă prin estensimea sa și demnă de considerat prin prestanța sa!
Ce nu avem, ce ne lipsește dar? Nu avem, ne lipsește, domnilor, un panteon, unde atleții adormiți ai literaturii noastre să-și afle recunoștința și remunerarea meritată, și lângă tipurile lor să vedem strălucind acolo icoanele atleților, cari sunt în viață și lucră încă, ca văzând exemplele lor mărețe, să învățăm” etc.
În același discurs aflăm fraza:
„Să punem o sărutare fierbinte și pe modesta cruce a poetului Ioan Văcărescu. El a cântat amoarea, poharul, primăvara, gloriile pierdute. Și când cânta naționalizmul, părea că auzi umbra plângândă a lui Stefan pe ruinele mucezite
ale patriei căzute.”
Miraculoase exemple de astă manie a exagerării se află în scrierile beletristice, în Familia, în nuvela dlui Marinescu, Petru Rareș, în almanahul de la Oradea-Mare, Fenice etc. În acest din urmă, dacă ne aducem bine aminte, se povestește iarăși, pe lung și pe larg istoria propriei sale înființări, și se spune, între altele, că „chestiunea vitală a almanahului flăcărá necontenit pe buzele conducătorului” etc., etc.
În chiar interesul jurnaliștilor români din Austro-Ungaria noi nu putem decât să ne exprimăm părerea de rău la aflarea unor asemenea abateri stilistice. Căci din cauza lor foile de peste Carpați nu vor putea pătrunde niciodată în masa poporului și nu vor avea, prin urmare, nici o înrâurire asupra societății române. În starea de față a culturii noastre este încă o chestiune controversată, dacă prin literatură îndeobște, fie cea mai bine scrisă, putem produce cu oarecare siguranță o deșteptare a simțului de viață în poporul român. Dar ceea ce e sigur și mai presus de controversă este că niște scrieri pline de germanisme, de exagerări și de confuzii stilistice, ca cele arătate, nu pot avea nici cel mai mic rezultat pozitiv asupra națiunii noastre. Și aceasta este o daună cu atât mai mare cu cât de altminteri jurnalele române din Austria se deosebesc prin silința neobosită, prin regula și consecința cu care își urmează fiecare direcția sa politică.