Doamnei Elisa I. Brătianu
Niculăiță Gropescu, feciorul lui neica Andrei Gropescu, din cătunul Manga, comuna Măgureni, e un băiat cu judecată, blajin la vorbă, măsurat la mișcări și nu știu cum să zic: dar sfios, ori prin urmare sfios.
În toate clasele primare, urmate la școala din Măgureni, a luat tot premiul întâiu, spre bucuria și măgulirea părinților. Că de! nu e lucru puțin în ziua de Sâmpietru, în școala împodobită cu flori, s’auzi că strigă de colo: «Premiul întâiu cu cunună — Gropescu Niculae», — să vezi pe domnul învățător că-i pune peste perișorul lui negru cununa de merișor, — pe domnul primar că-i dă un teanc de cărți mângâindu-l; și apoi să pleci pe linia satului, cu mama deoparte, tatăl de alta, și între voi feciorul vostru, în văzul consătenilor care zic cu dragoste: «să vă trăiască! și la mai mare!»
La sfârșitul școlii, domnul învățător Irimescu a zis că e păcat, ca așa băiat cu tragere de inimă la învățătură să nu meargă mai departe; iar neica Andrei Gropescu, dela Sâmpietru până la Septembrie s’a gândit și s’a răsgândit în toate felurile, — a luat sfat și dela unul și dela altul.
Învățătorul i-a spus precum văzurăți; și tot așa își zicea și el în ceasurile de trudă și de obidă, când vedea că munca lui și a Stanei, neveste-si, n’avea nici un spor, pentru casa lui împovărată de patru copii: Niculăiță de unsprezece ani, două fete gemene de trei și alt băiat în brațele Stanei.
Arendașul, conu’ Epaminonda, i-a spus că învățătura multă mai rău utraveste sufletul omului, că țere cheltuială mare și desgustă pe om de munca pământului; i-a dat și pildă pe Ghițică al popii, care a urmat la liceu șase clase și a eșit un apelpisit și un derbedeu, de a speriat comuna; și tot așa își zicea și neica Andrei, când se gândia la lipsa lui de mijloace și la ajutorul ce puteau să-i dea de aci încolo brațele lui Niculăiță. Că și dacă nu era prea voinic, dar era tare dibaciu la mână și moștenise dela bunică-su, moș Sandu Gropescu, aplecare la dulgherie.
După moartea bătrânului sculele fuseseră urcate în podul casei, dar «iscoada de Niculăiță», care la moartea bătrânului era un noduleț abia de patru ani, dase într’o zi peste ele; și cu toate dojenile mamă-si: «dă-te jos d’acolo, proclete, că dă tat-tu peste tine și-ți moae oasele», copilul — care acum își aducea aminte ca prin vis de unchiașul care lucrase stâlpii porții — când și când da fuga în pod la sculele bunicului. Și încet-încet, din glumă, din joacă, azi a făcut un scăunel, mâne o morișcă de speriat ciorile, care prăpădiau cireșul din coastă, — până când într’o zi, când s’a întâmplat de-a pierdut tat-su codârla dela căruță: «Taică, îți fac eu una la fel.» Și s’a pus Niculăiță pe lucru și, din lemne vechi de prin curte, a făcut întâiu cotocii, pe urmă spetezele și, după ce le-a încheiat frumos, a eșit o codârlă, de s’au crucit și tat-su și mamă-sa și vecinii…
Da, lipsa de mijloace, îndemânarea băiatului la dulgherie și teama părintelui de pierderea acestui ajutor de mare preț, au dat greutate sfaturilor lui conu’ Epaminonda; și a rămas Niculăiță acasă, la munca pământului.
De părut rău, lui nu i-a părut, că-i plăcea și munca la câmp și mai ales dulgheria… La câmp, când păzia boii cu alți băeți de seama lui, se juca el și cu ei; dar mai drag îi era să se răslețească de-o parte și să se uite cu băgare de seamă la ierburi și la lighioni. El era cel care-i învăța să scoață din găuri păianjeni și greeri cu un glonțișor de ceară legat de ață.
Băieții ceilalți stăteau ce stăteau lângă dânsul, apoi porniau la alte jocuri; iar el rămânea singur să supravegheze cum se luptau furnicile să ducă poveri de patru-cinci ori mai mari decât ele, — ori se târa binișor pe brânci, să vază ce face lăcusta de țârâie așa de tare.
Și au trecut așa an peste an, în totul șase, și a ajuns acum flăcău de șaptesprezece ani, frumos și așezat, dar sfios…
La dulgherie acum se pricepe bine. Stâlpii care stau grămadă sub șopron, pentru ulucile din față pe care, dacă i-o învrednici Dumnezeu, le ridică la anul — el i-a făcut; cosoroaba dela prispă, care putrezise la un cap, el a înlocuit-o; furca maică-si el a încrestat-o; și să vă arate Salomia, fata lui Pârvu Miu, vecinul, donicioara nouă, cumpărată de el din oborul dela Sfântul Ilie și tot de el înflorată cu fierul ars… Minune, nu altceva!…
Ar fi, după cum vedeți, o pildă de băiat fericit, dacă până în timpul de față ar fi găsit omul meșteșugul să stăpânească toată fericirea ce i se cuvine, — și dacă n-ar avea și Niculăiță partea lui de amărăciune, izvorâtă din netrebnicia întocmirii de azi a lucrurilor…
Dar amărăciunea lui Niculăiță a izvorât și din firea lui iscoditoare, deosebită de firea celorlalți… Încă de pe când era copil i-a jucat renghiuri… De câte ori nu l-a urechiat tat-su pentru că-și pierduse o jumătate de zi uitându-se cum mâncau ori cum își făceau gogoșile viermii de mătasă pe care-i creștea maică-sa? De mai multe ori a mâncat bătae, pentru că — în vremea când el urmăria câte o gânganie — boii pe care era trimes să-i păzească, intrau din miriște ori din islaz, în vreo holdă. De câteva ori a fost trezit de arsura unei nuele, însoțită de o înjurătură: «Mă, ești cu dușii de pe lume? Nu vezi că ți-au intrat boii în porumbul meu?» Dar nici dojana aspră a părinților, nici bătaia pentru plăți de ispașă, nu l-au putut vindeca…
Astea însă le-a răbdat Niculăiță fără mare supărare. Ceea ce era mai greu de răbdat, era batjocura. Că încet și treptat a ajuns de batjocură.
De două ori i se întâmplase să vază pe câmp, cum un bărzăune negru-galben se luptase cu un păianjin mai mare decât dânsul, cum îl biruise și cum îl luase între labe și zburase cu el. Vederea acestei lupte, care i se păruse cumplit de crâncenă, atât îl mișcase, încât a povestit-o și altora. — «O fi!…» răspunseseră unii. Tat-su răspunsese cu dojană: «după drăcii de astea caști gura de plătesc eu gloabă, tutuitule!» Iar cei mai tineri: «Muscă să prinză păianjini! Mă, da’ grozav știi să le mai croești!»
Altădată a sărit ca mușcat de șarpe și a început să strige la alți băeți, care erau mai departe. Când au venit băeții și l-au întrebat de ce i-a strigat, le-a povestit înspăimântat că a văzut o lăcustă, de-ale de le zice călugăriță, cum odată s-a zbârlit, a bâzâit, a prins între ghiare o lăcustă mai mare ca ea și a început s’o mănânce.
— Unde, mă?
— Uite colea.
— Unde, mă?
— Colo, lângă mărăcinele ăla… mai la stânga…
S’au plecat băeții cu toții, s’a plecat și el, s’au uitat, dar n’au găsit călugărița. Iar unul dintre ei:
— Hai, mă, încolo, să ne isprăvească Marin istoria cu Frusina. Nu-l știți pe Niculăiță? Mă, să te duci la popa Alecu, să-ți citească o moliftă.
— Să n’am parte de…
— Nu te mai jura, mă, degeaba.
Într’o zi, cum sta pe un scăunel, crestând un băț cu briceagul, văzuse în stratul de mărar de lângă dânsul pisica lor, pe brânci, la pândă după un stol de vrăbii care, la patru-cinci pași de ea, ciuguliau pe jos, ciripind, niște mălai risipit. Uitându-se cu luare aminte la pisică, o văzuse căscând puțin gura și o auzise lămurit făcând din gâtlej ca vrăbiile. Parcă ar fi vrut să le ademenească, să vie înspre locul unde era ea pitită. Și în adevăr vrăbiile se duseseră după mălai înspre dânsa. O văzuse cum își încorda picioarele și când a judecat că sunt destul de aproape hârști! odată s’a repezit și a prins una în ghiare.
Seara a povestit la poartă cele văzute și auzite. Era de față și Pârvu Miu și fii-sa Salomia și lea Manda, mama Salomiei, și moș Grigore, alt vecin.
— Cum le vezi și le auzi numai tu pe toate, mă Niculăiță? a întrebat moș Grigore zâmbind. — Iaca eu sunt om de merg pe șaptezeci și patru de ani, dar pisică să facă din gât ca vrabia n’am auzit.
— Moș Grigore, nu știu alte pisici; dar a noastră face. Am auzit-o, uite, cum mă auzi dumneata.
— Mă, o să-ți scornească lumea o poreclă. O să te pomenești odată cu unul: «Niculăiță Minciună» și așa o să rămâi.
Salomia a început să râză cu hohote, zicând de câteva ori, parcă înadins, ca nu cumva să uite: «Niculăiță Minciună»…
…Și n’a mai trebuit să se găsească altul, să-i scornească porecla proorocită de moș Grigore cu o povață părintească… «Niculăiță Minciună» o să fie de acum încolo pentru tot satul… Și negreșit îl doare când i-o spun băeții; iar când Ghițică al popii l-o lua în zeflemea, întrebându-l: «ce-ai mai văzut, mă Niculăiță?» și i-o spune în hohotele de râs ale celorlalți, c’a văzut și el greere prinzând o cioară și mâncând-o, — Niculăiță o să se rușineze și o să înceapă să se îndoiască el însuși dacă a văzut și a auzit cu adevărat ce știe, de vreme ce acest om deștept, care făcuse șase clase de liceu, nu-l credea.
Și azi așa, mâni așa, dojana părinților pentru vremea pierdută degeaba «după prostii și după gărgăuni», neîncrederea unora, batjocura altora, au închis inima băiatului și l-au făcut tăcut și sfios… Un singur om era de se’țelegea cu el: bietul Isaia ciobanul…
Da, numai cu Isaia ciobanul se’nțelegea, numai Isaia îl credea, că și el văzuse viespe ucigând păianjini și călugărițe mâncând lăcuste mai mari decât ele și fel de fel de alte gângănii minunate, care nu se arată decât celor care au timp să se plece spre ele și drag să le privească.
În nopțile în care Niculăiță rămânea cu vitele la pășune, Isaia îl chema să-și aducă boii pe miriște, în preajma târlei și acolo îi cânta din caval doine, care în tăcerea dulce și misterioasă păreau rugăciuni ce se înălțau spre cerul spuzit de stele, — stelele prietine pe care tot dela Isaia învățase să le deosibească și să știe numele fiecăreia; și tot Isaia îl învățase să cunoască deslușit înțelesul deosebitelor feluri ale lătratului câinilor.
La plecarea din urmă Isaia îi făgăduise că în vara următoare o să-l ia cu dânsul să-l ducă pe-o săptămână la munții a cărora coamă sinilie se vedea în zare; dar în dulcele Sâmpietrului turma de oi se întorsese cu un alt cioban, care a adus cu dânsul și vestea morții lui Isaia… Și acum Niculăiță nu mai are pe nimeni cu care să se’nțeleagă, pe nimeni căruia să îndrăsnească să spue ce-au descoperit ochii lui iscoditori, de teama răspunsului batjocoritor auzit de atâtea ori: — «Bine a zis cine ți-a zis Niculăiță Minciună».
Și-l durea pe Niculăiță orice batjocură; dar durerea cea mai mare îi venia din zâmbetul de neîncredere al frumoșilor ochi ai Salomiei… Că pe băeți putea să-i ocolească. La han, despre partea băeților, putea să se uite fără să intre în horă; și în munca cu sapa ori cu tesla găsia, împotriva înveninării pe care i-o aduceau zeflemelele lor, doftorie — de parcă i-o lua cu mâna. Dar acelaș leac era fără nici o putere față de durerea pe care i-o pricinuia zâmbetul batjocuritor al fetei, — zâmbet, după care nu trebuia să alerge o dată pe săptămână la han, că-l avea acolo, peste gard, la fiecare ceas al zilei; iar duminica, la han, peste acest zâmbet se adăogau glumele și limbuția lui Petrică a lui Stan Pașalan, care urmăria stăruitor pe Salomia…
La câtăva vreme după întâmplarea cu moș Grigore, într’o după-prânză, Niculăiță și-a făcut drum spre casa învățătorului. L-a găsit în livadă, culegând prunele. Întâiu s’a sfiit să-i spue la ce venise, și a început să culeagă și el în rând cu ceilalți. Dar pe urmă, fiindu-i teamă că prea întârzie și, folosindu-se de o clipă când se găsia numai cu învățătorul mai la o parte, a îndrăznit să-l întrebe:
— Domnule, nu te supăra, dumneata știi multe…
— Ei?… a întrebat Irimescu, văzând că nu mai urmează.
— Uite ce e… dumneata știi multe, c’ai învățat carte multă… Nu e așa că pisica face ca vrăbiile?
— Cum ca vrăbiile?
— Face din gât ca vrăbiile…
Învățătorul s’a uitat la el cu luare aminte; iar Niculăiță a urmat:
— Și mă gândiam că poate ai dumneata vreo carte în care scrie că pisica face din gât ca vrăbiile… și-ți lucram și eu la vreo ulucă… la ceva…
— N’am nicio carte în care să scrie bazaconii d’astea, mă Niculăiță…
I-a părut rău grozav la întoarcere, — rău de tot… Tiii! să fi avut domnul învățător o carte așa… să fi adus pe Salomia, să citească ea… cu ochii ei… Că poate că altădată nu mai râdea, cum râsese atunci, la poartă, când cu vorba lui moș Grigore, râs frumos care în pieptul lui se prefăcuse în junghiu.
A doua zi, după ce a lucrat niște zăbrele, a presărat mălai prin locul unde văzuse el vrăbiile și, după ce și-a sgornit surorile, a adus pisica, a luat pe frati-su Ilie lângă dânsul, ca să nu se miște — și s’a așezat la pândă crestând un băț. La scurtă vreme au venit câteva vrăbii, și a început și pisica să facă din gât ca ele… Atunci Niculăiță a început să strige șuerat Salomiei, care scutura niște țoale pe prispa casei: «Salomio, Salomio!»
Fata a ridicat capul; și el, stând nemișcat, a șoptit: «Apropie-te binișor de gard… binișor…» Dar Salomia s’a apropiat se vede prea sgomotos că odată au zburat vrăbiile.
— Le speriași… dar, dacă nu ești prea zorită, treci pe poartă și vino’ncoace nițel. Uite pisica colea’n mărar… Vin’ s’o auzi cum face.
Era curioasă și fata să auză, și a venit. El i-a dat un scăunel și s’a așezat cu un genunche în pământ lângă dânsa, ținând pe frati-su Ilie alături de el. Și au stat așa alături… au stat… au venit două-trei vrăbii; dar pisica moțăia nepăsătoare… Și cum ședeau așa alături nemișcați, deodată a simțit Niculăiță că din părul auriu al Salomiei și din sânul ei de fecioară de șaisprezece ani se răspândia un miros de busuioc și de sulfină, mai ademenitor și mai dulce decât toate florile pe care le’ncresta el, decât toate gângăniile a cărora cunoaștere îl ispitia; și, îmbătat de fericire, a întins mâna dreaptă și a cuprins-o de mijloc… Dar Salomia care, pe când se uita la pisică, se gândia la deșteptăciunea și la puterea lui Petrică a lui Stan Pașalan, și-a întors capul mirată, a început să râză și desprinzându-se: «Zi, d’aia m-ai chemat, Niculăiță Minciună!» și a fugit sglobie acasă.
După ziua aceasta i-a lucrat el donicioara, înflorind-o cu fierul roșu, care ardea ca zâmbetul ei necredincios și batjocoritor… Salomia i-a dat și ea niște bete, — bete ca toate betele; dar lui Niculăiță i s’a părut că altele asemenea nu mai sunt pe lume…