Cele două umbre care peste un ceas, în fundul grădinii lui Pârvu Miu, stau alături șoptind, sunt Salomia și Petrică a lui Stan Pașalan.
— Mă, stai binișor… Să știi că mă supăr. Ce ciorile! Prea mă strângi tare… Ce, eu sunt de fier?
— Ba nu ești de fier, neică, ești de carne, trupșorul tău de carne e… și numai să-l mângâi aș vrea! dar când te cuprind în brațe, parcă tot mi-e frică să nu mi te fure altul, și atunci îmi vine să te strâng, să te fac mică, să…
— Ia!
— Ce e?
— N’ai auzit?
— Ce?
— Parc’a oftat cineva.
Ascultă amândoi cu luare aminte; dar nu se aude decât vântul.
— Ți s’a părut.
Nu i s’a părut, dar femeia aude mai de departe… Cel care a oftat, acum se duce repede. Încotro se duce, îl mână niște cuvinte auzite de mai multe ori, dar auzite unde?… la școală? la biserică?… cuvinte care dormiau în partea întunecată a minții lui și care acum câteva ceasuri au ieșit la lumină, și-i sună mereu la ureche: «veniți cu mine cei osteniți și împovărați și eu vă voiu odihni pre voi…»
Îl chiamă cuvintele acestea de colo, din culmea pe care stă ridicată crucea Căminarului… Ajuns sub cruce, își descinge betele de la brâu, le sărută și plânge, plânge… Apoi se uită în sus și de jur-împrejur. Tremură stelele. Suflă vânt rece… Nu mai sunt nici lăcuste, nici greeri… au murit toate de frig…
Du-te cu bine, Niculăiță, și Dumnezeu să te ierte…