Oamenii care se învârtesc astăzi în frumoasa noastră patrie sunt acei oameni care cu 15 ani mai devreme erau cunoscuţi sub generala denumire de nemţi, adică, într-un cuvânt mai lung, de stropşiţi.
Bătrânii, stavile neurcătoare, au părăsit încet câte încet lumea, unii prin neputinţa vârstei, alţii şi-au trăit traiul şi şi-au mâncat zilele, adică moldoveneşte mălaiul…
Curioasă socoteală! sunt oameni mulţi, cea mai mare parte din generaţia de faţă, copilaşii cu musteaţă, barbă şi plete lungi de la 1835, care şi astăzi tot tineri se numesc; pentru dânşii, vremea astat locului; şi se îngâmfesc în denumirea de bonjurişti, poreclă ce rămăşiţa bătrânilor ne-a lăsat la 1848 drept moştenire, împreună cu datoriile lor, în ziua călătoriei vecinică.
Vai de tinerimea aceea şi de tinereţile aceeaşi tinerime! Veacul n-a stat locului pentru dânsa! Între 1836 şi 1852 sunt şasesprezece ani. Astăzi nemţii, franţuzii de la 1836, bonjuriştii de la 1848 -sunt albi, suri, cei mai tineri sunt obosiţi, care cu 40, care cu 37, cei mai jos cu 32 ani în spinare, tocmai vârsta celor bătrâni de la 1835.
Bez socoteala aritmeticească a anilor, aş pune un rămăşag pe o chestie psihologică. Tânărul cel mai tânăr din oamenii de la 1835 este mai bătrân decât cel mai bătrân din bătrâni, fie acel bătrân din vremea celor întâi moscali. În 16 ani, de la 1835 până la 1851, mai mult a trăit Moldova decât în cele cinci sute ani istorice, de la descălecarea lui Dragoş la 1359, până în zilele părinţilor noştri.
Viaţa părinţilor a trecut ca şi viaţa strămoşilor lor, adică lină ca un râu ce cură prin livezi şi grădini şi se pierde fără huiet în Siret.Întâmplările lumii de primprejur mureau la graniţă, vălmăşagul veacului îi găsea şi-i lăsa liniştiţi. Viaţa noastră nu are legătură cu a lor, am putea să zicem mai că nu suntem fiii lor. Părinţii noştri au deschis ochii în leagănul strămoşesc, oamenii de la 1835, care inaugurează generaţia de faţă, au răsărit în larma ideilor nouă. Ochii şi gândul părinţilor se învârteau la Răsărit, ai noştri sunt ţintiţi spre Apus, deosebire de la cer până la pământ. Este o vorbă ţărănească, ce seamănă a fi în Moldova de când Papură-Vodă: „sireacu Ştefan vodă, unde-i să vadă?” Această vorbă mult m-a muncit cu gândul, care n-am vreme să le spui toate, decât unul. Îmi închipuiesc câteodată că a ieşit din mormânt un strămoş de ai noştri, un vornic de Ţara de Sus, un boier de Orhei, un hatman, un căpitan de târg, sau măcar cel mai ascuns postelnicel din Adunarea ţării, care a iscălit dezrobirea vecinilor la 1772, în biserica Trei-Sfinţilor. Oare hatmanul acela ar putea să-şi cunoască urmaşii în oamenii de astăzi?… Hainele, năravurile, pământul au luat prefacere… până şi numele. Astăzi nu mai suntem fiii hatmanului Baltag sau ai căpitanului Dragomir, dară domnul de Baltag, domnul de Dragomir, domnul de Lozonschi. Cât despre Ştefan vodă, îi mai uşoară treaba. Lozonscheştii, Dragomireştii s-ar mira, Ştefan vodă s-ar crede în ţară străină.
Întâi şi-ntâi, de-ar mai putea veni un Ştefan vodă pe calul lui cel voinic de la Valea Albă, de la târgul Băii, din codrii Bârladului, de la Dumbrava Roşie, sunt încredinţat că nu l-am înţelege… vorba lui n-ar fi vorba noastră!… Văd parcă în foiletonul Zimbrului imnul următor: „Erou ilustru, trompeta gloriei tale penetră animile bravilor romani de admirăciune grandioasă şi indifinisabilă pentru meritul neinninvincinibilităciunei tale!…” Şi alte cauze şi mai frumoase, la care bietul Ştefan ar holba ochii lui cei înfricoşaţi… tare mi-i teamă că în ziua de pe urmă, când trâmbiţa cerească ne va chema la judecata cea mare, nu ne vom putea înţelege cu strămoşii noştri, nici în limbă, nici în idee — Moldova s-a schimbat în 16 ani din talpă până în vârv: limbă, haine, obiceiuri, până şi numele… numai suntem moldoveni, ci romani.