Să spui drept, risipirea cea iute a trecutului mă pătrunde de jale; lupta intereselor, nevoile vieţii nouă, iuţeala sângelui au năruit risipă peste risipă în societatea moldovenească casnică, fără să ne uităm înapoi, fără să ne simţim! dar sunt ceasuri când inima se întoarce în urmă şi ş-aduce aminte de câteva fizionomii, de câteva obiceiuri ce plutesc pe nămolul risipilor. Repejunea cu care se stinge trecutul dintre noi este cea mai straşnică judecată a acelui trecut; ceea ce este vrednic de viaţă nu moare niciodată; nevrednicia se şterge din aducerea-aminte a oamenilor într-o clipală! unde sunt faptele de la 1772 până la 1835, care vor rămânea drept fală şi folos în cronicile ţării! unde sunt numele neuitate de poporul moldovan?… trecutul dar îi mort şi de tot mort. Până a nu arunca ţărâna vecinică pe sicriul lui, să ne mai uităm la dânsul; nu se întâmplă adeseori în lume într-o casă un mort, care, în viaţă fiind, nu-l iubeau casnicii? însă copiii, rudele, megieşii se strâng, se uită încă o dată la dânsul, îşi aduc aminte numai de bunele însuşiri ale răposatului şi, spre vecinica ziua bună, cuvântează un frumos şi creştinesc: Dumnezeu să-l ierte!
Aşa zicem şi noi: Dumnezeu să ierte trecutul, întâi pentru că a murit, şi al doile pentru că suntem ca megieşii cei buni şi am scociorât în viaţa lui ce-a fost mai bun.
Suntem de ieri, putem încă să ne rememorăm câteva din obiceiurele copilăriei noastre… adevărat că am fost copii amfibii (în doi peri), ne-am născut în Moldova şi am supt străinătatea, capul ni-i cap de neamţ, de franţuz, dar inima ne-a rămas tot de moldovan; avem o datorie firească de a arunca câteva flori pe mormântul grabnic al părintelui nostru trecut; va veni vremea, dacă n-a şi sosit, în care şi noi, tinerii de la 1835, tinerii şi bonjuriştii suri de astăzi, vom fi chemaţi barbarie, vom fi judecaţi nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osândiţi nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor partidelor şi a opiniei mulţimii, opiniei, armă nouă ca şi cuvântul cu care am îngropat părinţii noştri, şi care la rândul nostru are să ne dizgrume…! Noi, încale, ne măgulim că am prefăcut Moldova în 16 ani… aşa… încât mii de ani n-a preface-o.
Rămăşiţa trecutului, ce întunecă când şi când o parte din viaţa noastră zilnică, se răreşte, Moldova veche mi se înfăţişează ca o pădure deasă şi mare, unde toporul a tăiat iute, fără a avea vreme de a curăţi locul. Plugul, adică civilizaţia, stârpeşte zi pe zi rădăcinile şi preface codrul în curătură , curătura — în lan frumos, iar lanul — în câmpii roditoare.
Dar strămoşii noştri, săracii, cu ce să-i mângâiem?
Florile care aş vrea s-arunc pe ţărâna proaspătă a trecutului sunt culese nu în viaţa lui politică sau morală, dară în cele multe obiceiuri casnice, care ne-au legănat în faşură. Multe s-au dus, multe au rămas, dar, sărmanele, vai de ele! fricoase, ruşinoase, ele se ascund şi se pierd de frica bontonului. În stârpirea codrului, de care am zis mai sus, nu doresc nici caftanul , nici condiţiile civile, morale, politice sau sociale ale vremii de atuncea, ci numai fizionomia casnică, viorelele şi toporaşii îngropaţi în risipa codrului. Nu numai le doresc, dar i le găsesc de neapărată nevoie. Nimica nu ne mai leagă cu trecutul, şi fără trecut o societate este şchioapă. Naţiile care au pierdut afiliaţia năravurilor părinteşti îs naţii nestatornice sau, precum zice vorba cea proastă, nici turc, nici turlac.
Obiceiurile părinteşti au părăsit clasele boiereşti; să mărturisim un adevăr adânc, ele s-au depărtat de fizionomia poporală, pre cât s-au depărtat de tradiţiile boiereşti; în vreme ce în zilele părinţilor noştri obiceiurile acopereau sub o singură mantie toate treptele poporului moldovan. Credinţa, vorba era una la boieri şi la plugari; acea legătură s-a întrerupt, o prăpastie adâncă desparte boierul de astăzi de popor; acea prăpastie să cheamă ştiinţa; pe cât boierul creşte în idei şi în învăţături, pe atâta poporul rămâne în urmă. Pe vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbit cu alt boier, se înţelegeau amândoi în limbă şi în idei, astăzi înţelegem poporul cu inima numai, el nu mai este alta pentru noi decât o studie curioasă, morală sau pitorească. Pentru părinţii noştri, studia pitorească nu era pe lume.
Avem dar o datorie sfântă, firească şi naţională a culege viaţa părintească privată; nenorocirea literaturii, pedantă în silogism, pedantă în condei, pedantă în idei, care ne îneacă şi omoară în ţările române închipuirea sub o ridicolă ingeniozitate a cuvintelor, nu vine din altă pricină decât din neştiinţa tradiţiilor vieţii strămoşeşti. De abia născuţi la lumină, nu ne uităm la leagănul copilăriei noastre, am ajuns în halul poeţilor, învăţaţilor şi teologilor imperiei răsăritene; sau pentru înţelegerea versificatorilor, gramaticilor şi neologilor moldoveni, ardeleni, bucovineni şi bucureşteni suntem Trisotinii şi Vadiuşii veacului al 19-lea.
Pentru cei ce nu ar înţelege ideea mea, i-aş întreba cine oare citeşte nămolul de poezii, ce se nasc ca muştele vara pe toată ziua?…şi cui nu-i place un cântec poporal editat de prietenul meu A… ?
Adevărat, filomela îi cuvânt poetic, azura îi frumos, orizonul nu-i slut şi elementele fac bine în paginile poeziilor văduve de cititori. Dar ce folos! limbajul, geniul, inspiraţia şi filomela cu suavele ei modulaţii plângeferi nu ne încântă sau pentru că sunt străine, iar nu române, sau pentru că suntem încă prea barbari, şi îndemni de lirele acestor armonioşi, deşi neinteligibili orfei.
Ne învârtim într-o dilemă gre; sau sunt poeţii de astăzi pre sublimi pentru noi sau suntem prea proşti pentru acţentele divei armoniei nouă şi dar în tot chipul poeţii scriu în deşert; însă nu aşa, poezia adevărată este şi a fost răsuflarea naţiilor, inima popoarelor; fieştecare naţie are organizaţia sa; în acea organizaţie întră limbă, haine, tradiţii istorice sau casnice, obiceiurile care dezvoltesc plecările bune sau rele, în timp ce tăria lor pe un pământ şi cu înrâuririle sufleteşti şi sociale se numeşte naţionalitate. Cei care cântă latineşte, franţuzeşte, italieneşte, englezeşte sau măcar chinezeşte pot plăcea pedanţilor, dar nu-s poeţi români: Mioara, Năframa, Mihul (balada), Bujor, Toma lui Moşu, Codreanul vor trăi cât va fi un român pe lume, iar poeziile D. D… D. D… D. D… D. D… vor trăi vremea cerută ca să putrezească un conţ de hârtie, sau cu mare greutate şi cu cheltuială să treacă de la librăria dlui Nica la cofetăria lui Vasîle.
Încheierea mea este în puţine vorbe, ceea ce se face pentru balade, trebuie să se facă şi pentru toate tradiţiile noastre; cântece şi tradiţii fac una, ele se tălmăcesc şi se întregesc.
Izvorul adevăratei literaturi este aicea; dacă aş fi poet şi mai ales poet mitologic, aş edita întâi mitologia română, care-i frumoasă ca şi acea latină sau greacă şi care nu-i bătrână şi purtată ca o rufă lepădată, şi ar fi înţeleasă de tot omul ce ştie numai româneşte.
Am ajuns departe-departe şi nu prea departe, cum zice cântecul. Suntem în minutul vajnic, unde trebuie să facem chipul trecutului, precum se face la ceasul morţii portretul unei rude. Cincisprezece ani încă, şi hainele, limba şi obiceiurile societăţii moldovene de ieri se vor acufunda în uitare; cu ce vom fabrica oda, drama, vodevilul sau elegia trecutului? Cu ce vom tălmăci istoria, dacă nu vom cunoaşte sufletul mortului? Ce va putea fi propăşirea dacă nu vom şti de unde a pornit? Ce mângâieri putem simţi noi, ostaşii propăşirii, dacă nu ştim mărimea luptei? Ce soi de părinţi vom fi, dacă lepădăm clironomia părintească: cântecele mancilor , stahiile nopţilor, poveştile chelarilor , prieteşugul ţigănaşilor, ocara şi zaharul jupâneselor, greceasca dascălului şi câte şi câte obiceiuri şi credinţe, care s-au dus şi n-or mai veni, sunt legate cu viaţa politică şi morala obştească, istoria filozofică a vremilor trecute?