Arma întâi şi cea mai grozavă care a bătut cetatea trecutului a fost schimbarea portului vechi. Straiul făcea omul; felul hainei modelează trupul şi mintea, şi întipăreşte din părinţi în fii tradiţiile şi obiceiurile. Precuvântarea istoriei moderne a ţărilor române este neapărat schimbul portului; civilizaţia de astăzi este fapta logică a părăsirii hainelor vechi; ideea nouă a năvălit în ţară odată cu pantalonii, şi mai straşnici decât năvălirile tătăreşti, încât ai scăpăra, au pârjolit şacşâri , şlicuri , mestii , giubele şi toată garderoba strămoşească.
Ivirea pantalonului în Principate, ca tot lucrul menit de a preface societăţile, fu întâi ruşinoasă, râsă, hulită şi bajocorită. Cel întâi român care şi-a schimbat hainele pe un frac şi o pălărie a fost multă vreme pentru curţile boiereşti din Iaşi şi din Bucureşti un soi de caraghios, sau, după limba nouă, un bufon: vătavii de prin ogrăzi râdea, rândaşii şi ţiganii s-ar fi ruşinat să-şi ia căciula înaintea unui frac, iar boierii, netezindu-şi bărbile mari şi tufoase după rang şi cin, strigau: „Măi neamţule!…” cu un haz nespus. Iarna ştrengarii alungau surtucele pe uliţă… „cald… cald… domnule?…” şi alte multe frumoase iscodiri ale duhului de pe acea vreme. Boierii şi cucoanele leşinau de râs; un boier mare din capitalie, în ziua care, mai mult de glumă decât dinadins, se şfăbise, ieşi pe uliţele Ieşului; i se păru lumea cu totul alta, până în acea zi soarele şi lumina nu avuseră putere să răzbată prin taclituri , scurteice; boierul, deşi deprins în hainele egalităţii, cum le numesc autorii de astăzi, sufla însă mai slobod şi mai voios. Ce gândea boierul în hainele egalităţii nu se ştie, el singur a uitat impresiile momentului, căci în mijlocul vioşelei sale o mână neagră şi vânoasă îl apucăde mâneca surtucului, şi un glas îi striga în ureche: „A! ce dracu!…Domnule… parcă eşti surd… de când te strig!…hai degrabă să dregi trăsura, că aşteaptă boierul să iasă la Copou!…” Boierul se întoarsecu o vorbă lată şi curată moldovenească… iar vezeteul, înspăimântat, se depărta mârâind în dinţi: „Pas de cunoaşte acum care-i boier şi care nu-i, dacă s-a nemţit şi stăpânul meu!…”
Vezeteul luase pe boier sadea de carătaş!
O, egalitate! iată faptele tale…!
Nu trecea prin cugetul epocii că în ziua aceea un vânt mare trecea peste Moldova şi-i schimba faţa… astăzi hainele vechi au rămas un suvenir de care ne mirăm când se mai iveşte pe teatru.
Precum primăvara rupe gheaţa, umflă pâraiele şi porneşte puhoaiele, aşa schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jeletcii; repejunea revoluţiei fu măreaţă, furioasă, dărmând în dreapta şi-n stânga bunul şi răul, clătinând toate obiceiurile şi toate credinţele oamenilor vechi; şalvarii încurcau slobozenia mişcării, calpacele şi şlicele îngreuiau capul, de aceea rămaserăm în urma civilizaţiei; am trântit tot la pământ, să alergăm mai iute, prefacerea hainelor a prefăcut de îndată condiţiile sociale ale lumii noastre, precum şi relaţiile familiei. Emancipaţia copiilor de sub frica şi palmele pedagogului se trage de la pantaloni…Înrâurirea morală a pantalonului a fost nemărginită… În vremea veche, un copil până la 25 ani nu ave voie, nici îndrăzneală să şadă gios fără porunca tatălui; cât ar fi fost de bătrân, burlac sau însurat, ieşit sau neieşit din casa părintească, tot copil era; un boier cu barba albă istorisi într-o zi că, fiind odată la drum cu nevasta lui, doi copii şi părintele lui, s-au ascuns în dosul trăsurii să tragă un ciubuc de chef… şi găsindu-l tata-boier, i-a rupt ciubucul de spate…! De când pantalonii, sistema educaţiei s-a schimbat! frica, varga şi ciubucul au lipsit.
În relaţiile sociale, schimbarea a fost mare, mai simţitoare, fracul a introdus demnitatea, pantalonul a silit oamenii a-şi măsura coloveranţiile ce le făceau celor de la care aşteptau vrun folos.
Straiul oriental, moale, larg, se pleca la tot soiul de îndoială… straiul de astăzi, prins în curele, supiele, gâtul dezgrumat de legături, împiedică îndoiturile de şale şi de cap; de voie, de nevoie, oamenii sunt siliţi a nu se pleca pe cât poate ar vrea… între doi oameni cu fraci, pantaloni şi pălărie, pas de cunoaşte care îi de viţă, care îi om nou; educaţia şi pantalonul au astupat şanţurile ce despărţeau clasele boiereşti. În vremea de mai înainte, haina era răvaşul de drum al omului, care-ţi spunea de departe măsura închinăciunii, sau te silea să dai dreapta sau stânga pe drumuri. După barbă rasă de tot,mai mult sau mai puţin rătunzită, sau după soiul căciulii ştiai cu cine ai de a face; cu cât căciula era mai mare, cu atâta omul era mai însemnat; pe cât şlicul se urca în lăţime şi în lungime, cu atâta capul aflat dedesubt era tare şi mare şi straşnic la viaţă.
Un om pe vremea aceea putea fără ruşine să nu ştie carte, dar pentru un şlic, mai ales să fi fost acel şlic nalt ca obeliscul din grădina publică, s-ar fi dat în vânt.
Costumul însemnat aicea va părea urmaşilor noştri o poveste din halimale !… poate că străbunii noştri ne-ar fi strâns de gât, să fi gândit ei că vom fi cu capetele pletoase, nerase şi nevrednice de şlic şi de calpac! Halima va părea viitorului slava lăutarilor, precum ni se pare halima astăzi, când povestesc babele şi moşnegii de taiafetul bătrânilor: un boiernaş avea 20 slugi, un boier şlicar de la 20 în sus, calpacele se urmau peste sută! Deşi mamele noastre strângeau oalele cu unt şi smântână sub divanuri, economia era cuvânt şi lucru necunoscut, petrecerile erau uriaşe, viaţa de la ţară o veselie îndelungată! ospitalitatea de care ne fălim astăzi, ca o dreaptă, sfântă şi nemuritoare moştenire a sângelui român… este umbra numai a ospitalităţii părinteşti… hanurile, tractirurile otelurile au intrat în ţară în frac şi în pantaloni.