— Ascultă, Andrei, tu crezi că eu sunt bolnav? Ori nu crezi? Spune drept! întrebă în aceeași seară Puiu, cu un râs straniu, pe gardianul care-i așternea patul.
— Ce boală, boierule? zise gardianul răspunzând cu râs la râsul lui. Boală boierească! Așa-i totdeauna când boierul dă de o belea mare, o întoarce degrabă pe chestia boalei și s-a isprăvit toată încurcătura.
Leahu știa, cum știa tot sanatoriul, că boierul lui vrea să se facă nebun ca să scape de pușcărie. De aceea nici nu lua în seamă unele ciudățenii, dându-și cu socoteala că, prin ele, boierul, șiret, umblă să-l lege și pe el la gard. Altminteri i se părea foarte de treabă, bun la vorbă și la inimă. În sinea sa, deși polițist, îi admira șmecheria: adică pentru că a greșit de a omorât o femeie (care femeie nu-i vrednică să fie omorâtă — zicea dânsul deseori de când a pățit rușinea cu nevastă-sa), să tai capul unui om cumsecade? Mai cunoștea el cazuri de la armată când unii, ba ca să scape de tot de oaste, ba de vreo pedeapsă grea, încercau să se prefacă nebuni.
Dar acolo nu mergea ca aici, căci ți-i punea în cearceafuri reci și ți-i muștruluia de le trecea repede pofta de-a simula.
Puiu, începând întrebările, se gândise să povestească gardianului ce-a vorbit azi cu doctorul. Acuma se răzgândi și-l puse pe el să-i spună cazuri de crime, doar el, ca polițist, trebuie să cunoască multe. Ascultă un răstimp liniștit, apoi deodată îl opri:
— Stai, stai, Andrei, să vezi cum s-a întâmplat cazul meu.
În ziare n-ați putut vedea mare lucru, că nu știe nimeni afară de mine cum a fost chestia. Dar să-ți spun eu, ca să știi și tu!
— Adică în chestia cuconiței? întrebă gardianul.
— Da… Ție pot să-ți spun, că acuma noi suntem ca frații, de peste trei săptămâni de când stăm împreună, știi, camarazi ca la război, cot la cot…
Uită însă ce a vrut să-i spună și se întrerupse zăpăcit.
Înainte de a-și aminti șirul, îi veni altă întrebare:
— Măi Leahule, tu ai fost în război, pe front, așa-i?…
Atunci spune-mi, dar să nu minți, câți oameni ai omorât tu în război? Gardianul răspunse râzând:
— Apoi, boierule, războiul nu se socotește la omoruri, că-n război omul nu omoară de bunăvoie, fără poruncă de la cârmuire. Dar eu, uite crucea, tot nu știu să fi omorât, nici în război, pe nimeni. De tras cu pușca trăgeam până se roșea țeava câteodată și eram bun țintaș. Dar cu mâna mea nu știu să fi omorât nici măcar un bulgar!
Nemulțumit, Puiu urmă:— La asalt n-ai fost niciodată?
— Ba fost, cum nu, că nădejdea noastră cea bună tot în baionetă ne-a fost. Dar nici acolo nu știu, zău cruce, boierule…
Că eu în luptă întorceam pușca și loveam mai mult cu patul, că-mi venea mai la îndemână. Am plesnit eu așa de mulți, dar de omorât m-o fi ferit Dumnezeu, căci nici în război, spune și la teorie, nu-i nevoie să omori pe inamic, ci să-l cotonogești, să nu mai poată face rău.
Puiu se arătă foarte decepționat și zise cu dispreț:
— De-aceea n-ai omorât tu nici pe nevastă-ta când și-a bătut joc de tine, vezi!
— Ba eu zic bogdaproste, boierule, că n-am trăsnit-o, că-mi putrezeau oasele prin ocne pentru o muiere blestemată!
făcu Leahu încet, închinându-se.
— Ei vezi, eu mi-am sugrumat nevasta, cu toate că nu mi-a făcut nici un rău! reluă Puiu triumfător, cu o lucire aspră care-i mărea ochii.
Cum gardianul, în loc de răspuns, se mulțumi a strânge din umeri, Puiu continuă:
— Ba aș putea spune că nevastă-mea a fost un înger, băiete! Dar eu am fost osândit de Dumnezeu să ucid și soarta a căzut tocmai asupra ei, săraca… Eu, vezi tu, toată viața aș fi ucis dacă nu-mi țineam firea! Eu, de-aș fi fost pe front, omoram cel puțin o mie de nemți!
— D-apoi că nici nemții nu se lăsau așa să-i omori cu una cu două! observă Leahu cu gravitate.
— Ori se lăsau, ori nu se lăsau! se înfurie Puiu. Eu îi împușcam pe toți și gata! Că de-i ucideam pe ei, nu aveam să omor pe nevastă-mea, pricepi? Așa stă chestia: de omorât trebuia să omor pe cineva… Acuma, dacă am stins un suflet de om, mi s-a împlinit osânda și nu mai trebuie să omor pe nimeni, s-a isprăvit! Toată nenorocirea cu nevastă-mea însă vine numai de la tata, că el n-a lăsat să fiu trimis pe front!
— Păcatele pentru oameni sunt — murmură gardianul foarte umil — dar Dumnezeu iartă pe om.
— Iartă, iartă și trebuie să ierte — șopti Puiu tainic — și cum să nu ierte, când știi cum să rogi pe Dumnezeu… Dar când nu știi? Că rugăciunea să n-o schimbi mereu, ci s-o ții întruna…
Deodată își dădu seama că vorbește fără șir, se întrerupse, își netezi fruntea și părul, și zise trist:
— Aidem la culcare, Andrei, că-i târziu!… Greu e păcatul pe suflet, Andrei, și tare apasă! Uite, eu câteodată îl simt mai greu ca o piatră de moară!
— Lăsați, boierule, că bun e Dumnezeu… — încercă gardianul să-l mângâie.
— Chiar dacă e bun Dumnezeu și te iartă, păcatul rămâne și apasă, apasă și nu vrea să te ierte! Zi mai bine Doamne ferește, Andrei!
— Doamne ferește!
— Noapte bună!