— Am să te rog să mai vii azi pe la mine! îi zise doctorul Ursu a doua zi cu glas aproape mieros care i se păru mai antipatic decât cel aspru obișnuit.
Puiu se stăpâni perfect. Își propusese, după ce cumpănise îndelung cum să utilizeze vestea aflată, să fie indiferent, să nu-i pomenească nimic, deoarece în curând tot va fi mutat de-aici și spera să nu se mai întâlnească niciodată cu Ursu.
Fu chemat iar târziu, probabil după ce doctorul isprăvi toate vizitele. Acuma însă a așteptat liniștit, nu ca rândul trecut.
Doctorul Ursu îl primi amical, îi strânse mâna și vorbi cu un surâs ca un rânjet:
— Ei, domnule Faranga, sper că foarte curând calvarul dtale se va sfârși!
Puiu își închipui îndată că doctorul o fi aflat despre intervenția bătrânului, totuși tăcu și doar strânse din umeri.
— Cum, nu te bucuri deloc? se miră doctorul, cu glasdulce.
— Acuma mi-e egal — zise Puiu morocănos.
Ursu îl privi lung, scrutător, parc-ar fi vrut să-și mai verifice o convingere deplină formată, și apoi râse ca o zgârietură de ferestrău:
— Astea-s vorbe, domnul meu! Nimeni, în situația dtale, nu primește cu indiferență asemenea comunicare!
Pentru că Puiu stăruia în nepăsare, doctorul, în loc să-i spună cum se va sfârși calvarul, urmă confidențial:
— Știi, domnule Faranga, că Ciuleandra d-tale m-a urmărit și pe mine cum trebuie să te fi obsedat atunci pe d-ta!
Puiu îl măsură cu dispreț o clipă, apoi răspunse tot calm:
— Doctore, pomenești despre Ciuleandra… Bine.
Mărturisesc că pe mine m-a obsedat și mă obsedează Ciuleandra ca o fatalitate. Dar nici d-tale n-a putut să-ți fie Ciuleandra tocmai străină, doctore?
— Cum? tresări Ursu surprins.
— D-ta nu ești din ținutul unde se joacă Ciuleandra? urmă Puiu.
— Ei și?
— Nu ești chiar din satul Vărzari, unde am jucat și eu Ciuleandra odată și unde am întâlnit pe Mădălina.
— Și? repetă acuma foarte sec doctorul.
— Și, și — îl imită Puiu cu un calm nezdruncinat. Asta înseamnă că atunci când îți vorbeam despre satul d-tale, despre jocul d-tale…
Se întrerupse brusc parc-ar fi amuțit din senin. Își aduse aminte cum se hotărâse să nu-i impute nimic. Fața lui păstra aceeași liniște, iar privirea îi rămase tot înflorită cu puțină ironie.
Pe Ursu îl supără mai mult întreruperea, decât imputările. Se roșise și nările îi tremurau. Așteptă câteva clipe să continue.
Puiu se scufunda mai tare în tăcere.
— Crezi că eram și eu obligat să-ți fac destăinuiri intime? făcu doctorul cu o scânteiere aspră în ochi și cu glasul dur ca bolovanii rostogoliți. Uiți că eu am fost în dreptul meu și chiar dator să-ți cunosc intimitățile!… Să nu intervertim deci rolurile!
Își luă seama și se potoli îndată. Figura i se destinse, în ochi îi reapăru lucirea obișnuită, cercetătoare, iar pe buze îi răsări un zâmbet silit:
— Ai reușit să mă faci să-mi pierd cumpătul… și doar firesc este ca eu să mi-l păstrez totdeauna, nu?
— Probabil — zise Puiu rece.
— Dar d-ta mi-ai adus o acuzație care e aproape o insultă pentru mine ca medic — urmă Ursu stăpânit. D-ta îți închipui, se pare, că întrebările mele asupra unor chestii delicate din trecutul d-tale aveau vreun scop străin de obiectul observației pentru care d-ta te afli în grija mea…
Da, da, am înțeles că asta îți închipui! Ei bine, trebuie să știi că te înșeli rău, domnule Faranga! Și trebuie cu atât mai mult că ți-am mai explicat o dată pentru ce sunt obligat să insist cu asemenea întrebări. Dovada cea mai bună de altfel o constituie faptul că, în povestirile d-tale am găsit puncte de sprijin foarte importante pentru argumentația din referatul meu asupra cazului d-tale.
Puiu tăcu. După o pauză, doctorul reluă:
— Iacă, Ciuleandra! Te-a enervat când am stăruit. Ei bine, sunt convins că Ciuleandra are un rol în fapta d-tale! Așa cum mi-ai zugrăvit-o și cum o cunosc și eu…
— Spune, doctore, te rog, ai jucat-o și d-ta? întrebă deodată Puiu cu o lăcomie ce-i sfărâma toate hotărârile. Doctorul Ursu îl scrută un moment, ca și când ar fi vrut să se încredințeze dacă întreabă serios sau batjocoritor. Ochii lui Puiu pâlpâiau ca două lumini de licurici în amurguri târzii.
— Da, firește c-am jucat-o! zise doctorul rar, apăsat, țintuindu-și privirea. Și mi-a plăcut!
— E un joc uluitor, doctore, e formidabil! se aprinse Puiu.
E un vârtej spăimântător pe care nu-l mai poți uita până la moarte!
Avu o tresărire parc-ar fi vrut să se ridice de pe scaun, să fugă. Se stăpâni încruntat și continuă cu o însuflețire aproape mânioasă, tremurându-și fără voie genunchii:
— Și tocmai satul d-tale e cuibul Ciulendrei, doctore! Am auzit că nicăieri nu se joacă așa de frumos ca acolo, să știi, am auzit!
Sări brusc în picioare, nemaiputând ședea nemișcat pe scaun, șovăi puțin și apoi zise foarte confidențial:
— Acum trebuie să plec, doctore, negreșit! Dar înainte de-a pleca, te rog, d-ta trebuie să știi, că doar ești de la obârșie, spune-mi, te rog, cum începe melodia Ciulendrei? Mă frământ mereu să mi-o reamintesc și nu izbutesc deloc, absolut deloc… Și e o melodie atât de caracteristică! Din, nefericire eu nu-s meloman și poate de aceea n-am reținuto și nu-s capabil să mi-o împrospătez. Nu-ți închipui ce plăcere mi-ar face! Mădălina mi-o cânta la pian câteodată, avea o ureche admirabilă, și eu jucam după cântecul ei, adică mai mult țopăiam așa…
Îi venea să-i arate cum țopăia. Se opri rușinat și obosit, căci vorbise foarte repede, parcă l-ar fi alungat cineva, cu un glas rugător și cu fața luminată de o mulțumire mare. Doctorul vru să-l reție, zicându-i:
— Nici eu nu-s meloman și deci nu ți-aș putea fi folositor.
Dar, dacă ții neapărat, voi încerca să-ți procur melodia. Să vedem, poate reușesc…
— O, îți mulțumesc foarte mult, doctore, din toată inima, crede-mă! strigă Puiu într-un elan de entuziasm. Prin asta mi-ai dovedit că ești un suflet bun! Mi s-a spus că ești pătimaș și răzbunător, și, iată, mărturisesc, am crezut și eu, dar acum sunt convins până-n rărunchi că ai fost calomniat…
În sfârșit mă retrag, scuză-mă! Poate că până să mi-o procuri d-ta, o să-mi reamintesc eu Ciuleandra, cine știe? Norocul omului vine când nici nu crezi…
Plecă atât de grăbit, că gardianul abia îl putu ajunge din urmă.