A doua zi ceru să se plimbe în grădina sanatoriului. Gardianul îl îmbrăcă bine cu blana care i se adusese de-acasă mai de mult.
Aerul aspru al începutului de martie îl învioră. Zăpada se topise, de-abia ici-colo mai dăinuia câte-o pată albă-cenușie pe huma neagră ruginită. Copacii își scuturau crengile amorțite, parcă duhul primăverii ar fi revărsat valuri-valuri de întindere. Mirosul de reveneală, ca un parfum viu al pământului, îi deștepta în suflet puteri noi și noi îndemnuri de viață. Pășea înveselit și sprinten pe cărările umede, ascultând cu plăcere cum îi scârțâia sub picioare prundișul fin, dezghețat.
— Vine primăvara, Andrei! susură Puiu într-un târziu cu nările gâdilate de o respirație plină.
— Vine, conașule, — mormăi gardianul cu mare nostalgie în glas. Pe la noi oamenii își curăță plugurile…
Tocmai ajungeau la grilajul dinspre stradă. Un tramvai gol trecea; în mijlocul vagonului conductorul își făcea socotelile sugând desperat creionul. Un automobil veni din partea opusă și dispăru sunând prelung din claxon. Puiu își zise că e exact sunetul claxonului de la mașina lui. Doi copilași, pe trotuar, se opriseră și se uitau, printre gratii, ca într-o grădină din basme; când văzură însă pe Puiu cu însoțitorul său, o luară la fugă, speriați, parc-ar fi văzut niște arătări. Chiar în același loc poposi pe urmă Puiu să privească pe strada care acuma era pustie de tot. Peste drum, o casă cochetă, cu poarta de fier, cu trei ferestre la fațadă, albă, avea un surâs primăvăratec. Puiu o mângâie din ochi și-și aminti că întocmai așa a fost și casa în care au stat ei la Iași, în timpul războiului. Pe peretele curat, lângă poartă, erau două tăblițe, mici, una a societății de asigurare, iar subt ea alta, cu fond albastru, indicând numărul casei în cifre albe.
Din distracție se sili să citească și deodată tresări, ca și când ar fi descoperit o veste urâtă.
— Ce număr are casa, Andrei, că eu nu-l văd bine? zise către gardian încet.
— Treisprezece! răspunse Leahu cu mândrie, după câteva secunde.
— Treisprezece? repetă Puiu.Așa citise și el, dar, fiindcă îi trecuse brusc un fior prin inimă, încercase să se înșele că n-o fi citit bine. Nu avusese niciodată aversiuni superstițioase. Uneori, în lume, pentru că și alții pozau cu groaza de numărul fatal, se prefăcuse și el că nu-l poate suferi. În realitate îi fusese indiferent orice număr, precum în general indiferent îl lăsau toate lucrurile problematice. Nici un argument însă nu-i putea alunga acuma simțământul vag și cu atât mai tulburător de neliniște ce începuse să-i înfășoare sufletul ca într-un văl din ce în ce mai gros. După trei săptămâni de singurătate chinuitoare, pentru ce, când a ieșit întâia oară, a trebuit să vadă o casă cu numărul treisprezece? Întrebarea nu cerea răspuns, dar îi sfârâia în creieri, ca o durere ascunsă.
Continuă plimbarea prin grădină, mai mult ca să nu se lase copleșit de o apăsare tot mai împovărătoare. Îi era silă însă acuma de plimbare. Aerul i se părea umed și înecăcios.
Pământul cleios i se agăța de șoșoni. Pretutindeni ochii lui descopereau numai urâțenie și murdărie: crengi uscate și rupte, bucăți de hârtie, coji de fructe — urmele iernii, pe care topirea zăpezii le dezvelea ca niște bube pe un obraz bolnav.
— Ajunge, Andrei! zise Puiu deodată, aproape înfuriat.
Intră zgribulit și plictisit. Deasupra ușii, pe pervaz, la odaia în care stătea de atâta vreme, observă o tăbliță cu numărul șaptezeci și șase.
“Bine că nu mai am și aici pe treisprezece!” se gândi dânsul.
Dezbrăcându-se însă, repeta fără voie în minte numărul citit și peste un răstimp se pomeni zicând:
— Șaptezeci și șase, adică șapte cu șase tot treisprezece.
Hotărî să nu se mai gândească la coincidențele acestea copilărești. E o depresiune nervoasă care-l face să vadă acuma în toate numai semne rele. Deoarece numai proștii pot crede în semnificația unor astfel de potriviri întâmplătoare, își zise că el, om civilizat, trebuie să se ridice mai presus de ele și să le disprețuiască. Dar, pe când se îndemna așa, un gând ascuns i se sfredelea în trecut să mai dibuiască asemenea coincidențe. Îi apăru îndată în minte necrologul din ziar și reciti clar, văzând perfect și caracterele tipografice, data înmormântării Madeleinei: “Marți, 13 februarie…” Când vru să-și spună că mai doveditor ar fi fost dacă ziua morții ei ar fi căzut într-o zi de treisprezece, își aminti fulgerător că cea dintâi întâlnire a lui cu Mădălina, acolo, la Vărzari, cu Ciuleandra și toate celelalte, a fost tot într-o astfel de zi predestinată: duminică, 31 iulie. În aceeași clipire își mai aduse aminte cum cineva i-a explicat odată că cele două cifre ale numărului fatal sunt mai primejdioase când se inversează. Efectele lui treisprezece simplu pot fi anihilate, pe când cifrele inversate prevestesc totdeauna un rău ce nu se poate evita prin nici o sforțare omenească.
“Chiar așa a fost cu biata Mădălina” — își zise Puiu, apucându-se acuma să caute ce date din viața lui s-au petrecut în puterea numărului blestemat.
Însăși ziua nașterii lui a fost la treizeci și unu martie.
Cifrele anului în care a murit maică-sa dădeau, adunate, tot treisprezece, iar el a terminat liceul în o mie nouă sute treisprezece…
Îl enervară atât de mult descoperirile acestea, încât, ca să le curme, trecu în anticameră, să stea de vorbă cu gardianul și să-și schimbe gândurile. Leahu însă plecase la masă.
Pe când voia să se supere că nu l-a găsit, îi veni în minte că și numărul mașinii lui, o mie trei sute treizeci și unu, are un treisprezece simplu și unul inversat.
— Și totuși n-am avut nici cel mai mic accident — mormăi dânsul râzând și întorcându-se în camera lui. Ceea ce însemna că tocmai numărul fatal mi-a purtat noroc!
După un răstimp însă se gândi că aici trebuie să fie la mijloc o anihilare reciprocă a efectului celor două numere.
Iar dacă o fi și noroc, norocul e al bătrânului, căci bătrânul ia trecut lui numărul de la mașina cea veche.
Iar încerca să-și risipească gândurile acestea, zicându-și că sunt niște scrânteli datorite enervării firești pe care a produs-o izolarea atât de îndelungată. El, aici, dacă chibzuiește bine, a fost de fapt mai rău ca într-o închisoare, căci a avut parte de un observator care seamănă cu un director de temniță, mai curând decât cu medicul unui bolnav de nervi, cum trebuia să-l considere, chiar dacă n-ar fi crezut. N-a fost supus nici unui examen serios, afară de niște analize obișnuite în sanatorii. Observația s-a mărginit la un interogatoriu asupra faptei, ca și când fapta și împrejurările l-ar fi interesat mai mult ca făptuitorul. Toată purtarea doctorului demonstrează o vrăjmășie ascunsă, cum foarte bine spusese bătrânul deunăzi. A fost veșnic tăcut, morocănos, parcă înadins ar fi căutat să-l exaspereze. Impresia lui dintâi nu l-a înșelat și, de și-a înăbușit-o, a fost numai pentru că-i era frică să nu fie o închipuire bolnavă. Dar azi nu mai încape nici o îndoială. Tatăl său a avut perfectă dreptate. Dacă nu-și mai poate stăpâni nervii acuma, de-a ajuns să se sperie de cifre fatidice, vinovat e doctorul singur care l-a tiranizat în loc să-l menajeze.
“Până și cununia mea cu Madeleine a fost într-o zi nenorocoasă“
— se întrerupse brusc Puiu, ca și când în timp ce voise să alunge gândul stăruitor, acesta s-ar fi oploșit într-un colț, ca să crească și să se umfle în tihnă, și acuma ar fi izbucnit mai stăruitor. “Adică la treizeci și unu martie, iar logodna noastră la treisprezece februarie. Și exact patru ani după logodnă, în aceeași zi înmormântarea! Apoi să nu aibă toate acestea nici o semnificație?… Sărmana Madeleine! De la prima până la ultima întâlnire cu mine, toate subt vraja numărului catastrofal! Am fost ursiți amândoi, se vede, să îndurăm împreună un destin îngrozitor. Poate că și ea s-a născut într-o zi de treisprezece?… Adevărat, nici nu știu în ce zi s-a născut. Nici măcar anul. Dar anul l-aș putea calcula: patru de căsnicie, patru în străinătate, de patrusprezece ani era atunci. Degeaba, ziua n-o știu…” Toată ziua se chinui cu socoteli și interpretări în jurul numărului, iar când, după-amiazi, veni bătrânul, îl întâmpină nerăbdător:
— Tată, în ce zi a fost născută Madeleine?
— Ultima zi a ultimei luni a anului! răspunse Faranga prompt, cu un surâs îngăduitor. Sper că am fost cât se poate de categoric?
— Ultima… adică treizeci și unu decembrie! murmură Puiu galben. Treisprezece inversat… ca și mine!
Bătrânul Faranga tăcu câteva clipe nedumerit, apoi zise cu imputare:
— Puiule dragă, mă superi rău dacă începi acuma cu lucruri d-astea! Nu mai știu ce să cred de tine, dragul meu!
— Nici eu nu știu, tată! zise Puiu profund abătut. Toată ziua m-a preocupat un număr, toată ziua! Parcă un cui mi sar fi înfipt în cap și nu-l mai pot smulge!
— Copilării, Puiule! îl mângâie bătrânul foarte palid. Trebuie să mai ai răbdare, numai câteva zile! Am făcut demersuri pentru mutarea ta în alt sanatoriu și cred că în puține zile nu vei mai fi aici! Prin urmare…
Puiu îndreptă niște ochi rătăcitori spre tatăl său și deodată izbucni, implorând:
— Da, tată, da! Mută-mă de-aici, te rog! Nu mai pot!
Simt că mă pierd de tot aici, îmi pierd și mințile, tată!…
Doctorul! Doctorul, tată! Mă urmărește, să știi, e adevărat!
E dușmanul meu! Am încercat să-l îmblânzesc, m-am stăpânit, m-am umilit, în zadar. Vrea să mă distrugă, tată!
În fiecare noapte îl visez cum mă înțeapă în creieri cu ace lungi, fără milă, mereu…
Plângea cu sughițuri mari, cu capul pe pieptul bătrânului, iar bătrânul, cuprins de o înfiorare grea, îl bătea blând pe umăr și murmura:
—Voyons, Puiule, voyons!