EFIMIŢA (mişcată, cu tonul misterios)
Ce-i afară, Safto?
SAFTA (care a intrat cu un braţ de lemne)
Bine, cocoană, ce să fie! Da’ pân-acuma n-am putut închide ochii: toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p-aici vreo câţiva, se duceau acasă pe două cărări; era şi Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt; chiuia şi trăgea la pistoale… obicei mitocănesc.
LEONIDA (nedomirit)
Ce obicei?
SAFTA
Ştii, a făcut oamenii chef, c-aseară a fost lăsata secului.
EFIMIŢA (înseninându-se şi prinzând limbă, cătră Leonida cu umor)
A fost lăsata, secule!
LEONIDA (îmbărbătat)
Ei vezi? (Plin de triumful teoriei:) Tot vorba mea, domnule! Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! Şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. (Către cocoana:) Văzuşi?
EFIMIŢA (cu chef)
Ei! Soro! Parcă ziceai că nu e voie de la poliţie să se dea cu pistoale în oraş?
LEONIDA (sigur)
Apoi bine, nu vezi dumneata că aici a fost chiar poliţia în persoană…
EFIMIŢA
Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cineva! (Aprinde lampa.)
(Amândoi sunt foarte veseli. Safta rămâne încremenită văzând răsturnarea odăii.)