Șaptezeci de grăniceri secui porniră în zorii zilei de Anul nou 1785 din piața pătrată și pustie a Abrudului, să escorteze pe Horia și Cloșca până la Bălgrad. Ningea cu fulgi leneși, moi, tăcuți. Cișmele soldaților se scufundau în zăpada proaspătă, fără zgomot, parc-ar fi umblat în puf. Numai lanțurile celor doi prizonieri scânceau înăbușit târându-se.
Ninsoarea nopții ștersese liniile șeselei. Ofițerul călare, în capul convoiului, se temea să nu se rătăcească și la fiecare cotitură oprea să se orienteze, lăsând pe oameni să mai răsufle. Drumul însă era greu, cu urcușuri repezi. Se făcu amiazi până să ajungă în vârful muntelui și fără să fi întâlnit măcar un suflet de om. Grănicerii asudau și înjurau. Un căprar mustăcios își blestemă soarta care l-a pedepsit să n-aibă odihnă nici măcar în ziua de Anul nou din pricina unor tâlhari pe care mai bine i-ar fi spânzurat unde i-au prins, în loc să-i poarte cu alai ca pe niște grofi. Câțiva soldați începură să suduie pe cei doi prizonieri, în vreme ce alții îi compătimeau.
Tocmai seara, pe întunerec, sosiră în Zlatna, rupți de oboseală. Comandantul garnizoanei încercă să afle de la prizonieri vreo taină deosebită spre a-și câștiga meritele în fața comisiei speciale de judecată ce aștepta la Bălgrad.
— Sunt niște scelerați fără pereche! declară ofițerul când își dădu seama că se trudește în zadar.
A doua zi convoiul plecă înainte. Soldații, odihniți, erau mai veseli. Căprarul mustăcios avusese chiar răgaz să facă o coroană de nuiele, în formă de roată, pe care, în momentul plecării, o puse în capul lui Horia, strigând:
— Uite craiul valahilor!
Grănicerii făcură mare haz de gluma căprarului. Până și ofițerul râse pe sub mustăți, încântat de istețimea oamenilor săi.
Astfel drumul de la Zlatna la Bălgrad, deși mai lung, îl făcură în mai puțină vreme. Fiind duminecă, prin satele românești iobagii se uitau lung după cătanele multe care însoțeau doi bieți români cu lanțuri la mâini și la picioare. Căprarul glumeț însă avea grijă să le explice în batjocură:
— Horia!… Craiul vostru!… Uite, Horia!
Înainte de-a intra în Bălgrad ofițerul porunci căprarului să arunce coroana din capul prizonierului. Chibzuise în sine îndelung asupra acestei probleme și, pentru orice eventualitate, hotărî că-i mai bine să se păstreze seriozitatea cuvenită, chiar dacă e vorba numai de un tâlhar valah.
Convoiul trecu pe strada principală a orașului până în piața mare unde o mulțime mânioasă și gălăgioasă aștepta pe capii țăranilor. Erau, în afară de gloata obișnuită care cască gura, mai cu seamă mărunți nobili rurali, fugiți aci de groaza iobagilor răsculați. Umpluseră Bălgradul și Aiudul cu vaietele și plângerile lor în speranța unor despăgubiri care să-i salveze din mizeria în care, cei mai mulți, se aflaseră înainte de rebelie. Înjurau cumplit, răcneau și se repezeau asupra convoiului parc-ar fi vrut să sfâșie pe prizonieri împreună cu escorta lor. Mulțimea îi întovărăși până subt poarta cetății unde o gardă militară puternică puse capăt pornirilor răzbunătoare risipind pe gălăgioși.
Comandantul convoiului decălecă țanțoș în fața pavilionului galben în care se afla generalul. Strânse mâinile câtorva ofițeri, încântat parc-ar fi răspuns la felicitări, și pe urmă intră să-și facă raportul.
În mijlocul grănicerilor cei doi prizonieri stăteau zdrobiți de osteneală, nemișcați, privind cu ochii goi care parcă nu vedeau nimica.
După un răstimp, comandantul escortei reapăru însoțit de un ofițer mai bătrân. Prizonierii avură o tresărire ca și când ar fi fost mulțumiți că a venit sfârșitul. Dar cei doi ofițeri se opriră pe scara pavilionului, vorbind, arătând deseori spre ei și parcă mai așteptând ceva. În cele din urmă sosi un grup de soldați să primească pe Horia și Cloșca. Ofițerul cel bătrân dădu mâna cu cel de la grăniceri, făcu un semn soldaților care înconjuraseră pe prizonieri și porni cu ei spre poarta pe subt care tocmai intrase convoiul în cetate. Patru oameni încadrară pe Cloșca și urcară pe parapet până deasupra porții, la celula în care avea să fie instalat împreună cu doi soldați de pază înlăuntru și alți doi afară.
— Na, Horia, să isprăvim și cu tine! zise ofițerul întorcându-se singur la soldații ce rămăseseră subt poartă cu crăișorul.
Rostise cuvintele acestea atât de blajin că Horia ridică ochii și mormăi:
— Dumnezeu să vă dea sănătate…
Porniră înapoi pe drumul măturat de zăpadă, traversând incinta cetății, coborând pe lângă catedrala catolică, până la poarta cea nouă dinspre miazănoapte. Lângă cămăruța corpului de gardă pătrunseră într-un gang întunecos, al temnițelor. Cea dintâi ușă pe dreapta era deschisă, așteptându-și omul. Ofițerul intră în celulă, se uită împrejur, la gratiile groase cât brațul, de la ferestruica dinspre șanțul de apărare. I se păru tot în ordine și zise scurt către Horia:
— Na, aici…
Doi soldați instruiți rămaseră cu prizonierul, ușa de stejar se închise. Afară ofițerul mai spuse ceva soldaților de pază.
— Of, Doamne, mulțumescu-ți că am ajuns și aici! murmură Horia suspinând.
Se lăsă în colț, grămadă, parcă picioarele nu i-ar mai fi putut purta trupul. Gemu câteva minute în neștire. Cei doi paznici se uitau la el nedumeriți. Aveau porunci strașnice să nu vorbească nici între ei, nici cu prizonierul. Se plictisiră însă curând, mai ales din pricina gemetelor care nu mai conteneau. Erau sași. Întâi vorbiră între ei, în șoaptă, să nu-i audă cei de-afară și să-i pârască. Se simțeau mândri că păzesc pe Horia a cărui faimă umpluse Ardealul până în cele mai proaste cătune. Dar omul nu le făcuse impresia ce o așteptaseră dânșii. Li se părea slăbuț, neputincios, urât, murdar, pe când ei crezuseră că trebuie să fie o namilă fioroasă care să mănânce numai tocană de carne de ungur și în fața căruia să înghețe chiar și cătanele. Ca să-și astâmpere nedumerirea, unul întrebă:
— Trebuie să fii tare trudit?… Veniți de departe?
— Ba numai de la Zlatna — zise Horia încet, sfârșind cu un oftat.
— Apoi nu-i așa departe…
— Nu, dar lanțurile aestea… Ș-apoi de-o săptămână suntem tot pe drumuri și tot prin omăt și tot flămânzi… Dar așa ne-a fost scris se vede!
Din gura paznicilor află Horia că împăratul a trimis anume pe niște grofi și generali nemți care să-l judece pe dânsul după dreptate și că nu l-a lăsat pe mâna domnilor ca să-l sfâșie…
Cuvintele acestea fură ca un balsam pentru sufletul lui Horia. Își ascunse bucuria, să nu observe soldații, dar inima lui iar se umplu de nădejdi. Cei doi paznici încercară să-l descoase și ei: dacă-i adevărat că a vorbit cu împăratul, că împăratul i-a poruncit să stârpească pe nobili, cum se spune? Horia dădu răspunsuri în doi peri. De o săptămână toată lumea caută să-i smulgă taine și lucruri; de-abia s-a putut feri, mulțumindu-se să declare că nu știe nimic, că n-a văzut nimic…
Un lăcătuș veni mai târziu să verifice cătușele prizonierului și să le ajusteze eventual. Paznicii sași fură înlocuiți cu doi secui, tineri, morocănoși, tăcuți. Horia se ghemui în colțul lui și se sili să adoarmă.
Nu izbuti să închidă ochii toată noaptea, deși simțea crâncen oboseala în toate mădularele. Ajuns în sfârșit la o țintă, gândurile lui, hărțuite fără odihnă vreme de o săptămână, căutau singure să se limpezească, să alunge toropeala, să privească în față întâmplările. Era obișnuit să chibzuiască și să stea de vorbă cu sufletul său.
Din clipa când gornicii l-au surprins în coliba de pe Scorogetul, n-a avut decât un singur simțământ: că așa trebuia să se întâmple, că numai astfel se putea isprăvi… Se mira în sine cum n-a întrevăzut el de la început acest sfârșit, adică cum nu l-a știut lămurit, căci de presimțit l-a presimțit mereu. Și totuși nu-i părea rău de ce s-a făcut. Își zicea că acuma a ajuns zvonul pretutindeni despre necazurile și dorurile românilor și vor trebui să se gândească cei mari să le lecuiască.
La dânsul însă nu s-a gândit deloc și nici nu s-a întrebat ce-i poate aduce ziua de mâine. Nici măcar visul cu căpitanul iobagilor din poveste nu l-a mai avut. O săptămână încheiată n-a făcut decât să se închidă în sine. La fiecare popas a trebuit să sufere câte-un interogatoriu. Fiecare ofițeraș se credea îndeajuns de isteț să-i smulgă taine. La Abrud l-au ținut mai toată noaptea cu întrebări și ademeniri și cu ghionturi și cu sudălmi. Colonelul ținea morțiș să aibă și meritul unui interogatoriu deplin lămuritor, după ce avea izbânda de-a fi reușit să-i prindă pe amândoi corifeii, în Zlatna l-au pus față în față cu feciorul său Ion, întemnițat acolo de câteva zile. Dar feciorul, ca și dânsul, nu știa nimica.
Era sigur că aci, în Bălgrad, va trebui să îndure un nou șir de întrebări înainte de-a i se hotărî soarta. Vestea cu judecătorii trimiși anume de împăratul schimba deodată înfățișarea lucrurilor. Dacă împăratul vrea să facă într-adevăr dreptate, atunci…
Nu îndrăznea să meargă până la capăt cu speranțele, precum până azi n-a mers până la capăt cu gândurile negre. Își dădea seama că întâmplările acestea trebuie să aibă o încheiere, că ușa trebuie să se închidă peste ele, dar nu vroia să se gândească la încheiere și nici nu putea.
În trei zile se obișnui cu temnița. Soldații se schimbau mereu și, fiindcă se nemereau și guralivi, afla întâmplările de-afară, nu numai din cetate, dar și din oraș și din țară.
Se așteptase de a doua zi să înceapă procesul sau cel puțin cercetările cu dânsul. N-a început nimic. S-a mirat. O clipă a avut chiar fâlfâiri de noi nădejdi. De la paznici însă a auzit pricina: contele Iankovits, comisarul împăratului însărcinat cu represiunea răscoalei și cu liniștirea spiritelor, e bolnav în pat, fără sorți de a se face bine mai curând de opt zile… Peste opt zile, când să înceapă investigațiile, se îmbolnăvi generalul Papilla, ajutorul contelui. Altă amânare.
În sfârșit după trei săptămâni, într-o marți seara, profosul temniței, un strajameșter bine hrănit, anunță pe Horia să ia seama să se curețe frumos că mâine are să meargă la judecată în fața înaltei comisiuni aulice. Parcă i-ar fi spus că mâine poate să plece acasă, atât de mult se învioră Horia și toată noaptea, ca un copil, se gândi cum să se prezinte mai bine înaintea judecății. Spre mulțumirea lui, strajameșterul îi trimise dimineața un soldat să-l radă și să-l tundă, ca să nu se sperie comisia de mutra lui sălbătăcită.
În clipa când intră în sala de judecată și când văzu pe contele Iankovits simți deodată că orice speranțe sunt de prisos și să sfârșitul nu poate aduce decât moartea cea mai crâncenă. Nimica nu-i îndreptățea simțirea aceasta ciudată. Sala era caldă, prietenoasă. La un birou scump, încărcat cu hârțoage, ședea un domn bătrân, cărunt și la păr și la mustăți și la barbă, cu o privire liniștită, aproape binevoitoare. Lângă el, în picioare, un general uscățiv, înalt, sever ca înfățișare, dar blând la vorbă. Horia auzise despre el, în închisoare, că ar fi chiar român. Amândoi îl priviră lung, cu o vădită curiozitate. În vreme ce la altă masă niște scriitori îi verificau semnalmentele, domnii vorbiră chiar despre dânsul: contele Iankovits observa că n-are deloc o înfățișare banditească, cum se aștepta după povestirile lumii; dimpotrivă i se părea inteligent și simpatic.
— Altfel nici n-ar fi putut avea influență asupra poporului — adăogă contele bătrânește, ca o explicație pentru sine.
Interogatoriul începu îndată. Generalul îi punea întrebările și-i atrăgea mereu atenția să se uite la domnul conte când răspunde.
Tocmai fiindcă avea presimțirea că totul e în zadar, Horia recurse iarăși la tăgada simplă, încăpățânată. După cel dintâi asemenea răspuns, contele îi spuse aspru că negând nu înseamnă a se apăra. Sunt zeci de martori și sute de dovezi despre vinovăția lui. Mărturisind sincer, bărbătește, în afară că ar fi o atitudine vrednică de un om de treabă, ar folosi descoperirea adevărului întreg care să înlăture zvonurile murdare ce și-au făcut drum în lume. Avertismentul fu zadarnic, Horia rămase neclintit la tăgadele lui și numai când generalul stărui să nu abuzeze de bunăvoința comisiei, zise foarte liniștit:
— Apoi, măria voastră, eu aș vrea să vorbesc cu înălțatul împărat ca să-i spun tot din fir în păr, că majestatea sa ne cunoaște necazurile și nevoile!
Amândoi domnii se uitară la el aproape consternați. Și ei, ca toată lumea, cunoșteau zvonul despre complicitatea împăratului. Contele Iankovits își redobândi sângele rece și rugă pe generalul Papilla, care făcea și oficiul de tălmaci; să întrebe cum își închipuiește acuzatul că majestatea sa s-ar coborî să stea de vorbă cu dânsul acum mai ales când a săvârșit atâtea ticăloșii de s-a spăimântat o țară întreagă?
Horia însă nu mai răspunse. Cu cât se uita la cei doi domni cu înfățișarea bună, cu glasurile blânde, cu atât simțea mai lămurit ce trebuie să vie. Ba la sfârșitul audienței mirosul de carne arsă, care-l supărase odinioară în vis, începu să-i aburească în nări atât de puternic, parcă undeva, aproape, un om ar fi fost prăjit de viu, încât se minuna că nud aude și vaietele.
Ieșind, în anticameră, dădu ochii cu Cloșcuț, tuns, ras și el ca pentru sărbătoare. N-au mai putut schimba nicio vorbă de când au fost prinși. Se înțelegeau și din ochi. În privirea lui de-acuma a citit toate gândurile care se frământau în sufletul său.
Peste câteva zile fu chemat din nou în fața judecății, cu noi întrebări și cu aceleași răspunsuri. Horia însă se simțea din ce în ce mai liniștit și mai împăcat. Din clipa când și-a dat seama că trebuie să moară, orice grije i-a pierit. Nici de dureri și nici de moarte nu i-a fost frică niciodată. Ș-apoi își aducea mereu aminte că demult, dinainte de-a fi început a se zbuciuma pentru alții, și-a zis cu hotărâre că ar îndura moartea cea mai cumplită numai să știe că astfel s-ar face dreptate și românilor… Amărăciune ar fi avut doar că pe urma răzmeriței s-ar putea să fie și mai rău pentru oamenii oropsiți. Dar cumpănind toate bine și îndelung își zicea că mai rău nu poate să fie. Întâi pentru că toate relele au fost încercate pe spinarea românilor și deci anevoie s-ar putea născoci vreo răutate nouă; pe urmă rebelia a arătat lumii întregi că e o racilă mare aici care nu mai poate dăinui căci altfel focul nu se va stinge de tot niciodată. Poate că va mai fi un răstimp de răstriște, vor suferi unii ca și dânsul, dar pe urmă va să vie și începutul vindecării.
Apoi într-o zi, un soldat paznic îi spuse că a fost prins și Crișan și, adus aci, e închis sub clădirea cea veche unde fusese mai de mult garda. Abia sosit, l-au și chemat la judecată și ar fi spus tot, verde, fără a tăinui nimica, încât s-au și speriat domnii de atâta francheță. Despre asta se convinse și Horia însuși căci, la a treia ascultare a lui, cum tăgăduia ceva, i se scotea în față mărturisirea lui Crișan. I se părea și firesc din partea fostului soldat să spună tot ce știe. Dar dacă ar face și el astfel, cine știe ce s-ar întâmpla?
Peste câteva zile însă, ca din senin, fu înștiințat că trebuie să plece undeva. Strajameșterul însuși nu știa unde și pentru ce. Așa a venit porunca. Și în ziua de 5 februarie fu pornit, împreună cu Cloșca, subt paza unei escorte de soldați, pe jos, la drum. Tocmai când ajunseră în Vințul de jos înțelese: s-au răspândit zvonuri că Horia se află, ce e drept, în Bălgrad, dar nu în temniță, ci ca oaspe al generalului… Spre a dovedi lumii că Horia și Cloșca sunt în lanțuri și tratați cum merită răufăcătorii, contele Iankovits i-a trimis prin satele de pe Mureș, să fie arătați poporului în halul în care sunt aievea. Așa apoi au fost purtați zece zile de la Vinț în jos prin Șibot, Binținț, Orăștie până Ia Deva, iar de-acolo înapoi, pe celălalt țărm al Mureșului, prin Șoimuș, Bobâlna, Geoagiu, Inuri, Vulperu. Pretutindeni iobagii erau chemați să vadă pe Horia și Cloșca în lanțuri ca tâlharii, să le treacă pofta de-a se mai ridica împotriva ungurilor și a domnilor, oricine i-ar îndemna și ori cu ce i-ar ademeni…
Pe drum, în vreme ce erau batjocoriți în fața oamenilor, Horia totuși a auzit că tocmai în ziua când i-a pornit pe dânșii de la Bălgrad, în Zlatna a fost o sărbătoare mare ca să răsplătească stăpânirea pe cei șapte care l-au prins pe dânsul și pe Cloșca. A fost chiar guvernatorul țării și le-a împărțit câte optzeci de galbeni fiecăruia și le-a mai dat hrisov că pe viitor sunt scutiți de iobăgie. De asemenea a mai dăruit treizeci de galbeni și o medalie protopopului Adamovici care l-a prins pe Ursu Uibaru. Au fost aduși oameni la serbarea aceasta din toate comitatele de prinprejur și din toate satele care au luat parte la răscoală, ca să se minuneze cu toții cum sunt răsplătiți cei credincioși cârmuirii.
— Așa or fi chemați oamenii și când m-or omorî pe mine ca să vadă cum sunt pedepsiți cei care umblă după dreptate — își zise Horia.
De-abia se așeză din nou în celula lui că un paznic îi și spuse cum că Crișan s-a spânzurat în temniță cu curelele de la opinci, că s-au făcut cercetări să se afle cum s-a putut întâmpla așa ceva și că strajameșterul a și fost pedepsit foarte aspru pentru că nu i-a pus de pază și înlăuntru.
— Ia seama, să nu faci și tu vreo poznă d-astea că-i vai de sufletul nostru! încheie soldatul, înfricoșat, dar cu un zâmbet omenesc.
De altfel Crișan nici așa n-a scăpat de pedeapsă, căci a fost osândit să fie târât afară din cetate și acolo trupul lui să fie tăiat în patru bucăți care să se puie pe roate, în satele unde a făcut mai multe fărădelegi. Și osânda s-a împlinit întocmai, acum trei zile.
Horia își cunoștea de-acuma soarta și o aștepta tot atât de liniștit. În temnițele din Bălgrad știa că se mai află peste o sută de oameni închiși, mai cu seamă dintre cei ce au fost fruntașii rebeliei. Cu cât va fi mai crâncenă osânda lui, cu atât poate să scape mai ușor ceilalți.
Mai fu ascultat de trei ori, confruntat cu mulțime de oameni — și se mărgini mereu a răspunde că nu știe nimica. A șasea oară când fu chemat, i se spuse că e pentru ultima oară. Din nou generalul îi ceru să spuie adevărul căci numai așa poate nădăjdui să aibă o pedeapsă mai blândă; tăgada lui va fi socotită ca o ticăloșie mai mult peste cele ce le-a săvârșit, precum s-a dovedit din sutele de mărturii ale unor oameni de treabă cât și ale complicilor lui. Mai dârz ca oricând, Horia repetă că e nevinovat, nu știe nimica, n-a făcut nimic. Atunci contele Iankovits se ridică în picioare, urmat de toți cei prezenți, și declară solemn că acuzatul Ursu Nicula zis Horia va fi judecat și condamnat ca tulburător al ordinei publice dacă nu va aduce dovezi puternice de nevinovăție față de mărturiile grave ce s-au ridicat împotriva lui în cursul procesului. O clipă Horia îngălbeni ca și când s-ar fi aflat înaintea călăului. Apoi răspunse potolit:
— Dovezi împotriva mărturiilor nu pot aduce, dar vinovat nu mă simt cu nimica, iar pentru rebelia care s-a întâmplat mă rog în genunchi la măria voastră să-mi îngăduiască să vorbesc cu înălțatul împărat…
Enervat, contele porunci să fie scos afară acuzatul și nici să nu se mai facă mențiune în procesul-verbal despre cererea lui necuviincioasă și ofensatoare pentru maiestatea sa.
Peste două zile, în după-amiaza de 26 februarie, trupele cetății fură înșirate în fața pavilionului gărzii, Horia și Cloșca, încadrați de câte patru soldați, fură aduși în fața trupelor, apoi generalul coborî, înconjurat de ofițeri, și trâmbițele sunară prelung. Generalul făcu un semn, un ofițer ieși în fața acuzaților și le citi nemțește osânda. Era ger mare și osânda lungă. Ca să nu înghețe degetele soldaților pe arme, generalul întrerupse citirea o clipă și îngădui trupelor să asculte în repaos urmarea. Apoi maiorul Ortmayer, cel la care fusese odinioară Cloșca după dreptate, scoase din buzunarul mantalei o foaie de hârtie și, apropiindu-se de cei condamnați, le citi sentința și pe românește ca să o priceapă. Amândoi ascultară neclintiți, privind numai foaia de hârtie din mâna ofițerului. Când ajunse spre sfârșit, maiorul ridică glasul:
„Prin urmare Horia, altfel numit și Ursu Nicula, și Ion Cloșca, dovediți a fi pe de o parte răufăcători cumpliți care au săvârșit omoruri și prădăciuni, iar pe de altă parte turburători îndrăzneți ai liniștei și siguranței publice, în conformitate cu Codul penal theresian, articolul 62 despre turburări și răzvrătiri, și articolul 90, despre tâlhării, pentru crimele acestea vor fi duși la locul obișnuit de supliciu și acolo li se vor frânge cu roata toate membrele corpului, începând de jos în sus, anume întâi lui Ion Cloșca și apoi lui Horia altfel numit și Ursu Nicula, și în acest chip vor fi trecuți din viață la moarte; trupurile lor se vor despica și tăia în patru bucăți, capul și părțile corpului urmând a fi puse pe roate la încrucișări de drumuri în comunele unde au săvârșit cruzimile cele mai scelerate, iar inimile și intestinele lor vor fi îngropate în locul supliciului.
Sentința aceasta s-a dat la 26 februarie 1785 ca o pedeapsă mult meritată pentru ei, iar pentru alții asemenea lor ca să o aibă drept pildă și înfricoșare.”
— Ați înțeles? întrebă pe urmă maiorul.
— Înțeles — răspunseră amândoi deodată și parcă cu același glas slab.
Generalul făcu alt semn. Trâmbițele sunară iarăși. Osândiții fură duși în celulele lor, trupele se retraseră în cazărmi și în curtea cetății se făcu liniște.
Horia nu simțise frigul cât a ținut citirea osândei. Numai când s-a pomenit iar în celula lui, i s-a părut că se înăbușă de căldură. S-a așezat jos, tăcut, fără să se uite măcar la cei doi soldați care îl compătimeau. Nu-și mai aducea aminte din sentință nimica, parcă ar fi auzit cuvinte străine, fără înțeles. În suflet însă simțea tot și, ca să-și aline sfâșierea, începu să morfolească rugăciuni, închinându-se mereu și bătând mătănii. Murmura vorbele, dar în inima lui ruga pe Dumnezeu numai să-i dăruiască puterea și tăria să îndure tot ce va veni fără frică și fără cutremur, așa precum a îndurat toate până azi.
Apoi spre seară își redobândi liniștea, atât de mult că paznicii vorbiră cu dânsul despre moartea lui ca și când ar fi fost vorba de ceva obișnuit și chiar fără însemnătate. Un soldat îi spuse că, de vreo două luni, a venit la Bălgrad un călău foarte iscusit, anume Grancea Rokoczy care a fost înainte călău oficial la Sebeș. Se zice că a fost adus înadins pentru că va avea mult de lucru aici cu rebelii și va putea câștiga mai bine; de-aceea și-a luat și doi ucenici, de asemenea învățați în toate tainele și apucăturile meseriei. Horia recunoscu că un călău bun e mare lucru, deoarece s-au văzut întâmplări când osânditul n-a putut fi omorât din pricina călăului care nu-și cunoștea meșteșugul cum trebuie… Soldații, feciori tineri, mărturisiră că ei n-au văzut încă nicio execuție cu roata, ba unul din ei nu văzuse niciun fel de execuție, nici măcar o tragere în țeapă. Horia, umblat prin lume, le povesti o întâmplare cu unul frânt cu roata la Cluj, demult… Povestirea lui făcu pe un paznic să exclame:
— Doamne, măcar de-aș fi de serviciu și în ziua execuției!
Exclamația parcă-i dezmetici pe toți trei. Toți își aduseră aminte că e vorba de moartea unuia dintre ei și se rușinară. Nu mai zise nimeni nimica și convorbirea se încheie cu oftări. Întâi oftă Horia, apoi paznicii pe rând…
A doua zi, pe la amiazi, veni în celula lui Horia preotul Nicolae Rațiu. Horia îl cunoștea deși nu-l mai întâlnise de câțiva ani. Era popa din Maerii Bălgradului, vestit ca om sfânt și de omenie. Văzându-l acuma, io se cutremură: poate că a sosit clipa și încă nu i-au spus… Preotul îl liniști cu minciuna pioasă că nu se știe încă ziua cea grea, deși el știa bine că pentru mâine dimineață a fost hotărâtă execuția. Totuși, fiindcă viața îi atârnă azi numai de un fir de păr, a venit, cu îngăduința mai-marilor, să-i fie de ajutor și să-i culeagă dorințele cele din urmă, cum se cuvine creștinește. Sufletul lui Horia se înmuie în fața preotului. Și, după ce îi ascultă cuvintele de îmbărbătare, întocmiră împreună testamentul astfel:
„Horia Vasilie, policra Nicula Ursu. Anii vieții sale 54. Muierea lui Ilina, feciori: Ion 14, Luca 6 ani. La toate cele nu știe nimic. Oamenii care l-au prins: Mătieș Nuțu, Mătieș Onu, frate-său Gheorghie, Trifu Ștefan, a lui Neagu Andrei doi feciori, Simion cu frate-său; îi iartă cu toată inima. Nicula Ion a neamțului, meșterul care a făcut biserica în Țîzeri, 44 de florinți am fost chezaș și eu am plătit la fibirău din Zam, numele lui Sambo Dănilă. La Șuteu Toader din Ciucea, și șade la Țîzeri, 10 florinți, și mi-au dat 10 horgoși și au mai rămas 6 și 2 marieși. Satului Ciucea am fost dator 170 florinți, pe mine au căzut banii groșilor 22 florinți și i-am dat în mâna lui Petrișor Luca, fiind birău, și într-a lui Brudașcă Mihai fiind față Ciuceanu Toader; în casa mea i-am dat banii pe deplin. Iară din banii cosirii au fost pe mine și pe Florea 10 florinți, și au luat de pe mine 14 florinți Petrișor Luca; acei 10 florinți am fost pe cosire, iară cei 4 florinți să meargă pe cei 18 groși, și 2 cărți, care am dați 6 florinți să meargă acolo. Cu alta nu mai sunt dator nici la groși, nici la cosire. Cartea care iaste de la înălțatu împărat se află la Nicula Petre și la Nicula Cîrstea, tipărită pe 7 coale pentru biserici, nemțește, grecește și serbește.
Aceste mai sus scrise am primit din gura lui Eu Popa Nicolae Raț, paroh, Maerii Bălgradului, neunit.”
După plecarea preotului, Horia se simți mai singur ca totdeauna în viață. Soldații de pază păreau muți, nu mai vorbeau nici între ei, nici cu dânsul. Un răstimp nu băgă de seamă, dar când își dete seama, fu cuprins de groază așteptând din moment în moment să vie cineva și să-i poruncească să meargă la moarte. Numai seara se mulcomi, mai ales când un paznic nou spuse, pe nemțește, tovarășului său că împăratul poate să ierte chiar pe cel mai mare criminal și să-i dăruiască viața.
Măcină toată noaptea cuvintele soldatului parc-ar fi fost cuvinte de evanghelie. Adormi tocmai spre ziuă și numaidecât se visă la nunta lui Petre Nicula, în Vidra, care a ținut trei zile cu chef mare, cu, veselie rară de până și Horia s-a îmbătat leucă. Prin somn mormăia și râdea atât de tare parc-ar fi fost treaz, de se minunară și paznicii.
Dis-de-dimineață un lăcătuș, însoțit de un căprar semeț, veni să-i scoată lanțurile de la mâni și de la picioare. În vreme ce lăcătușul lucra bombănind, Horia întrebă:
— Așadară azi are să fie…?
— D-apoi altfel de ce ți-ar lua fiarele? se răsti căprarul ursuz. Azi, azi! Poți să și zici ocinașele!
— Na, bine — mumură Horia liniștit, parc-ar fi fost vorba de altceva.
Peste vreo două ceasuri se ivi popa Nicolae, dar acuma cu patrafirul după cap. Horia îngenunchie fără să mai aștepte vreo vorbă și ascultă pierdut rugăciunile pe care preotul le spunea mai limpede ca totdeauna, încât fiece cuvânt îi cobora în inimă și în același timp i se tipărea în minte ca și când ar fi vrut să rămâie acolo în vecii-vecilor.
— Na, hai să mergem că ne așteaptă ceilalți! zise apoi deodată preotul, dar din pricina emoției, cu un glas atât de lumesc parcă l-ar fi poftit la o plimbare de plăcere.
Un soldat deschise ușa și ieșiră în gang unde Horia își aduse aminte că nu și-a luat căciula. Cellalt paznic însă i-o puse în cap, strâmb.
— Și dacă mergeam fără cușmă, tot acolo-i — zise dânsul foarte încet, încercând să zâmbească, dar oprindu-se înfricoșat de ceva.
Subt poartă, în mijlocul unui grup de soldați, stă tea Cloșca, cu obrajii pământii și, în ochi, cu o privire care nu se dumirea deloc.
Un glas ascuțit țipă o comandă scurtă. Soldații înțepeniră, apoi se înșirară astfel că preotul rămase la mijloc între cei doi osândiți. Altă comandă scăpără și convoiul se puse în mișcare, ieșind pe poartă afară. Drumul cotea la stânga îndată, pe lângă șanțul cetății, foarte puțin întrebuințat, zăpada de-abia era bătătorită și desigur numai de o trupă de soldați care o fi plecat să păzească ordinea în cursul execuției. După ce ocoliră zidurile de apărare, se abătură pe alt drum, mai umblat, pe care însă îl părăsiră curând, apucând pe coasta lină ce se prelungește spre miază-zi până în dreptul porții celei mari a cetății.
Toată coasta era plină de oameni. Convoiul condamnaților înainta greu spre colina unde se ridicase eșafodul. Două cordoane de soldați însemnau calea de urmat. Din mulțime porniră glasuri dușmănoase, sudălmi, blesteme. Se văzură și pumni strânși amenințând pe cei ce mergeau la moarte.
Aproape tot orașul Bălgrad năvălise să vadă execuția celor doi capi ai rebeliei. Contele Iankovits, omul împăratului, poruncise comitatelor vecine să trimită din fiece comună câte șase țărani la Bălgrad, ca să se îngrozească și să nu se mai gândească la răzvrătiri. Din patru sute nouăsprezece sate fură astfel aduși două mii cinci sute cincisprezece români la moartea crăișorului lor. Mai mulți erau însă orășenii, veniți de bună voie, dornici de spectacolul chinurilor. Căci mulțimea care înconjura eșafodul în dimineața de luni, 28 februarie 1785, se zicea că a fost de peste șase mii de oameni.
Pe o estradă de câțiva stânjeni pătrați se vedea de departe călăul în costum roșu, învârtindu-se de ici — colo, dând porunci ucenicilor, rotindu-și privirile asupra mulțimii, mândru că toți ochii îl urmăresc cu înfrigurare. Soldați cu baioneta la armă înconjurau estrada la câțiva pași de jur împrejur, ca să oprească apropierea curioșilor sau a furioșilor și să asigure solemnitatea evenimentului. Câțiva ofițeri și câteva persoane deosebit’ de simandicoase erau înlăuntrul cordonului militar.
Cu cât convoiul condamnaților se apropie cu atât enervarea lumii sporește. Comisarul execuțiunii, maiorul Ortmayer, e foarte agitat și aruncă priviri mânioase mulțimii gălăgioase. Îi vine mereu să răcnească sa se facă tăcere, dar nu îndrăznește, fiindcă nu-și aduce aminte că în regulamente să fie vreo dispoziție de acest fel. Spre mulțumirea lui însă în clipa când condamnații cu preotul se opresc lângă cele trei trepte și când el se urcă pe estradă, toată lumea amuțește parcă s-ar fi umplut de spaimă. În liniștea aceasta glasul lui se aude bine până departe:
— Ion Cloșca, frângerea cu roata, de jos în sus!.. Călău, fă-ți datoria!
Călăul răspunde printr-un salut milităresc, ca să-și dea mai multă importanță, apoi se apropie de condamnați și zise pe românește:
— Ion Cloșca, vino încoace!
Auzindu-și numele, Cloșca se smulge de lângă preot, uitând să mai sărute crucea, și urcă cele trei trepte pe estradă, închinându-se repede de mai multe ori, cum obișnuia să facă dumineca, în biserică, în fața icoanelor.
Toaleta execuției însă trebuie să dureze: până să-l dezbrace, până să-l întindă pe podele, până să-i lege mâinile, picioarele, corpul, ca să nu poată face nici o mișcare — mulțimea își pierde răbdarea, mai ales că și călăul, spre a-și dovedi meșteșugul, face exces de meticulozitate și se mai și oprește să se înjure pe țigănește cu ucenicii. În cele din urmă însuși ofițerul comisar al execuției îi ordonă să se grăbească.
O nouă tăcere se face în clipa când călăul pune mâna pe roata mare ce stătuse răzimată de stâlpul din mijloc. Toate respirațiile se opresc. Călăul se apropie, potrivește roata perpendicular deasupra picioarelor condamnatului întins jos și imobilizat, o ridică cu amândouă mâinile puțin și apoi lovește cu ea scurt glezna dreaptă. Zgomotul osului zdrobit instantaneu e acoperit de un răcnet prelung ce izbucnește din pieptul lui Cleșca. Mușchii corpului legat cu sfori și cu curele se strâng și se întind ca niște râme. Îndată ce gemetele slăbesc puțin, călăul repetă lovitura asupra gleznei stângi. Apoi, treptat și pe rând, fluierile, genunchii…
Horia privea cu ochii ieșiți din orbite, neclintit, fără o mișcare pe față și fără o lacrimă. Preotul Nicolae Rațiu îl ținea cuprins pe după gât cu brațul, murmurând rugăciuni și agitând crucea cu mina liberă. Crăișorul însă uitase de tot pe preot. În clipa când călăul strigase pe Cloșca, el i-a zis:
— Doamne-ajută, frate Cloșcuț!
Cloșca n-a auzit. Poate că nici popa. Și privind tortura fratelui său de cruce, în mintea lui Horia nu mai era decât gândul că nu și-a luat rămas bun de la dânsul și că de aceea suferă atât de mult până să moară. Gândul îi umbla prin creieri ca o muscă într-o casă pustie, alergând de ici-colo, fără preget și fără astâmpăr și fără odihnă. Ochii lui mari însă vedeau numai roata, neobișnuită, părându-i-se uriașă, făcând mișcarea de lovire aspră parcă singură, ca un monstru apocaliptic..
Spectatorii mai apropiați se obișnuiră cu țipetele osânditului, care de altfel deveneau tot mai neputincioase, și numărau loviturile pentru a vedea câte suportă și a judeca abilitatea călăului. După a patra lovitură, cineva strigă:
— Moare!
— Nu se poate!… Simplu leșin!… Călăul nu-i cârpaci, e meșter!
Și asemenea controverse deveniră mai vehemente și mai zgomotoase cu cât se înmulțeau loviturile.
Aproape un ceas ținu uciderea lui Cloșca. Douăzeci și una de lovituri i-au zdrobit oasele pe rând până ce și-a dat sufletul. Și meritul călăului a fost că până la ultima lovitură, osânditul a putut geme și deci a simțit durerea, satisfăcând pe deplin dorința judecătorului de-a aplica moartea cea mai crâncenă.
— Horia, altfel numit și Ursu Nicula!
Ofițerul numai atâta strigă. Și Horia, cu un cutremur scurt, își reveni deplin. Sărută crucea, se închină, sărută și mâna preotului și zise:
— Doamne iartă-mă și ajută-mă!
Apoi urcă pe estradă fără șovăire, cu capul sus, liniștit, parc-ar fi mers la cuminecătură. Apariția lui pricinui o rumoare în mulțime:
— Horia! Horia! Horia!
Sute de buze șopteau în același moment numele lui, cu intonații diferite, cu simțăminte felurite. Înfățișarea bărbătească și liniștea cu care pășea în fața morții uimi pe toată lumea. Maiorul Ortmayer baremi îi urmări fiece mișcare cu o curiozitate admirativă.
Popa Nicolae Rațiu tremura în tot corpul, ținea crucea întinsă înainte, parcă să o vadă Horia, și bolborosea tot mai repede rugăciuni. Pe frunte îi răsărise broboane de sudori și inima îi tremura și se zvârcolea în piept.
Deodată omul roșu puse iar mâna pe roată. Lovitura zdrobi fluierul drept. Durerea fu atât de cumplită că Horia nu-și putu stăpâni un țipăt zguduitor. Popa, cu degetele înțepenite pe cruce, cu ochii la călăul cu roata, cu urechile sfâșiate de urletul durerii, se prăbuși grămadă, leșinat.
Țipătul însă se curmă brusc, parcă Horia, cu o sforțare supremă, ar fi vrut să arate că nu se lasă biruit de durere și că vrea s-o înfrunte fără crâcnire precum a socotit totdeauna.
Ofițerul execuției observă gestul. Moartea lui Cloșca fusese prea chinuită și deci a putut satisface și pe cei mai vindicativi. Făcu deodată semn călăului să aplice lovitura de grație.
Roata se ridică repede și căzu a doua oară, fără a mai stârni vreun geamăt. Crăișorul, cu pieptul sfărâmat, era mort.
Spectatorii din preajma cordonului de soldați iar încep discuția: a murit sau a leșinat? Când în sfârșit din înfățișarea călăului se înțelege că Horia a murit, glasuri încrucișate încep să protesteze:
— Cum se poate să fi fost executat așa de repede?… Cel puțin un ceas ar fi trebuit să-l torture!… Nelegal!… Părtinire!…
Maiorul se înfurie. Printre protestatori zărește un domn mustăcios, în uniformă de funcționar. Se repede la dânsul:
— Ce nu-ți place dumitale?
— Ați procedat nelegal, domnule maior! strigă funcționarul ungur cu ochii roșii. Asta e inadmisibil!… Asta e bătaie de joc față de nația maghiară!
— Așa? se indignează ofițerul. Căprar! Pune mâna pe domnul! L-am arestat!… Patru soldați!
Funcționarul mormăie ceva, încearcă să răstălmăcească ce-a spus. Maiorul întoarce spatele.
Un moșneag de pe la Mogoș, văzând pe domnul ungur între baionete, șoptește feciorului său:
— Of, măcar așa să ne mai sărăm și noi sufletul! Dumnezeu să-i dea sănătate maiorului că tare-i om de omenie și cu dreptate!
Grupul de ofițeri felicită pe maior pentru lovitura de grație ce a ordonat-o.
— Cel ce primește moartea atât de liniștit, orice ar fi greșit, e un om! murmură un locotenent foarte tânăr.
— Un om?… Mai mult decât un om! zise maiorul cu ochii umezi.