În aceeași seară Horia sui coasta spre casa lui Cloșca din Cărpiniș. Se îmbrățișară frățește. Ion Cloșca era sufletul cel mai apropiat de inima lui. Cu vreo șapte ani mai tânăr, mai mic și de statură, se potriveau totuși în toate gândurile. Horia niciodată nu începea ceva fără să se sfătuiască și să se învoiască cu Cloșcuț.
— Bine că te-a adus Dumnezeu voinic și sănătos! murmură Cloșca strălucitor de bucurie. Ia vezi, Mărino, să ne faci o mâncare domnească, auzi, că uite, a sosit fratele meu Horia!
Mărina, frumoasă și harnică, era slăbiciunea lui Cloșca. O iubea atât de mult că de dragul ei ar fi fost în stare să și ucidă. Dacă n-a plecat a patra oară cu Horia la Viena, de vină au fost și ochii verzi ai femeii.
După ce îi povesti pe îndelete cum și ce-a făcut prin Viena, Horia sfârși:
— Iacă, Ioane, împăratul e cu noi, dar și noi trebuie să fim cu împăratul!
— D-apoi nu suntem? se miră Cloșca.
Horia îl privi lung și de-abia într-un târziu răspunse:
— Da, cu inima și cu gura suntem, negreșit… Dar oare numai cu atâta făcutu-s-a vreodată ceva în lume?
Și mai nedumerit, Cloșca întrebă:
— Apoi atunci?
De-abia în clipa aceasta văzu că fratele lui de cruce are parcă o înfățișare nouă. Glasul îi rămăsese tot cel vechi, fierbinte și prietenos, dar în ochii lui ardea o flacără care înspăimânta, poruncind și rugând în același timp.
— Fapte ne trebuiesc, Cloșcuț! mormăi Horia cu o privire ce îi scormonea inima. Nouă totdeauna fapta ne-a lipsit. De aceea ne-au încălecat toți veneticii de am ajuns slugi și străini în țara noastră… Au venit ungurii peste noi cu foc și sânge, și i-am primit. Au făcut ei legi ca să ne încătușeze, și le-am primit. Au călcat legile făcute de ei pe spinarea noastră, și am primit. Am primit mereu toate batjocurile pentru că ne-a fost frică de faptă. Parcă moartea n-ar fi moarte fie că ți-o dă călăul din porunca domnilor, fie că ai căpăta-o în luptă dreaptă dând și tu înainte de-a primi lovitura… Suntem totdeauna uniți în supunere și umilință și niciodată nu ne putem uni ca să cucerim dreptatea. Nu e sat în țara asta unde să nu găsești un sărman trup de iobagiu ba spânzurat, ba tras în țeapă, ba frânt pe roată și ciopârțit în bucăți, spre a băga spaima în oameni și a-i ține pe vecie în jug ca pe vite…
Cloșca încremenise pe laviță ascultându-l. În odaia curată, plină cu de toate ca un stup, vorbele lui Horia șerpuiau ca niște limbi de foc mistuitoare. Se uita în ochii lui de oțel și vedea numai luciri de săbii și suliți înțepătoare. După un răstimp zise și el cu sfială:
— Măi frate-meu Horia, mi-aduc aminte că-mi povestea bunicul, când eram micuț, cum s-au sculat odată iobagii, demult, poate să fie și două sute de ani, împotriva domnilor… Și spunea că au pornit oamenii și au tăiat și au aprins tot ce-au întâlnit, și ai noștri ar fi cuprins Aiudul și Clujul, și au făcut prăpăd mare pretutindeni, de credeau că nu mai rămâne nici viță și sămânță domnească. Ș-apoi deodată au venit cătane multe din Țara Ungurească, cu puști și cu cai și cu tunuri, și s-a băgat zâzanie și frică în oameni și s-au risipit care încotro. Dar căpitanul lor a murit de moarte crâncenă, prăjit pe jilț de fier, și tovarășii lui au fost siliți să mănânce din carnea lui friptă și smulsă cu clește înroșite în foc…
— Știu și eu povestea asta, Cloșcuț — șopti Horia cu un zâmbet mohorât. Chiar domnii o răspândesc înadins ca să reteze din rădăcini orice pornire îndrăzneață în mintea noastră. Parcă toate pedepsele groaznice pe care le împart pentru vina cea mai ușoară, de ce sunt? Fiindcă numai așa izbutesc să ucidă în noi, înainte de-a încolți, orice gând de răzvrătire.
Și deodată adăogă cu un glas fierbinte ca o rugăciune:
— Cloșcuț, frate de cruce, uite azi, zi sfântă de duminecă, aici, în casa asta a ta bogată și frumoasă, când te văd întâia oară după șapte luni, îți mărturisesc din suflet că aș îndura bucuros orice moarte, oricât de crâncenă, fără un geamăt și fără o lacrimă, numai de-aș găsi oamenii care să îndrăznească a încerca să sfarme nedreptatea și rușinea!
Se făcu o tăcere lungă. Cloșca lăsă ochii în pământ și murmură:
— Horia, Horia, mi-e frică de tine!
Parcă ar fi așteptat răspunsul, Horia zise îndată, schimbat la față și la glas:
— Știam, frate Cloșcuț, că noi nu suntem făcuți pentru fapte și tocmai de aceea am adus iar o traistă plină de dreptăți pe hârtie. Uite-o colea! Doldora!… Asta ne trebuie și am adus. Aș mai fi adus eu și altceva, dar… Ți-oi lăsa poruncile ție, să te duci iar cu căciula în mână, să cerșești, cum am mai cerșit și eu și toți de atâția amar de ani în zadar pe la toate ușile. Și domnii au să se șteargă dinapoi cu poruncile împărătești și noi o să rămânem tot așa cum suntem, ori poate mai rău, că dumnealor trebuie să fie mai supărați acuma că iar ne-am dus la împăratul… Ehei, bine mi-au spus oamenii pe-acolo că fiecare are ce i se cuvine!
Cloșca se buimăci de tot. Până acum Horia fusese mai mlădios, mai îngăduitor. Chiar i se păruse că numai gura e de el. Niciodată n-a fost așa de îndârjit. Poate l-au schimbat pe acolo oamenii? Aici, dimpotrivă, și când cei prea necăjiți spuneau c-ar trebui să mai încerce și cu răul, că binele nu te scoate la liman, Horia povățuise răbdare și mereu răbdare.
Cloșca însuși era din fire sfios și cu mare supunere față de lege și stăpânire. Avea avere frumoasă, avea nevastă tânără și un dor de viață liniștită și tihnită. A fost de trei ori la împăratul, dar mai mult de dragul lui Horia în care credea ca în Dumnezeu. Ultima oară, deși comunele îl aleseseră, a făcut ce-a făcut și nu s-a mai dus. Nu de frică, ci de cumințenie. Căci pe cât de stăpânit era de obicei, tot așa de dârz și neînfrânat dever nea când se pornea. Îndesat la trup, cu fața rotundă și brună, cu ochii mici, scăpărători, se încăpățâna și se înverșuna fără seamăn. Dacă apuca să făgăduiască, se ținea ca un rob.
De aceea acum cuvintele lui Horia și mai cu seamă privirile lui îl tulburau. Își dădea seama de o primejdie mare spre care îl îndemna, cu atât mai mult că nu pricepea încă întreg gândul prietenului său. Pe de altă parte iarăși nu putea să nu fie cu trup și suflet alături de Horia care era mai înțelept decât toți și care totdeauna a căutat numai binele obștesc. S-ar fi simțit o zdreanță de om dacă și-ar fi părăsit fratele de cruce tocmai în clipa când s-ar ivi o adevărată primejdie.
Era încurcat și nici nu mai știa ce să spună. Din norocire tocmai atunci dădu buzna în casă frate-său Toader, însoțit de Vasile Sgîrciu, feciorul surorii lor Achimia, măritată în satul Seliște. Auziseră c-ar fi venit Horia și voiau să afle și ei câte ceva.
Într-adevăr trebuiră să schimbe vorba. Horia scoase din traista de piele bătută cu ținte galbene niște documente prin care împăratul poruncea guvernului din Sibiu să facă îndată dreptate oamenilor, să-i apere de slujbașii domeniului și ai comitatului până când însuși majestatea sa va hotărî asupra cercetărilor orânduite, să nu se atingă nimeni de deputații comunelor care au fost cu plângerile, iar pe oamenii care s-ar mai afla prin temnițe să-i trimită degrabă pe la casele lor.
— Poruncile astea trebuie să fi sosit la cârmuire, căci poruncile împărătești umblă mai iute ca picioarele mele — adăogă Horia cu un zâmbet amar. Acu să mai așteptăm, să vedem ce-or face domnii de la Sibiu și dacă n-or face nimica, apoi s-or duce iar oamenii comunelor să întrebe și să se roage să împlinească porunca împărătească și să slobozească din temniță pe Dumitru Todea și pe ceilalți.
Cloșca, fiindcă adineaori șovăise, vru să fie mai zelos și strigă că nu mai e vreme de așteptat, ci să se dea de știre oamenilor și îndată să plece deputații la Sibiu până ce porunca împărătească e încă proaspătă. Horia îl potoli cu o privire puțin mustrătoare:
— Mai sunt doar câteva săptămâni până-n postul Sânpetrului. Ce înseamnă asta față cu răbdarea noastră de veacuri? Să nu umble bieții oameni în zadar și să li se răspundă că n-a sosit nicio poruncă. Măcar atunci de-ar fi mersul cu folos!
Apoi în dumineca întâi din postul Sânpetrului se adunară la Cîmpeni oamenii din toate satele care făcuseră plângere la Viena. Îi chemase Cloșca. Se sfătuiră să plece câte doi bătrâni din fiece comună și să afle la cârmuire ce s-a făcut cu porunca împărătească. Horia nu spuse nimica, deși Cloșca, speriat de privirile și de zâmbetul lui neîncrezător, a încercat mereu să-l stârnească. În sfârșit Cloșca propuse să meargă negreșit și Horia, căci fără dânsul n-are să se facă nicio ispravă. Toată lumea stărui, dar Horia refuză: el a umblat destul și are dreptul să se mai și odihnească; de altfel cârmuirea, cum ar da cu ochii de dânsul, l-ar și prinde și l-ar băga în temniță, ori poate l-ar și spânzura, că doară de doi ani îl tot caută ca pe un tâlhar.
Deputații în frunte cu Cloșca, porniră chiar a doua zi la Sibiu, zăboviră acolo vreo trei zile pe la porți până ce un domn foarte împopoțonat îi primi, îi ascultă cu băgare de seamă, stătu pe gânduri, răsfoi prin niște cărți groase și apoi le spuse să vie după răspuns peste două zile. Se întoarseră peste două zile și atunci același domn le vorbi și mai blând că oamenii care sunt prin temnițe vor fi sloboziți cât de curând, iar ei să se ducă acasă și să aștepte fără grije căci plângerile lor vor fi cercetate de aproape și li se va face dreptate până în două săptămâni… Cloșca oftă ușurat și mulțumi domnului cum se pricepu mai frumos. Parcă i-ar fi luat o piatră de pe inimă, așa se simțea de vesel pe tot drumul lung până acasă. N-avu răbdare și, după ce îmbucă ceva, se repezi până la Albac, să-i spuie și lui Horia că dreptatea sosește. Horia nici nu clipi, îl lăsă să isprăvească și pe urmă zise rece:
— Bine, frate Cloșcuț, să vedem peste două săptămâni!
Îndoiala din glasul lui îl îndârji și-l hotărî să plece iar, numai cu câte-un om din fiecare comună, să afle rezultatul la Sibiu chiar din gura acelui domn de treabă. Fură primiți însă într-o cancelarie mai mică, de către alt domn, ursuz, bătrân, uscat, cu pana de gâscă după ureche. Înțelegea mai rău românește, răscoli mai multe bucoavne și le spuse plictisit că nu s-a sfârșit încă deplin cercetarea, dar să vie din nou peste alte două săptămâni… însăși amânarea aceasta dovedește că guvernu vrea să facă dreptate, se gândi Cloșca mulțumit, că altminteri putea să ne alunge acasă fără niciun răspuns ori să ne spuie verde că n-avem dreptate. Firește, duse și la Albac vestea bună, dar Horia neclintit, zise iarăși:
— Bine, frate Cloșcuț, să mai așteptăm două săptămâni!
Cu aceiași tovarăși, Cloșca luă drumul spre Sibiu. Inima totuși îi era strânsă mai cu seamă din pricina răcelii lui Horia. Fură purtați de la o cancelarie la alta două zile. A treia zi pătrunseră numai până la un aprod care le comunică răspunsul cârmuirii: că jalba lor, împreună cu toate documentele și cu porunca împărătească, a fost trimisă la Galda, domnului fișpan, și că pe viitor să nu mai vie pe-aici, fără să se ducă acolo după dreptatea ce li se cuvine.
Cloșca îngălbeni. Dacă plângerea a ajuns la Galda, slabă nădejde de dreptate a mai rămas. Fișpanul comitatului Albei era baronul Kemenyi, trufaș, disprețuitor și fără inimă, de la care niciun iobagiu n-a primit decât vergi sau furci. Dar se reculese, căci nu voia să se dea bătut. Îi apărea mereu Horia, cu zâmbetul neîncrezător și cu ochii plini de necunoscut, și se îndemna să mai încerce. Îi era teamă că, de va ieși dreptatea lui Horia deasupra, se va întâmpla ceva ce n-a mai fost.
Pentru că mai aveau merinde, se înțelese cu tovarășii ca, întorcându-se spre vetrele lor, să se abată pe la Galda. Fișpanul nu era acasă. Aflară că e pe la Aiud, la vânătoare, dar că îl așteaptă să pice în două-trei zile. A patra zi veni într-adevăr și găsi deputăția de iobagi la poarta castelului. Cum îi văzu, se încruntă. Nu suferea pe iobagii cu jalbe, zicând că jalba e începutul răzvrătirii.
— Ce-i, măi oameni? întrebă baronul, oprind trăsura. Ce cătați pe-aici în loc să fiți la muncă și pe la casele voastre?
Vorbea atât de bine românește că oamenii spuneau c-ar fi chiar român sau măcar de neam românesc. Cu căciula în mână, Cloșca răspunse supus:
— Umblăm după dreptate, măria ta!
— Aha, după dreptate! făcu fișpanul strâmbând din nas.
După ce auzi însă despre ce e vorba, se îmblânzi și le spuse liniștit că a lipsit de-acasă și de aceea n-a putut să ia cunoștință de porunca maiestății sale care trebuie să fi sosit în zilele acestea. Are să se intereseze cât mai curând și va judeca după dreptate, numai ei să fie oameni cumsecade, să muncească cinstit și să-și vadă de treburi. În urma stăruinții lui Cloșca, dădu voie să vie peste vreo două săptămâni după răspuns.
Astfel oamenii se întoarseră acasă cu speranțe de bine. Totuși Cloșca nu se mai duse la Albac: îi era frică de batjocura lui Horia.
Ca să înduioșeze pe fișpan, Cloșca se întoarse la Galda cu optsprezece oameni, tot unul și unul. Iar nu-l găsiră. Acum era la Cluj, la un sfat domnesc. Un scriitor ieși însă în curte și le spuse răstit că măria sa n-a avut răgaz să se ocupe de chestiunea lor, că a trebuit să rezolve lucruri mult mai serioase, totuși, în semn de milă și bunăvoință, i-a poruncit lui să le aducă la cunoștință că, îndată ce-i va rămâne timp liber, are să cerceteze și afacerea aceasta și, prin urmare, să mai treacă peste vreo două-trei săptămâni pe-aici… Cloșca clocotea. Se stăpâni și zise doar că, deoarece tot au venit și-s osteniți, vor aștepta și pe măria sa. Scriitorul se înfurie cumplit, socotindu-se ofensat în demnitatea sa. El le-a vorbit în numele domnului baron și nu dă voie nimănui să se îndoiască de cuvântul său, iar la sfârșit îi scoase afară din curte numai în sudălmi ungurești. Oamenii, îndemnați de Cloșca, nu se descurajară. Au așteptat o săptămână încheiată până ce a sosit fișpanul. Dar fișpanul era de asemenea mânios că n-au împlinit poruncile scriitorului, care e nemeș și mâna lui dreaptă, și le porunci să plece îndată acasă și să vie peste două săptămâni. Să nu mai cuteze însă a veni atât de mulți, că oamenii de treabă nu bat drumurile când e vremea muncilor…
Cloșca era abătut. Dumineca următoare, la ieșirea din biserică, povesti ce-au pățit, dar adăogă, fiincă se afla și Horia de față:
— Pentru dreptate sunt în stare să-mi tocesc picioarele până la genunchi!
Horia zâmbi. Tot așa vorbise și el odinioară.
Când ajunse la Galda și pătrunse iar la scriitorul supărăcios, Cloșca vorbi mai supus și mai mieros chiar decât vorbise cu fișpanul, căutând astfel să-l înmoaie, fiindcă înțelese că acum de el atârnă dreptatea. Și într-adevăr scriitorul se îmblânzi și răspunse că baronul l-a însărcinat pe dânsul să citească toate hârtiile și să-i raporteze. Până într-o săptămână va isprăvi. Atunci apoi să vie oamenii ca să-și afle dreptatea.
Întâi plănuiră nici să nu se mai întoarcă acasă, ci să aștepte aici săptămână, cum au mai așteptat și de rândul trecut. Cloșca stărui să nu rămâie. I se părea atât de sigur că a izbândit, încât ținea să afle și Horia asemenea știre. Horia însă era dus prin Zarand.
După răspuns acuma, ca să fie mai pe placul fișpanului, veni numai cu cinci oameni. Fiecare aduse însă și câte un plocon pentru scriitorul în mâinile căruia se găsea soarta comunelor: un purcel de lapte, două găini grase, o gâscă îndopată, o sută de ouă într-un ciubăraș lucrat de feciorul lui Horia… Gornicul de la poartă fu trimis înlăuntru cu darurile. Totuși scriitorul nici nu se arătă, nici nu-i chemă în cancelarie. Numai gornicul le aduse răspunsul: să meargă acasă și să-și vadă de muncă; cercetările s-au făcut și s-au sfârșit și din ele s-a văzut că toată vina este a lor pentru că n-au fost destul de ascultători și supuși poruncilor domnești; deci să nu mai umble pe drumuri că altfel vor fi și ei foarte aspru pedepsiți.
Cloșca, desperat, a rugat pe gornicul român să facă bine să-i lase să vorbească și dânșii cu măria sa scriitorul, că poate are să se îndure să le împartă o dreptate mai bună. După multe stăruinți gornicul își luă inima în dinți și se duse înlăuntru cu rugămintea lor. Peste câteva clipe însă a ieșit roșu ca para focului. Iobagii să nu mai îndrăznească a stărui, că îndată îi dă pe mâna pandurilor să le tragă câte zece vergi la spinare. Și dacă se încăpățânează să stea pe la porți, să știe că vor fi puși în lanțuri și trimiși la închisoare, să se sature de rebeliune.
Pământul se clătină subt picioarele lui Cloșca. Ieși din curtea castelului domnesc cu pași șovăitori, parc-ar fi fost beat, urmat de cei cinci tovarăși, năuciți ca și dânsul. Nu mai era în stare să gândească nimica. Ori încotro își arunca ochii i se părea că vede numai prăpăstii. Se târâră așa până la gazda lor, Matei Pratea, iobagiu pe moșia fișpanului, bătrân, cu nouă copii și văduv. I se făcu milă de Cloșca mai ales, care era prăpădit de tot, și le spuse, în mare taină, să mai încerce și la Bălgrad, că este acolo un maior tare de omenie și poate dumnealui să-i învețe ceva, că mult bine a făcut multora de-l blagoslovește toată sărăcimea. Se spune chiar că ar ține de nevastă o româncă, pe fata unui protopop de pe Someș unde românii sunt grăniceri, scăpați de domni și de iobăgie. Maiorul a vrut să tragă la cătane și pe oamenii de pe-aici, ca să-i mântuiască de robie, i-a și scris într-o carte, dar domnii au prins de veste și s-au supărat c-or să rămâie fără iobagi și i-au oprit pe oameni să mai meargă la Bălgrad și au stricat socotelile maiorului.
Cloșca s-ar fi agățat și de un fir de pai. A doua zi, pe la amiazi, sosiră la Bălgrad și găsiră pe maiorul Altmayer, comisar de război și comandantul biuroului de recrutări. Era grăsun, cu o față strălucitoare de bunătate. Deputații îi căzură în genunchi și Cloșca îl rugă fierbinte să nu-i lase și să le facă dreptate, că de unsprezece săptămâni aleargă și altă nădejde nu mai este să fie ascultate poruncile împărătești.
Maiorul citi hârtiile, își atârnă și ochelari, clătină din cap de câteva ori și pe urmă, împăturindu-le cu băgare de seamă, răspunse blând cu accentul tărăgănat săsesc:
— Eu n-am nicio putere, oameni buni! Eu sunt cătană și nu mă pot amesteca în treburi de țivili. Dreptate aveți, că așa se arată în documentele astea. Dar eu n-am putere să vi-o dau, că de-aș avea, v-aș da-o… Voi însă să aveți răbdare, oameni buni! Duceți-vă acasă și nu vă amărâți deloc. Maiestatea sa, împăratul, a făgăduit că iar are să vie pe-aici curând de tot, să vadă cum i s-au împlinit poruncile. Atunci să ieșiți și voi cu jalbele și înălțatul împărat n-are să vă lase cu inima întristată!
— Apoi c-am răbdat destul, domnule maior! Zise Cloșca întunecat, ca și când ar fi trântit o ușă grea.
Și până acasă tot suduind au mers, ca să-și mai răcorească sufletele. Iar duminecă, vorbind cu oamenii, Cloșca mereu se oprea și scrâșnea, parcă turbase:
— Asta-i dreptatea domnilor, oameni buni, vedeți?… Precista și soarele lor de domni!