Trecură câteva zile și Crișan nu dădu niciun semn de viață. Horia se neliniști. Acuma orice întârziere i se părea primejdioasă. Pe de o parte s-ar putea să răsufle ceva din gândurile lor și să se zădărnicească întreaga mișcare, de altă parte îi era frică să nu se strice vremea și din pricina asta pe urmă să nu mai vrea să plece oamenii la drumurile și străduințele grele ce vor trebui. Pică deci într-o seară, fără veste, la casa lui Crișan, aducând și o cruce galbenă împodobită frumos care să slujească drept steag în lupta ce are să pornească. Era chiar zi de luni.
— Apoi io-s cătană și aștept porunca de începere — zise Crișan răspunzând la nedumerirea lui Horia. M-am mirat și eu de-ajuns că nu vine porunca, dar cătana tace și se supune!
Deși n-a primit ordinul, el și-a întocmit planul de lucru: cum să adune satele, cum să plece și pe unde, cum să dea de știre lui Horia despre tot ce se întâmplă… În sfârșit rămaseră înțeleși că duminecă, adică 31 octomvrie, să înceapă negreșit și în aceeași zi să-i trimită veste despre ce și cum s-a împlinit.
Toată săptămâna, Horia își văzu de treburi liniștit parcă nimic nu s-ar petrece. Numai câteodată i se încleșta brusc inima și atunci, într-o străfulgerare de lumină dureroasă, simțea rostogoliri de mulțimi înfuriate care se sfărâmau toate peste sufletul său. Încolo însă se scălda într-o bucurie limpede. Odată ce se aruncase zarul, soarta lui și a tuturor era hotărâtă. S-a isprăvit vremea șovăirilor și a vorbelor. Faptele se închegau acuma în aer spre a coborî apoi pe pământ subt forma unui uragan care să smulgă din rădăcini toate nedreptățile și suferințele trecutului și să netezească sau măcar să întredeschidă calea cea nouă.
Totuși simțea nevoie neîncetat să umble, să vadă oameni, să se uite adânc în ochii lor, să le spună tainic că se pregătesc lucruri mari, să surprindă nădejdea pe fața lor. Vechilor prieteni din sat le povesti întrevederea cu împăratul și le vesti ascunsele porunci împărătești, ca astfel să-și mai ușureze inima și să-și apropie mai mult sufletele pe care va trebui să se sprijine mâine. Miercuri se repezi până la Cloșca să-i comunice cum a poruncit lui Crișan să înceapă duminecă negreșit hora cea mare. Vineri se găsi tocmai sus, prin Arada, unde intră în vorbă cu gornicul Ștefan Trifu, cel cu ochi înțepători ca sulițele. Se aveau bine și, mai cu seamă în anii din urmă, i s-a arătat tare binevoitor, vestindu-l când să se păzească de haidăii stăpânirii, ba chiar ascunzându-l o dată în podul casei sale fiindcă doi panduri se luaseră pe urma lui și se înverșunau să-l prindă. Deși Trifu nu se schimbase deloc, deși toată lumea îl ținea om de omenie, Horia acuma parcă se temea de dânsul și, vorbind, nu știa cum să se depărteze mai curând fără să-l supere. Pe seară se întâlni cu feciorul său Ion care, neștiind că și bătrânul umbla pe-aici, venise să mai dea târcoale Ilinei lui Ion Mătieșu. De altfel Mătieșu îi și zise, mai în glumă mai înadins:
— Măi Ursule, mi se pare că noi curând de tot ne-om încuscri?
— D-apoi numai să dea Dumnezeu să ieșim sănătoși din postul Crăciunului! răspunse Horia cu un zâmbet.
Venind spre casă cu Ion, îi spuse și lui despre câte se pun la cale, că e și dânsul mare și trebuie să cunoască strădaniile oamenilor și să intre și el în rândul lor. Feciorul era cu trup și suflet pentru luptă și se ruga să-l facă și pe dânsul măcar căprar.
— Na, căprar ori căpitan, tot una-i, numai să ne ajute Dumnezeu să izbutim! murmură Horia.
A doua zi, pe când Ion își făurea o suliță din coasa cu care muncise toată vara numai pe moșiile domeniale, Horia, privindu-l cum lucra, își aduse aminte din senin, fără să vrea, de o țeapă văzută demult, cu vreo douăzeci de ani în urmă, într-un sat unguresc de pe câmpie, având înfipt în vârf un sfert de cadavru omenesc, înnegrit, putrezit și ciugulit de ciori, rămășițele unui iobagiu român care ucisese pe copiii stăpânului său și apoi dăduse foc curților. Amintirea aceasta îl supără toată ziua și-i înnegri gândurile, încât după-amiază fu cuprins de o bănuială neroadă, că Crișan, în loc să-i împlinească voia, s-a dus cu poruncile împărătești și cu crucile la fisolgăbirăul din Brad. și i-a dezvăluit toate planurile. Ar fi trebuit să aibă un. Om al lui, cunoscut vechi și de încredere, pe lângă Crișan, pentru legătură și ca să-i cunoască toate mișcările. Degeaba se revolta în sine împotriva acestor bănuieli nevrednice, ele stăruiau în creierii lui și nici nu-l slăbiră până ce chemă pe Iacob Topa și-i porunci să plece chiar acuma, să ia urmele lui Crișan și să-i aducă știri despre el și despre tot ce se va întâmpla.
Noaptea o petrecu ca iepurele, ascultând și așteptând, deși știa bine că în zadar. În somnul mai mult ațipit avu crâmpeie de visuri, toate în jurul căpitanului de iobagi despre care vorbise deunăzi cu Cloșca. Parcă-l vedea legat cu lanțuri pe tronul de fier înroșit și-i auzea carnea sfârâind. Se trezi scăldat în sudori reci și având încă în nări mirosul cărnii arse.
Duminecă se duse la biserică și, cât ținu slujba, se rugă fierbinte, în rândul întâi, lângă icoană, cu ochii mereu la chipul Mântuitorului răstignit pe cruce. Rugăciunile îi întăriră iar inima. Socotise să mai îndemne puțin pe oameni după biserică, dar nu mai avu răbdare. Simțea nevoie de singurătate. Urcă spre căsuța lui în Crângul Feregetului. Și după-amiazi se așeză pe prispă afară, singur. Sufletul îi era atât de plin că trebui să facă acuma ce nu mai făcuse de mulți ani: prinse a hori niște cântece vechi în care plângea și se mângăia jalea moților. Glasul lui dulce, cald, tremura prelung în văzduhul posomorit de toamnă și se ducea departe ca o chemare și un îndemn, amestecându-se cu freamătul înfrigurat al codrilor ruginiți. Vecinii din crâng ascultară mirați cântecele lui Ursu Nicula: erau doar atâția ani de când se lăsase de horit. Un bătrân, trecând prin ograda lui ca să ajungă mai drept acasă, îi și zise:
— Horești, horești, Ursule, parcă te-ai pregăti de nuntă mare?!
— Apoi că tocmai așa e, moșule, bine zici! făcu Horia cu atâta voie bună că păru întinerit cu douăzeci de ani.
Noaptea vru să vegheze întru așteptarea veștilor care nu se poate să nu sosească. Îl năpădi însă un somn de plumb, fără visuri. După miezul nopții niște bătăi grăbite răsunară în ușa tinzii. Nu le auzi. Se deșteptă întâi feciorul, cu toate că jucase la horă până târziu și venise rupt de oboseală. Ion trebui să-l zgâlțâie ca pe un buștean ca să-l trezească.
— Ce-i, ce-i? își frecă dânsul ochii ca de pe altă lume.
— Scoală că bate cineva la tindă și o fi veste pentru dumneata!
— Cine-i? întrebă Horia în tindă.
— Vasile Sgîrciu, trimis cu vești de la căpitanul George Marcu Crișan!
Horia îmbrățișă lăcrimând pe nepotul lui Cloșcuț. Va să zică pe el l-a luat Crișan ca om de legătură? Atunci de ce-a mai mânat el aseară pe Iacob Topa în zadar? Acuma nu face nimic. O ștafetă mai mult nu strică.
— Întâi, Vasilică, de unde vii și cum vii? îl descusu Horia, așezându-l pe laviță, prin întunerec, nevrând înadins să aprindă opaițul.
Flăcăul răspunse că a sosit într-o goană, călare, peste munți, tocmai din satul Mesteacăn de lângă Brad.
— Să-mi spui tot, tot! stărui Horia.
— Doar numai de-aceea am venit! zise Vasile cu oarecare mândrie.
Crișan îl ceruse pe Vasile Sgîrciu de la Cloșca, spre a avea om de credință pe lângă dânsul. Astfel joi, dis-de-dimineață, au plecat împreună la Brad, la târg. Ca să nu-l cunoască cine nu trebuie, s-a îmbrăcat în straiele cele mai rele și s-a ascuns subt podul cel mare de peste Criș. Acolo i-a trimis Vasile în taină câți oameni a putut din câte sate erau prin târg. Crișan, în numele lui Horia, i-a poftit să vie duminecă la biserica din Mesteacăn, să audă acolo poruncile pe care le-a adus Horia de la împăratul și să se sfătuiască cu toții ce să facă. Apoi vineri și sâmbătă au colindat satele îndemnând cât mai mulți oameni să meargă la Mesteacăn. Au mas sâmbătă noaptea în comuna Vaca, de unde e însuși Crișan, iar duminecă, pe la prânzul cel mic, au sosit și ei la biserica din Mesteacăn, găsind adunați vreo cinci sute de oameni veniți din tot Zarandul, ba chiar de prin Hunedoara și din munții Abrudului. Crișan îndată a arătat mulțimii crucea cu chipul împăratului și poruncile și le-a spus că Horia n-a mai putut veni dar le-a trimes semnele acestea ca să vadă și să știe că înălțatul împărat poruncește tuturor românilor să se facă grăniceri și să nu mai slujească de-aci înainte decât împăratului, iar nemeșilor numai cine are poftă și numai pe bani buni. Ca să se împlinească poruncile împăratului trebuie să meargă cu toții îndată la Bălgrad să li se dea arme, că de pe valea Mureșului au și plecat din fiece casă câte-un om, iar Horia îi așteaptă pe toți la Zlatna. Ici-colo câte unul mai puse vreo întrebare, apoi îndată se învoiră toți să pornească degrabă la Bălgrad, să nu li-o ia alții înainte. N-ar fi bine însă să treacă prin Brad, nu cumva să aibă necazuri cu domnii și să-i oprească, ci s-o ia peste Vaca și Zdrapți până la Curechi, unde să se întâlnească toată lumea, așteptându-se unii pe alții. Totuși, spre mai mare încredere, Crișan îi puse pe toți să jure pe sfânta cruce că vor cinsti făgăduința dată aci, iar popa făcu o slujbă întru binecuvântarea norodului și izbânda tuturor planurilor. Crișan mai porunci gloatelor să-și ia merinde pentru trei-patru zile și mâine să fie negreșit cu toții în Curechi, nimeni să nu lipsească, ci mai vârtos să cheme și oameni din satele care n-au fost la adunarea de azi. După ce s-a împrăștiat poporul, el s-a dus cu Crișan iarăși în satul Vaca unde căpitanul a și rămas până mâine, iar pe dânsul l-a trimis în mare grabă să dea de știre lui Horia și lui Cloșca, să adune și dânșii satele fără zăbavă ca să fie gata când vor sosi crișenii…
Horia nu-l întrerupse deloc, dar la sfârșit vru să-i mai ceară amănunte. Vasile însă nu mai vru să stea. Trebuie să ajungă, înainte de-a se face ziuă, la Cărpeniș, la unchiul său Cloșca, să-i povestească și lui, să-și ia nițică merinde și să fie după-amiazi înapoi la Curechi unde-l așteaptă Crișan. Își luă rămas bun și se făcu nevăzut.
Fiindcă mai era mult până să se mijească de ziuă, Horia se trânti iar pe pat, socotind să ațipească, să mai prindă puteri pentru mâine. Dar nu mai fu chip să închidă ochii. Plănuia fel și fel cum să facă să iasă toate bine. Mulțimea de oameni trebuiește comandată, călăuzită, învățată, că altfel nimeni nu o mai poate stăpâni. Se gândi pe rând la sate, pe cine ar putea face primari în locul celor domnești care vor trebui trași la răspundere și pedepsiți pentru fărădelegile săvârșite… Apoi i se păru că se cam grăbește a împărți pielea ursului din pădure. Întâi să vadă cum se vor întoarce lucrurile și întâmplările.
Se sculă cu noaptea în cap și sculă și pe Ion care, de trudit ce fusese de la horă, nici nu putuse asculta până la capăt povestirea lui Vasile, că-l copleșise somnul mai tare decât toate aventurile războinice.
— Ia scoală, scoală, măi căprare! îl zgândări bătrânul batjocoritor. Ehei, cu cătane ca tine nu scoatem noi până-i lume pe Dumitru Todea din temniță!
După ce-l dezmeteci, îi porunci să meargă la George al lui Nistor și la Anghel al Manciului și la cel al lui Țiloș, și la Lupu Coroiu și la văru-său Petre Coroiu, apoi la Petre Manciu și la Florea Nicula, pe rând, și să le spuie tuturor să dea de veste oamenilor că s-au sculat crișenii pentru dreptate și vor să pornească la Bălgrad să-i facă grăniceri, deci și moții să fie toți gata, să nu rămâie mai prejos și când vor auzi buciumul pe munți și tulnicele să vie degrabă la Păltinișul din hotarul Blăjenilor unde se vor strânge toate satele la sfat mare.
Înainte de prânzul cel mic se pomeni cu o ștafetă de la Ponor: primarul îi trimetea de știre că au prins un om străin care adulmeca prin sate cine știe ce, pus pare-se de stăpânirea domnească să afle gândurile și planurile iobagilor. Întreabă ce să facă cu omul acesta?
De astă dată Horia se bucură de întrebare, căci cu răspunsul poate să cheme și satele de pe Arieșul mare până pe Ompoiu la marea adunare plănuită. Ca să fie timp să meargă vestea peste tot, chibzui că pe joi ar fi nemerit să hotărască ziua. Dacă vor sosi crișenii până atunci și vor face tămbălău, se vor strânge și satele singure mai curând. Fiindcă solul din Ponor nu i se părea prea isteț, se așeză și, cu slova lui bătrânească, scrise așa:
„Sănătate dumitale, jude din Ponor! Vină cu satele dumitale la Cîmpeni și cu omul pe care l-ați prins, după porunca împărătească. Și să aduceți acolo și pe oamenii care au prins pe omul acela, pentru că am să vă arăt porunca împărătească. Afară de celea pe care vi le-am spus au mai sosit altele nouă. Dacă nu veniți cu toții, vina pe voi cade că ați călcat porunca împărătească. Noi vă chemăm din porunca împăratului ca să se citească toate în fața voastră. Dacă nu veniți, așa să știți, călcați porunca împăratului. Și cartea să fie trimeasă iute la Bucium, la Ioniță Dandea ca să vie și dânsul la Cîmpeni să audă porunca împărătească și tot satul cu voi împreună, Ioniță să trimeată cartea la Lupșa la popa Simion și de acolo să plece degrabă la Mujina ca să aibă de știre să audă poruncile împărătești. Și eu, Ursu Nicula, de asemenea poruncesc acestea la satele de sus și cine nu va asculta de porunca împăratului cu mare pedeapsă va fi pedepsit. Cartea să meargă iute ca să dea de știre tuturor, că domnii nu vin la Cîmpeni să facă pace cu satele.”
Îndată ce slobozi pe trimisul din Ponor, Horia își adună toate hârtiile în traistă și coborî în sat de-a dreptul la popa cel tânăr Gheorghiță Nicula.
— Domnule părinte, iacă, a sosit vremea să ne ridicăm! îi zise Horia fără niciun înconjur, parcă ar fi vorbit cu un vechi tovarăș.
Fața suptă, cu bărbuța gălbuie și ochii aprinși dădeau preotului o înfățișare tulburătoare. Drept răspuns acuma își făcu o cruce mare, bolborosind ceva fără zgomot, numai din buze.
Horia venise în realitate să se spovedească și să se cuminece, ca și când ar fi plecat la nuntă sau la război sau la un drum lung cu multe primejdii de unde nu se poate ști dacă se va mai întoarce, și când. În fața preotului însă se simți curat și înălțat și, în același timp, atât de sigur de biruință ca și când, dacă ar fi întins mâna, ar fi putut-o culege ca pe o fructă coaptă îi spuse totuși tânărului preot tot ce știa și ce plănuia fără a-i cere vreun sfat sau vreun ajutor, ci numai pentru bucuria de-a se destăinui în deplină inimă unui om de care nu ți-e teamă că va șopti mai departe ce a auzit. Și într-adevăr popa Gheorghiță, ca și când nu i-ar fi spus nimica, murmură doar ca pentru sine:
— Doamne ajută-ne și mântuiește-ne!
Horia îi sărută mâna și plecă cu inima oțelită. Îi trecuse ca prin farmec orice grijă și orice îndoială. Gândurile lui toate se înșirau ca pe o ață, limpezi și albe, asemenea unor mărgele lucitoare, Nu mai vru să ia nicio hotărâre până ce nu va afla lămurit ce a isprăvit Crișan în Zarand. Și orice ar isprăvi, în adunarea de la Păltiniș trebuie să se ridice toți moții, joi.
Rămase în sat. În miez de toamnă, oamenii erau mai mult pe-acasă. Împrejurul lui se strânseră câțiva bătrâni. Zvonurile despre adunarea de la Mesteacăn se împrăștiaseră peste tot, umflate. Se spunea că creștinii au început „rebelia” împotriva domnilor și că au dat foc orașului Brad. Alții povesteau că de la Mesteacăn norodul a pornit îndată spre Bălgrad, peste munți, și că acuma ar fi ajuns pe la Zlatna unde însă cătanele au închis drumul. Horia asculta veștile și nu zicea nici da, nici ba, oricât îl descoseau oamenii. Numai ca să scape de întrebări spuse la urmă:
— Apoi n-om sta nici noi ca bolovanii, măi fraților! Că poruncile împărătești cele nouă la mine sunt și trebuie să le împlinim! Mai după prânz târziu sosi de la Cîmpeni, cu căruța, primarul Macavei Bota. Părea cam opărit, deși, trecând pe lângă Horia, îi zise cu glas glumeț, ca și când ar fi fost cei mai buni prieteni:
— Da ce, măi Ursule, crișenii tăi s-au apucat de rebelie?
— Poate că tu știi mai bine, că noi n-avem nicio știre! răspunse Horia rece și aproape disprețuitor.
— Treaba voastră, Ursule, numai să știi de la mine că ponosul tot tu ai să-l porți! făcu primarul ridicând din umeri.
— Na, lasă, nu-mi mai purta de grije! Mai bine vezi de pielea ta! sfârși Horia și mai ascuțit, întorcându-se cu spatele, parcă nici n-ar mai fi vrut să-l vadă.
Închipuindu-și că o să-i sosească vești, se întoarse acasă spre seară. Fecioru-său dăduse poruncile tuturor, ba cu Petre Coroiu s-a înțeles să recruteze vreo douăzeci de călăreți, tot bărbați unul și unul, care să umble mereu după Horia, cum se cuvine după căpitanul cel mare al oștilor.
Se trânti pe pat, îmbrăcat, să fie gata pentru orice întâmplare. Povesti cu Ion până pe la miezul nopții, apoi adormiră amândoi și nici nu se treziră până ce se făcu ziua mare. Feciorul se miră că n-a mai venit nicio știre. Bătrânul observă însă liniștit:
— Nu e nicio grabă. Toate la vremea lor. Totuși nu plecă de-acasă și pe la amiazi se pomeni cu Cloșca, venit călare, aprins la față. Un om sosit de la Abrud i-a adus vestea că azi-noapte s-a întâmplat o poznă mare la Curechi, unde se întâlniseră oamenii ca să pornească la Bălgrad. Zice că nu se știe din ce pricină, mulțimea a omorât doi solgăbirăi și vreo zece panduri și acu nu mai vrea să meargă la Bălgrad ci s-a apucat să omoare pe domni prin toate satele.
— Apoi ce te sperii, Cloșcuț? zise Horia. Că doar tocmai așa am vrut noi să se întâmple!
Nu mai lăsă pe Cloșca să se întoarcă acasă până ce vor primi vești adevărate de la Crișan, căci zvonurile umblă mai repede, ce-i drept, dar și mai mincinoase, în sfârșit, noaptea sosi Iacob Topa.
— Sănătate și voie bună, Crăișorule! strigă către Horia vesel și mulțumit.
Povesti pe îndelete cum și-a îndeplinit însărcinarea ce i-a dat-o Horia. S-a dus întâi să ia urmele căpitanului Crișan, chiar de-acasă. Era plecat de joi la târg, la Brad, și de-atunci nu se mai întorsese. Poate s-o fi abătut prin satul lui, prin Vaca, să-și vadă neamurile. Muierea luicrișan nu știa deloc și nimica unde și pentru ce plecase bărbatul. Iacob a mas acolo și duminecă dimineața a pornit spre Vaca, peste munți, să ajungă mai degrabă. Totuși de-abia pe la amiază a putut sosi, căci drumul e lung și greu. Acolo a aflat că oamenii au fost chemați cu poruncă împărătească la Mesteacăn și căpitanul Crișan i-a jurat să se ducă la Bălgrad. A venit mai pe urmă și Crișan, chiar de la Mesteacăn. A rămas cu el și ieri au pornit împreună peste Zdrapți și prin Criștior și București, la Curechi unde trebuiau să se întâlnească toți oamenii. Venea lumea într-acolo ca la veselie, și alta nu. Și se bucura Crișan de parcă vedeai cum îi crește inima, măcar că nu zicea nimica. Cine a sosit mai târziu, nici n-a mai găsit unde să se adăpostească în sat peste noapte, încât mulți au trebuit să doarmă pe-afară, pe câmp, care cum au apucat și s-a nimerit. Crișan însuși se aciuiase, împreună cu Toma Berna, consătean de-al lui din Vaca, la un biet iobagiu cu o droaie de copii; de-aceea nici nu s-a culcat în casă, ci într-un șopron pe niște ogrinji. El, Iacob, s-a ținut tot după dumnealui, cum îi poruncise Horia și cum de altfel îi ceruse și Crișan. Dar înspre miezul nopții, muierea gazdei se apropie tiptil de șopron și îi scoală și le spune speriată să fugă c-au venit cătanele să prindă pe Crișan. Ei n-au crezut și au ieșit în ogradă, să vadă ce s-a întâmplat. Ulița plină de oameni și la poartă doi domni și cu patru panduri. Crișan, niciuna nici două, sare peste gard în grădina vecinului, unde erau câteva clăi de fân, și-și pierde urma. Dar domnii, cum văzură una ca asta, porunciră cătanelor să tragă cu pușca după Crișan și să-l omoare dacă nu stă pe loc. Tot satul s-a umplut de spaimă și de zgomot. Oamenii năpădiseră în uliță. Nimeni nu știa ce-i, doar atâta se spunea din gură în gură că niște solgăbirăi s-au pus să omoare pe Crișan. Alții adăogau că, după Crișan, au să omoare toată lumea și că de aceea au venit pandurii cu puștile. Începu să tragă cineva clopotul bisericii în dungă, a primejdie. Solgăbirăii cu pandurii s-au pomenit înconjurați de iobagi speriați și furioși care în curând au început să amenințe, să suduie. Apoi deodată s-a auzit glasul lui Crișan, aspru, tăios, ca o bardă: „Pe ei, copii!” Un solgăbirău înjură pe ungurește și porunci cătanelor să tragă în oameni. Cellalt striga cât îl ținea gura: „înapoi! înapoi!” Pandurii încearcă să tragă, ridică arma la ochi, dar cocoșul țăcănea în zadar, căci capsele nu luau foc, parcă ar fi fost muiate în apă. Încercarea asta și mai ales răcnetele ungurești ale solgăbirăilor scoaseră din sărite pe oamenii și altfel destul de amărâți. Cineva din mulțime ridică bâta și plezni în cap pe un solgăbirău. Atâta a trebuit. În clipa următoare zeci de ciomege se năpustiră asupra slujbașilor, apoi bolovani, apoi topoare. Într-un sfert de ceas, poate și mai puțin, din cei doi solgăbirăi rămăsese o grămadă de carne însângerată. În aceeași vreme pandurii îngroziți căutau 5-0 ia la sănătoasa, dar nu puteau străbate prin mulțimea vânzolită. Unii își amintiră și de ei și prinseră a-i snopi cu pumnii, cu bâtele, cum le venea mai la îndemână. „Jos pușca!” urlă cineva și îndată alții le smulseră armele, le descinseră săbiile. Apoi bătaia urmă înainte până ce pandurii, cu hainele sfâșiate, cu capetele goale, zdrobiți și plini de vânătăi și de zgârieturi, izbutiră să se facă nevăzuți în întunerec. Când vălmășagul era mai în toi, sosi la fața locului preotul Costan Turciu din Criștior, de mână cu copilul birăului din Curechi. Se făcu anevoie tăcere încât popa să poată povesti revoltat norodului cum a fost chinuit sărmanul băiat de către gornicul Petre Cara din Criștior, venit cu cei doi solgăbirăi să omoare în ascuns pe Crișan ca pe urmă să poată împrăștia mai lesne mulțimea rămasă fără conducător. Îndată ce s-a înnoptat, gornicul din Criștior, trimis înainte de către solgăbirăi, a venit drept la casa primarului. În casă era numai copilul, căci primarul văduv de șase luni, umbla prin sat din pricina mulțimii de oameni care sosise și nu-și găsea adăpost. Gornicul, cum a intrat, a cerut pâine, că, zicea, e flămând. Copilul i-a dat o bucată, dar gornicul a azvârlit-o în foc. Apoi i-a cerut rachiu, că i-e sete. I-a dat, dar și sticla cu rachiu a aruncat-o. „Unde-i crăișorul vostru, că pe el vreau să-l mănânc și de sângele lui mi-e sete!” Copilul nu pricepu: „Care crăișor?” Gornicul l-a plesnit atunci peste cap și i-a zis: „Horia!… Ori vrei să te prefaci că nu știi?” Pe urmă a început să-l întrebe că unde a tras cellalt tâlhar, adică Crișan. Și fiindcă băiatul, fraged și neștiutor, n-a putut răspunde, gornicul a luat vătraiul din foc și i-a ars cu vătraiul fața și mâinile până ce l-a făcut numai o rană. Nici nu apucă popa să sfârșească și trei oameni aduseră pe gornicul vinovat, îl dibuiseră undeva și-l recunoscuseră după cum umbla să se pitească. Gornicul zicea neîncetat: „Oameni buni, iertați-mă, nu-s eu vinovat, că am avut porunci!“ Crișan însă strigă furios: „S-a isprăvit vremea iertărilor! Acu e vremea pedepselor! Câinii și vânzătorii trebuiesc omorâți fără cruțare!” Și în clipa următoare Toma Berna, care se afla tocmai lângă dânsul, fără a zice o vorbă, izbi cu toporul drept în numele tatălui pe gornicul Petre Cara, încât acesta se prăvăli ca un buștean. Ce s-a mai ales din noaptea aceea, numai Dumnezeu știe. A dormit cine a putut, dar vălmășagul nu s-a mai potolit deloc. De cu seară rămăsese vorba ca toată lumea să se adune a doua zi în capul satului, la cruce, ca de-acolo să pornească spre Zlatna. S-au și adunat ei oamenii, s-a dus și Crișan, dar, după câte se întâmplaseră în cursul nopții, nimănui nu-i mai ardea să plece mai departe. Se băgase frica în oameni că, în lipsa lor, domnii au să se răzbune pentru uciderea solgăbirăilor și când s-or întoarce dânșii vor găsi numai jale și durere pe la casele lor. Atunci Crișan, cu glas mare, a poruncit să plece toți după dânsul la biserica din sat, să le vestească acolo, în fața altarului, poruncile împărătești. Popa din Curechi, bătrân și slăbănog, n-a avut încotro și a trebuit să deschidă biserica. Aici Crișan, cu crucea împărătească în mână, cea adusă de Horia, a arătat oamenilor în puține cuvinte că domnii se împotrivesc ca românii să capete arme și, făcându-se grăniceri, să scape de iobăgie. Cele ce s-au întâmplat azi-noapte trebuie să fie de învățătură. De-aceea el, căpitan pus de Horia după porunca înălțatului împărat, poruncește tuturor să-l urmeze pe el și să stingă pe toți nemeșii și pe toți ungurii, căci numai astfel vor putea scăpa de robie. Frică să nu-i fie nimănui, deoarece uite, aici este porunca împărătească prin care neamul românesc e îndreptățit să stârpească pe unguri de pe fața pământului ardelenesc, iar moșiile și toate averile lor să le împartă între dânșii din a căror sudoare și caznă s-au făcut toate bogățiile… Și au pornit toți, poate opt sute de oameni dacă nu și mai bine, cu Crișan în frunte. Mergea lumea chiuind parc-ar fi mers la nuntă. Au luat-o drept, pe cărare prin pădure, lăsând la o parte satul Șesuri. Au trecut prin București. Câțiva mai inimoși au împrumutat coase și topoare de la oamenii de-aici, ca să aibă ceva în mână. Pe la prânzul cel mic toată ceata cobora în valea Crișului Alb, în satul Criștior. Iobagii din sat ieșiră în uliță ca și când de mult ar fi așteptat sosirea răzvrătiților. De la dânșii află căpitanul că la curțile cele mari ale neamului Kristsori e adunată boierime mai multă, chiar și un solgăbirău de la Brad, anume Pakot. Acuma mulțimea începu să alerge, sporită cu iobagii satului care luau furci și coase și securi. Ș-apoi deodată ceata întreagă s-a năpustit asupra curților, care pe porți, care peste garduri, din toate părțile, cu niște răcnete de să se dărâme zidurile. N-a mai fost nicio poruncă și nicio cruțare. Oamenii izbeau unde nemereau: ferestrele se făceau țăndări, ușile erau smulse din țâțâni, mobilele sfărâmate, domnii găsiți prin casă ori prin ogradă uciși cu topoarele, cu furcile, cu coasele, ca guzganii. În câteva minute vreo cinsprezece nemeși zăceau care cu țeasta crăpată, care cu coșul spintecat, care cu beregata sfâșiată, prin diferite colțuri. Năvala venise așa de fulgerător că domnii nici n-avuseseră vreme să se gândească la apărare. Puțini se zice că s-au strecurat de au putut fugi prin păduri. Vreo trei bătrâni, mai multe femei și câțiva copii fură cruțați, fiindcă iobagii din sat s-au pus chezași pentru dânșii. Căpitanul i-a iertat, dar a poruncit popii Costan să-i boteze îndată în legea românească, să se vadă că nu mai e îngăduit să rămâie decât români. Intrară cu toții în bisericuța de piatră, foarte veche, unde preotul făcu rugăciunile legiuite și-i boteză. În semn că se face pace deplină, căpitanul Crișan mai porunci ca fata solgăbirăului să se mărite cu un iobagiu român, care-i place ei. Fata slăbuță, înfricoșată, drăgălașă, s-a uitat împrejur ca o căprioară speriată și, în cele din urmă, după ce i-a făcut semn și maică-sa, a zis către preotul Costan: „Dacă trebuie neapărat să mă cununi, atunci îl aleg Ion Sârbu, că ne-a slujit totdeauna cu credință”. Ion Sârbu fu adus degrabă în biserică. Un băietan de vreo douăzeci de ani, frumușel, cuviincios. Când i se spuse că va fi bărbatul domniței, a îngălbenit. Popa însă i-a cununat repede, căci nu era vreme de pierdut. Facă tinerii pe urmă ce-or vrea și înțeleagă-se… într-adevăr, în acest timp țăranii spărgeau și sfărâmau să nu rămâie piatră pe piatră din curțile domnești, iar iobagii din sat își împărțeau hambarele și începeau a căra bucatele acasă. Apoi cineva răzbi în pivnițe și îndată chemă și pe alții la băutură. Când văzu însă căpitanul Crișan asta, de teamă să nu se înfunde oamenii la bunătățile pivnițelor, porunci cu glas mare să se scoale toată lumea să plece la Brad, unde e cuibul domnilor, să dea foc orașului și să stingă pe toți ungurii de-acolo. Micula Bibarț, un bărbat voinic ca un steag, ceru voie lui Crișan să meargă cu o ceată de oameni la Mihăileni, să isprăvească și cu nemeșii de pe Valea Crișului în sus. Crișan fu mulțumit, îl făcu în fața tuturor căpitan și, i dădu drumul. Apoi înainte de-a porni spre Brad, i-a poruncit lui Iacob Topa să însoțească pe căpitanul Bibarț la Mihăileni, să-i dea ajutor dacă va avea nevoie, și după ce se va sfârși treaba pe-acolo, să ia un cal domnesc și să gonească la Horia să-i raporteze ce-a văzut și să-i spuie din partea lui numai atâta: „Merge bine!” Vești îi va mai trimite prin Vasile Sgîrciu care sosise înapoi și se întâlnise cu Crișan pe drum spre Criștior. Poate să-i mai spuie marelui căpitan că joi va fi și dânsul negreșit la Păltiniș, căci până joi nădăjduiește să nu mai fie nevoie de el pe-aici… Așa apoi Iacob a pornit cu ceata căpitanului Bibarț pe Criș în sus, prin Zdrapți, și pe la amiază au ajuns la Mihăileni. Curtea domnească însă o găsiră părăsită. Se auzise aici, nu se știe cum, ce s-a întâmplat la Criștior și nemeșul, împreună cu copiii și un frate al său, fugise prin păduri. Căpitanul Bibarț porunci iobagilor din sat să-i scoată din pământ pe domnii fugiți că altfel va aprinde toate casele să se aleagă scrum și cenușă din ele, iar zece bărbați, cei mai de frunte, vor fi trași în țeapă numaidecât. Peste o jumătate de ceas fugarii, legați, erau în ograda primăriei. Bibarț era din Blăjeni și a suferit multe nedreptăți de la domnii din Mihăileni care, acum trei ani, făcuseră să fie spânzurat un frate al său numai pe bănuiala că ar fi avut de gând să omoare pe un gornic al curții. „Na, domnule, să ne răfuim!” Atât i-a zis Bibarț boierului cel mare, apoi a strigat pe Toader Cleșu, care fusese catană împărătească, și i-a poruncit să le taie capul. Și Toader, cu o bardă grea, a retezat capetele tuturor, proptindu-i ca niște butuci, pe un tăietor. Din toată familia numai doamna lipsea. O țigancă de la curte, luată la zor, mărturisi că doamna s-a îmbrăcat țărănește și a fugit în pădure împreună cu domnii. „Nu face nimica! Și doamna pe-aici trebuie să fie! Are să se găsească!”
— Asta s-a petrecut azi pe la prânzul cel mare — sfârși Iacob. N-am mai stat, că nici nu mai aveam de ce. Oamenii începuseră să care acasă de la curte ce aflau mai de preț, iar unii umblau să dea foc caselor. Căpitanul Bibarț e om cu socoteală și îndrăzneț. El face ispravă. Mi-a și dat un cal din grajdurile nemeșului, să pot veni mai repede, să aduc raport despre toate.
Horia și Cloșca au ascultat fără a-i pune vreo întrebare, parcă, auzind ce spunea Iacob, gândurile lor ar fi urmărit alte întâmplări asemănătoare în viitor.
— Bine, Iacobe! zise Horia la urmă.
Se uită la Cloșca. Și Cloșca se ridică îndată, murmurând:
— Na, frate Horia, eu mă duc și să ne vedem sănătoși la Păltiniș!
— Du-te, frate Cloșcuț, și ia seama la toate!
Pe urmă, după ce plecă Cloșca, Horia mai stătu de vorbă cu Iacob. Pe când ascultase întâmplările din Criștior, pe el începu să-l roadă o înfricoșare pe care nu știa cum să o stăpânească. Acuma vorbiră de una și de alta până ce zise:
— Da câți domni spui c-ați ucis la Criștior?
— Apoi or fi vreo cincisprezece, dacă nu și mai mulți — răspunse Iacob.
— Și nicio femeie?
— Ba mi se pare c-a fost și o muiere…
Horia, fără să vrea, avu o strângere de inimă.
— Eu n-am văzut-o, dar am auzit c-ar fi fost o preoteasă ungurească. Se luase de piept cu un om și-i căra la pumni în cap de să-l omoare și alta nu. Atunci apoi a sărit alt om și a trăznit-o cu securea în ceafă…
Nu mai întrebă nimica Horia, ci se mulțumi să-i dea porunci pentru a doua zi: să umble prin sat, să cheme oamenii la Păltiniș, să găsească doi bucinători buni care mâine noapte să dea de știre tuturor să vie negreșit să afle noile porunci împărătești. La Crișan să nu se mai întoarne, căci e nevoie de dânsul aici. Oamenii din Albac și cei din împrejurimi să se adune aici, la biserică și să pornească cu toții împreună.
Ion încă nu venise acasă din sat. Feciorul zburda de bucurie și de mândrie și-și pusese în gând, împreună cu alți flăcăi de seama lui, să umble din casă-n casă și să scoată la Păltiniș pe toți bărbații din Albac.
Până să se întoarcă băiatul, Horia, singur, mai chibzui cele povestite de Iacob și iarăși se opri la întâmplările din Criștior. Cum au venit împrejurările de tocmai la Criștior a trebuit să înceapă prăpădul și tocmai cu neamurile domniței pe care atât o visase el odinioară! De ani mulți de zile nu se mai gândise la ea, până când s-a întors de la Viena cu poruncile cele mari în traistă. I-a fost frică mare să nu fi căzut și domnița jertfă răzbunării drepte. Acuma își dădea seama că s-a speriat degeaba. Domnița era măritată undeva pe lângă Cluj, așa că e departe de primejdiile de-aici. Apoi domnița o fi acuma femeie bătrâioară cu copii mari. Visurile au trecut demult. A rămas numai amintirea ca un abur de amețeală…
A doua zi dimineața îi fu rușine că s-a putut opri la asemenea gânduri slăbănoage. Coborî în sat să cheme și pe popa Gheorghiță la adunarea de mâine, că poate va fi trebuință de slujitorul Domnului. De alte porunci pentru oameni nu mai era nevoie: toată lumea știa cele de lipsă. A intrat însă în cancelarie să dea binețe primarului. Străjile îi spuseră că Macavei Bota a plecat la Cîmpeni cu căruța încărcată, fiindcă l-au speriat unii că are să fie spânzurat îndată după ce se va întoarce Horia de la Păltiniș.
— Apoi de ce i-e frică tot n-are să scape! mormăi Horia întunecat.
Până seara mai veniră și alte ștafete cu vești din Zarand. Auzi că încă de ieri după-amiazi Crișan, cu o oaste de țărani, s-a repezit asupra orașului Brad, au ucis acolo pe cine s-a împotrivit, au dat foc câtorva curți domnești, iar pe nemeșii care s-au închis în biserica reformată i-au tras jos chiar din turn și i-au omorât pe toți. Apoi de la Brad țăranii s-au împărțit în mai multe cete și au pornit să stingă pe domnii de prin sate pe rând. Crișan însuși se spunea că s-a îndreptat spre Ribița unde mai mulți nobili înarmați îl așteptau gata de luptă.
În sfârșit, joi dimineața Horia se rase frumos, se îmbrăcă în straiele cele mai bune și se găti ca la o sărbătoare mare. Iacob Topa veni și-i aduse calul pe care-l luase de la Mihăileni. Împreună cu dânsul mai sosiră unsprezece călăreți.
— Crăișorul nostru trebuie să fie păzit ca și domnii! zise Iacob în vreme ce călăreții îl întâmpinau cu niște „trăiască” de clocotea Crângul Feregetului.
În fruntea cetei de albăceni, Horia coborî pe Arieș până la Secătura, apoi urcă până la Negura și de-acolo trecu la Vidra, ca să adune de peste tot oamenii. Sosiră după-amiazi la Păltiniș. Într-o poiană largă mulțime mare de țărani aștepta și pe cărări mai veneau mereu. Cloșca era acolo de mult. Norodul, când zări pe Horia în fruntea moților, izbucni în strigăte de bucurie parcă le-ar fi adus toate bunătățile lumii. Horia se sfătui puțin cu Cloșca și cu bătrânii și hotărâră să aștepte pe Crișan cu zărăndenii. Până atunci oamenii nu mai vorbiră decât despre isprăvile rebeliștilor de pe Crișuri, povestindu-se multe minunății, adăogând fiecare ce știa sau măcar ce auzise. Apoi sosi și Crișan însoțit numai de vreo cincizeci de oameni, dar toți călări și toți înarmați, care cu puști, care cu lănci, ca o adevărată oștire ce vine din război. Un răstimp lung trecu până ce se potoli lumea, căci întreaga ceată fu înconjurată și asaltată de întrebări. Crișan isprăvise treaba la Ribița, încă de ieri, iar azi-dimineață, trecând prin Mihăileni, a mai avut să facă niște judecăți și de-aceea a întârziat, mai ales că iobagii din Blăjeni, ca și cei de-aici, au vrut să audă toate întâmplările rebeliei.
Pe urmă, când se făcu liniște, Horia vorbi mulțimii. Nu mai avea nevoie să convingă pe nimeni. Porunca împărătească despre omorârea ungurilor era acuma cunoscută. Le porunci doar să fie dârji și necruțători, cum au fost și ungurii de atâția amar de ani cu dânșii, și să asculte poruncile căpitanilor pe care-i va pune el ori pe care îi vor alege satele. Apoi ceru să jure terți pe sfânta cruce cu chipul împăratului că vor ucide tot ce e unguresc, fie domn ori slujbaș, dăruind viața numai celor ce vor primi pe loc legea și credința românească. Popa din Albac, cu crucea în mână, rosti cuvintele jurământului și mulțimea, cu capetele goale, le repetă într-un glas care părea mugetul unei vijelii. Se înserase. Umbre mari se întindeau peste poiana albă de oameni. În liniștea munților numai murmurul gloatelor se ridica spre cer ca o amenințare înăbușită. Apoi, peste capetele tuturor trecu scurt, aspru ca o săgeată de oțel, porunca crăișorului:
— Hai, feciori!
Și oastea albă se urni.