Miercuri dimineața tot Albacul, nu numai bărbații, ci chiar femei și copii, se strânse în fața bisericii, la încrucișarea drumului dinspre Cîmpeni cu cel către Arada, în preajma podețului de peste pârâul Albacului. Noaptea fusese aspră, zăpada înghețase, precum înghețate de mult erau și apele Arieșului și ale gârlei. Subt cizmele și opincile mulțimii ce tropăia mereu de ger, zăpada scrâșnea și lucea în scânteieri colorate subt lumina razelor reci ce cădeau pieziș din cerul senin.
De azi-noapte, de când sosise Horia de la Cîmpeni, satul fierbea. Se vorbea că vin cătane multe cu tunuri să prefacă în cenușă Albacul, că Horia pleacă iarăși la împăratul să se plângă și împotriva cătanelor care s-au dat de partea domnilor… Se mai spunea apoi că pretutindeni cătanele pun pe oameni în lanțuri, fie vinovați, fie nevinovați, și-i trimit la Bălgrad să-i tragă de vii în țeapă ca pe Ursu Uibaru. Bătrânii povățuiau pe cine-i asculta să fugă în munți când vor veni cătanele, ca să scape de primejdie.
Acuma, fiindcă vremea trecea și crăișorul nu se arăta, începură alte vorbe: că Horia a și plecat de azi-noapte spre Scărișoara, singur, să-și piardă urma, că și cei care l-au însoțit până aci s-au împrăștiat de n-au rămas decât vidrenii înadins ca să amăgească lumea și să înșele pe cine ar cerca să se ție după Horia, mai cu. Seamă că și gornicii sunt pe-aici, prin mulțime.
Apoi deodată se făcu tăcere mare parcă ar fi căzut o poruncă din cer. Pe portița ogrăzii ieși Horia cu Cloșca „îmbrăcați gros, cu cojoacele lungi, cu puști în spate și cu lănci în mână în loc de băț. Popa Gheorghiță îi petrecu în capul gol până în mijlocul uliții. Aici trebuiră să se oprească. Oamenii se îmbulzeau în jurul. Lor, să-i vadă, să le audă glasul de despărțire.
— Na, oameni buni, rămâneți, sănătoși! strigă Horia. Cu voce tare să-l audă cât mai mulți.
— Dumnezeu să-ți ajute! răspunseră domol mai multe glasuri.
O femeie înăltuță, îmbrobodită până la gură, cu niște ochi mari, negri și adânci, ținând de mână un copil de vreo șase ani, se zvârcoli prin mulțime până ce ajunse în fața lui, apoi, izbucnind în lacrimi, se plecă și-i sărută mâna.
— Tu ești, Rafilă? zise Horia, mângâind-o pe cap. Na, taci și nu plânge, că bun e Dumnezeu și n-are săi ne lase!
Era nevasta lui Dumitru Todea, cel închis de-atâta vreme în temnița de la Galda. Ștergându-și lacrimile cu colțul năfrămii, murmură amar:
— Doamne, Doamne, rău ne-ai mai pedepsit, Doamne!
— Taci mulcom, muiere, taci că dreptatea, trebuie să iasă! mai spuse Horia, întorcând însă capul ca și când ar fi vrut să-și ascundă o înduioșare.
Preotul Gheorghiță, care cercetase mulțimea din ochi, se apropie de dânsul și-i șopti să nu plece singur că-s toți gornicii aici și s-ar putea să fie ispitiți a-l urmări. În loc de răspuns Horia îl sărută pe amândoi obrajii, zicând:
— Hai să mergem, că-i târziu!
Apoi tot astfel îmbrățișă pe Petre Nicula din Vidra, și pe Ionuț Dandea din Bucium, căruia îi curgeau lacrimile șiroaie deși încerca să zâmbească, și pe Da vid Avram, și pe Iacob Todea și pe Toma Gligdr și pe Pavel Bocu, toți din Vidra, și pe Vasile Sgîrciu cel tinerel, nepotul lui Cloșca din Seliștea Abrudului, și pe Iacob Zafu, și pe David Onu Surdu din Mușca, și pe Toader Berindei din Cîmpeni, și pe Toader Cătană din Bistra…
Un băietan veni cu doi cai, își făcu loc prin mulțime. Încălecară îndată. Horia își mai roti privirea asupra norodului. În minte îi rămăsese vorba preotului despre gornici. Îi văzu pe toți. Și pe Ion Mătieșu din Arada, cu care poate totuși să se încuscrească dacă va scăpa feciorul din prinsoare, și pe Ștefan Trifu, cel cu ochii răi înțepători și mustața spână, și pe cei doi feciori ai lui Andrei Neagu, și pe Nuțu Mătieșu, și pe Gheorghe, fratele mai mic al lui Ion Mătieșu. Erau amestecați printre oameni și se purtau ca și ceilalți. Răspunse acuma preotului, tare, să-l audă și ei:
— D-apoi gornicii nu-s frați cu noi și de necazuri și de bucurii?… Și tocmai frații să cerce a ne vinde ca
Iuda?
Se întrerupse, căci George Nicula, nepotul său, îl apucase de mână, zicând:
— Unchiașule, eu vreau să te întovărășesc oriunde te duci, chiar și până la împăratul!
Horia se înfioră auzindu-l, parcă l-ar fi zgâriat pe inimă. Și, după o clipă de șovăire, îi spuse blajin:
— Lasă, George, că ne ducem noi și singuri… Hai, Cloșcuț!
Porniră în pasul cailor, fără se uite înapoi, pe drumul mai puțin bătătorit, spre Arada. Când cotiră după coastă, Cloșca zise îngândurat:
— Eu nici nu mi-am luat rămas bun de la nimeni, nici măcar de la nevastă-mea, săraca… Dar poate că-i spune nepotu-meu cum am plecat!
Horia nu răspunse. Era bucuros că s-a isprăvit cu bine despărțirea și că au ieșit toate cum le-a plănuit. Nici nu mai voia să se gândească înapoi, și ca să se ferească de amărăciune, și ca să-și păstreze toate puterile pentru viitor. Deocamdată trebuia să li se piardă urmele. De aceea n-a primit pe nimeni să-i însoțească mai departe și nici n-a spus nimănui, nici celor mai credincioși tovarăși de cruce, unde vor merge și ce au să facă. Chiar Cloșca nu știa nimica.
— Ne abatem oleacă pe-acasă pe la mine, frate Cloșcuț — zise dânsul de-abia când ajunseră la cărarea ce suia spre Crângul Feregetului.
Acolo îi aștepta Iacob Topa și Cîrstea Nicula. Pe ei doi îi alesese Horia să-i fie de pază și de ajutor. Azi-noapte trimisese pe Iacob la Cîrstea, să-i dea de știre să se pregătească.
Nici nu avură a zăbovi deloc. Cei doi stăteau gata, în tindă, cu dăsagii plini de merinde pentru o săptămână. Cîrstea își luase și pușca, să fie la caz de trebuință.
— Na, înainte, feciori! strigă Horia fără măcar să intre în casă.
Descălecară și dădură drumul cailor, să se întoarcă singuri acasă când îi va cuprinde foamea. Trecură prin tindă, încuind ușa pe dinăuntru și ieșind prin dos. Coborâră spre drumul Aradei până la marginea pădurii, apoi pe albia unui pârâu, ca să se șteargă urmele pașilor, urcară pe coastă, în desișul de mesteceni. Ajunseră gâfâind greu în vârful dealului și urcară pe creastă mereu, până într-o poiană de unde se zărea în vale satul. Zăpada poienii era călcată. Se vedea că umblaseră oameni. Soarele trecuse de amiazi. Un copac prăvălit, chiar la marginea poienii, era curățit de omăt, semn că se mai odihnise de curând cineva. Se așezară și ei, să poposească puțin și să prânzească. Iacob Topa, înainte de-a porni mai departe, zise liniștit:
— Dumneavoastră să vă lăsați numai în grija mea, că eu vă duc într-un loc unde nici păsările cerului nu vă pot descoperi. E cam departe, tocmai pe Ciusdia din codrul Scorogetului, dar știu că acolo aveți să fiți ca acasă. Am stat astă-vară cu oile acolo și mi-am făcut o colibă boierească și ascunsă de treci pe lângă ea și nici nu bagi de seamă…
Horia și Cîrstea cunoșteau locurile și se sculară aproape deodată, Cîrstea spunând cu îngrijorare:
— Apoi să nu mai zăbovim, că ziua-i mică și calea lungă!
Era om cam de vârsta lui Horia, văr cu dânsul, puțin sperios, dar foarte tăcut și credincios.
— N-ai grije, bade Cîrstea, că doară n-om merge noi azi până acolo, că ne-ar apuca noaptea prin păduri și poate să dea dihăniile peste noi. Până se înserează bine, tocmai sosim la stâna certegenilor, că nu-i așa departe, și om rămânea să ne hodinim și să ne încălzim, iar mâine de dimineață om porni mai departe!
Începu să fulguiască ușor. Se bucurară că li se acoperă pașii. Merseră voinicește până la stâna certegenilor, maseră acolo și a doua zi, aproape pe înserat, ajunseră la Ciusdia tocmai când se porni o ninsoare mai mânioasă, cu vânt vijelios care le scutura în spinare toată zăpada înghețată pe crengile copacilor.
— Na, unde ți-e coliba, Iacobe? întreabă Horia, obosit, văzând că se afundă tot mai tare prin niște râpe pe ale cărora margini se clătinau molifții bătrâni cu rădăcinile întinse în gol ca niște gheare de balauri.
— Uite-o colo! zise Iacob râzând și arătând la câțiva pași. Degeaba vi-o arăt, că n-o poți vedea… Veniți după mine!
Între rădăcinile unui brad uriaș, învăluite cu crengi pe care se așternuse mușchi bogat, era într-adevăr o vizuină mare cât o tindă de om cu stare. Feciorul dădu la o parte o cracă uscată, așezată odinioară de dânsul ca să astupe intrarea, și strigă vesel și mândru:
— Ia, mai poftiți și pe la noi, oameni buni! Se strecură însă el înainte și, până să se cațere și ceilalți după dânsul, adună în mijloc niște frunze uscate rămase de astă-vară, le acoperi cu găteje subțiri, scăpără din amnar și aprinse repede un foc peste care mai aruncă și vreo două cioate ce-i căzură la îndemână. Ieși apoi să adune uscături prin apropiere, să poată face o flăcăraie bună, să-și dezmorțească cu toții oasele degerate.
În curând se înnoptă. Apucară să strângă un morman de lemne, să le ajungă. Vâlvătaia focului umplea coliba, răspândind o căldură plăcută. Îmbucară câte ceva și se întinseră pe jos și adormiră, având grije însă fiecare, când se trezea, să mai arunce câte-o buturugă pe foc „să nu se treacă.
— Numai cu apa e mai greu — adăogă a doua zi Iacob — că trebuie s-o aducem tocmai de la stâna noastră, că acolo-i un izvor bun. Nu-i departe, dar e tare rău drumul!
A treia zi tot Iacob spuse că Cîrstea Nicula ar fi bine să plece înapoi în sat, să mai vadă ce-i pe-acolo și să mai aducă merinde, să nu rămână. Aici fără de-ale gurii, că iarna e. Greu să găsești ceva pe-aici. Apoi, când se va întoarce Cîrstea, va pleca dânsul. Și așa cu rândul și cu săptămâna vor putea ieși din iarnă cu bine.
Horia adăogă doar că ar trebui cu toții și pe rând să stea și de strajă, să nu se întâmple totuși să dea peste dânșii cineva fără veste și să-i ia ca din oală. Cătanele au să înceapă să-i caute și prin munți, când vor vedea că nu-i pot găsi. Adevărat că din partea lor mare grije n-ar fi că, dacă nu cunosc locurile, n-au să afle niciodată nici măcar urme de fiare, necum de dânșii. Dar în cele din urmă s-ar putea să poruncească oamenilor să-i caute, care umblă prin munți ca prin grădinile lor, sau chiar gornicii care cunosc și mai bine toate ascunzișurile, și atunci s-ar ivi primejdia.
Pe când Cîrstea Nicula pornea spre Albac, firește pe altă cale, Horia însuși ieși la pândă, coborî până la stână, cercetă împrejurimile cu de-amănuntul, mai adună și vreascuri pentru foc… Apoi urmă Cloșca, apoi Iacob.
Seara povesteau până târziu despre toate întâmplările, făceau planuri și legau nădejdi. Se hotărî și Horia să aștepte aici până se va potoli toată frământarea din țară, până se vor retrage iarăși cătanele, iar pe urmă sau va încerca să ajungă la împăratul, sau va porni din nou lupta, așa cum ar fi trebuit să pornească dintâi, asupra verii și în toată țara deodată.
Cloșca însă era mereu posomorit și nu se mângâia că nu și-a putut lua rămas bun de la Mărina lui. Avea presimțirea că nu va mai vedea-o niciodată. Lăcrima. Apoi deodată o suduia cumplit pentru că n-a căutat ea să-l întâlnească, fiindcă ea ar fi putut mai lesne, dar se pare că ea nu l-a iubit cu adevărat, de aceea se jura că, de-ar fi să moară, n-are să-i lase măcar un zlot găurit…
Cîrstea Nicula se întoarse peste șase zile cu o mulțime de vești. La Albac au venit, îndată după ce a plecat Horia, sumedenie de cătane și au umblat din casă în casă și au răscolit peste tot după crăișorul. Baremi casa lui numai că n-au dărâmat-o. Au fost și la Arada și prin toate cătunurile, dar n-au stat și s-au întors la Cîmpeni. Se trimit totuși mereu patrule prin munți să caute pe Horia și pe tovarășii lui. Se crede c-ar fi vreo sută de oameni împreună cu dânsul. Lumea zice că pădurarul Melzer din Abrud, cel care a împușcat acum trei ani pe feciorul cel mare al lui Țiloș, s-ar fi legătuit că el are să prindă pe Horia măcar de-ar fi ascuns în fundul pământului și că ar fi chemat la Arada pe toți gornicii, să le tăgăduiască marea cu sarea dacă i-or da ajutor. Muierea lui Dumitru Todea i-a spus că George Nicula s-ar fi îmbiat și dânsul să dea ajutor pădurarului, nu știu dacă e adevărat, că prea ar fi ticălos. De altfel se zvonește că împăratul a pus trei sute de galbeni pe capul lui Horia, ca să ispitească și pe români să-l prindă. Ce-o fi adevărat, nu poate ști, dar e sigur că în Arada sunt vreo treizeci de cătane care tot dau târcoale Scorogetului. Din partea lor însă pot dormi fără grije.
Știrile acestea spulberară deodată speranțele celor doi căpitani. Trebui Iacob să sară că nu trebuiesc ascultate toate minciunile băbești.
— Lasă, crăișorule, că vă aduc eu veștile cele adevărate! zise feciorul când să plece în sat Nu-i nici diavolul așa de negru cum spun oamenii! Numai să luați seama pe-aici până mă întorc eu!
Era vineri, în ajunul Crăciunului nemțesc. Gerul se mai înmuiase. Știrile lui Cîrstea, învechite, nu mai păreau atât de mohorâte.
— Apoi cum să nu caute — zise Horia într-un timp — că știu ei, domnii, ce-i paște, dacă nu ne omoară pe noi! Dar lasă că nici noi nu suntem de mămăligă și nu le-am face pofta cu una cu două!
Duminecă toată noaptea ninse, încât luni dimineața Cîrstea, dând să pornească de strajă și să aducă apă, de-abia putu să iasă din colibă, căci zăpada aproape, astupase ieșirea… Cum rămaseră singuri, Cloșca, parcă de mult l-ar fi strâns de gât, întrebă lacom:
— Măi frate Horia, frate de cruce, spune-mi rogu-te, că nu mai pot răbda, de ce n-ai vrut tu să arăți cătanelor poruncile care ți le-a dat împăratul ca să ne facă și pe noi cătane și să stingem pe unguri? Că de-ar fi văzut cătanele scrisul împăratului, cum ar mai fi cutezat să se mai bată cu noi și să ne oropsească dimpreună cu domnii?… Uite, asta nu pricep, frate Ursule, și mult mă roade gândul că…
— D-apoi crezi tu că pe mine nu mă roade? îl opri scurt Horia ca și când ar fi așteptat de mult întrebarea. Of, Doamne, muncitu-m-a și pe mine de-ajuns și m-a chinuit, dar trebuie să tac și să mă perpelesc așa, măcar de-ar fi să mă sfâșie în bucăți cu cleștele înroșite!
Își trase în poală traista de piele, bătută cu ținte galbene, ce o purta și acum mereu în spinare, și scoase mânios un teanc de hârtii, urmând:
— De câte ori m-am ispitit să le arăt, cum ți le-am arătat și ție, măcar ofițerului cela care venise atunci la Cîmpeni. I le-am arătat pe toate celelalte, știi bine, dar pe astea n-am putut, frate Cloșcuț!… N-am putut, că și de le-aș fi arătat, n-ar fi crezut nimeni!… împăratul mi le-a dat în taină și în taină trebuie să le țin până la moarte! Că dacă isprăveam cu bine ce-am început, apoi nu mai era trebuință să le arătăm nimănui, iar când s-au întors rău lucrurile, chiar împăratul ar fi spus că-s numai amăgiri de-ale mele! Uite așa, frate Cloșcuț, uite așa!
Cloșca, neputincios, scrâșni între dinți o sudalmă.
— Acuma însă zadarnic ne perpelim, fratele meu de cruce! adăogă după un răstimp Horia mai amar. Acuma numai împăratul poate să ne mântuiască după ce s-o mai potoli fierberea. De aceea oi cerca să ajung iar în fața lui și să-i dau înapoi poruncile și să-i cer altele mai bune!
În clipa aceasta se auzi zgomot de pași la intrarea colibei. Cum Horia se întrerupse și vârî repede în sân hârtiile, Cloșca murmură nepăsător:
— Trebuie să fie Cîrstea cu apa!
Dar nici n-apucară să isprăvească, și auziră un glas străin mormăind:
— Bună hodina, oameni buni!
În vreme ce Horia întoarse capul să vadă cine e, Cloșca se uită după arme. Amândouă puștile erau răzimate dincolo de pălălaia de foc din mijlocul colibei, împreună cu lăncile, alături de dăsagii cu merinde, în deschizătura intrării însă se ivi Nuțu Mătieșu, la spatele căruia sclipeau ochii înțepători ai lui Ștefan Trifu. Pășiră înlăuntru amândoi cu puști pe umăr, iar după dânșii veniră și feciorii lui Andrei Neagu, de asemenea înarmați.
— Umblați după vânat, măi oameni? întrebă Horia, liniștit, fără a se fi mișcat din loc.
— Apoi musai să umblăm, că trebuie vânat pentru cătane și nu găsim nimic măcar că am și înghețat de când tot umblăm! răspunse Ștefan Trifu, frecându-și mâinile.
— Așezați-vă și voi să vă mai încălziți, că foc avem, slavă Domnului, numai altele de-am avea! zise Horia uitându-se pe rând la toți patru până ce se așezară împrer jurul focului, Ștefan Trifu lângă dânsul cu un fecior al lui Neagu, iar Nuțu Mătieșu lângă Cloșca, cu cellalt fecior.
Câteva clipe tuspatru își frecară mâinile întinse spre flăcări, tăcuți, uitându-se numai la foc. Cloșca, după ce îi cercetă din ochi și i se păru că n-au venit cu răutate, întrebă deodată ce mai vești sunt prin sate și cum o mai duc bieții oameni acuma că s-a isprăvit rebelia și au venit înapoi ungurii și pe deasupra puzderia de cătane.
— Vai de capul nostru — răspunse Nuțu, tot cu fața spre foc, dar cu coada ochiului la Horia — că numai bieții oameni știu cât rabdă! Și cum să nu se jeluiască dacă-i atâta amar de cătane în toate satele, că oamenii mai mult prin păduri stau, fugiți și îngroziți de dânșii!
— Lasă, Dumnezeul lor de cătane, că le facem noi și lor de petrecanie curând de tot și-i băgăm în…! sudui deodată Cloșca, cuprins de mânie parcă s-ar fi aflat chiar în fața dușmanilor.
Iar se auzi afară zgomot de pași, dar nu mai avură timp să întrebe, căci Ștefan Trifu se și sculase în picioare, zicând hotărât:
— Na, măi oameni, voi trebuie să veniți cu noi la Zlatna, că așa-i porunca!
Cloșca avu un început de mișcare să sară în picioare pe care însă i-o curmă glasul lui Horia, foarte liniștit:
— Apoi noi am vrut să ne ducem la înălțatul împărat, dar dacă-i porunca așa, ne-om duce și la Zlatna, ce să facem!
Vorbind, vârî mina dreaptă în sân să scoată hârtiile ce le ascunsese. Gornicii se speriară ca și când s-ar fi așteptat să scoată pistoale.
— Da ce mai stați, măi feciori? răcni Ștefan Trifu, punând mâna pe beregata lui Cloșca și răsturnându-l pe spate.
Horia izbuti să scoată teancul de hârțoage din sân și-l azvârli în foc tocmai când Nuțu Mătieșu îl apucă de piept, silindu-se să-l trântească la pământ. Urmă o vânzoleală de gâfâieli, de înjurături printre dinți, de porunci scurte, inconștiente ce-și aruncau unii altora… De-afară atunci intrară spăimântați și neștiind ce se petrece, Ion Mătieșu cu Gheorghe, fratele lui Nuțu, și cu George Nicula, nepotul lui Horia.
— Unde-i funia, măi Onule? strigă Trifu. Hai, puneți mâna și voi, să-i legăm degrabă!
Peste câteva minute Cloșca era legat cu coatele la spate și, de aceeași funie, mâna dreaptă a lui Horia.
— Sus, sus și afară, că nu-i vreme de stat! strigă iarăși Ștefan Trifu, cu glas de căprar biruitor.
Se ridicară toți în picioare. Nuțu Mătieșu și feciorul cel mic al lui Andrei țineau capetele funiei cu care erau legați cei doi prinși.
— Nu era nevoie să vă mai trudiți degeaba — zise acuma Horia, îndreptându-și cojocul cu mâna slobodă, liniștit ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic — că doară v-am spus că mergem cu voi unde vreți!… Dar frumos nu e ce faceți, măcar că sunteți gornici și aveți porunci! Să vă ajute Dumnezeu după sufletul vostru!… că alta n-am ce zice!
— Na, destulă vorbă! făcu Nuțu, căutând să-și ascundă sfiala subt un glas aspru.
Cloșca numai atunci văzu pe George Nicula, cu niște ochi holbați cine știe de ce. Intr-o pornire nestăpânită de scârbă îl scuipă drept în față, mormăind cu dispreț:
— Iudă!
Ștefan Trifu ridică brațul să-l lovească și să apere astfel pe George. Cu brațul în sus rămase o clipă, apoi, parcă s-ar fi răzgândit, răcni mânios:
— Hai, afară, afară, nu mai stați ca proștii să dea peste noi tovarășii tâlharilor!
Pe când ceilalți ieșeau din colibă, el își aduse aminte că Horia a zvârlit în foc niște hârtii adineaori și se uită după ele. Nu mai văzu nicio urmă. Dar văzu armele și dăsagii și opri pe Gheorghe Mătieșu să le ia, iar el are să ducă dăsagii.
Coborâră cu toții spre stână. Pe zăpada proaspătă, ninsă abia azi-noapte, se vedeau foarte bine toate urmele pașilor. O colibă de bârne adăposti la stână pe gornici și pe cei doi prinși. Până să bea apă cu toții și să răsufle, Ștefan Trifu se sfătui cu Nuțu Mătieșu să trimită pe George Nicula în sat, la Arada, să cheme cătanele, să le dea în primire lor pe Horia și să scape de grije. Le era frică să nu întâlnească vreo ceată de țărani de-ai crăișorului și nu numai să le smulgă din mână prizonierii, dar chiar să-i omoare pe cei care au cutezat să-i prindă.
— Dar pe Cîrstea Nicula unde l-ați lăsat măi
Gheorghe? întrebă deodată Trifu, speriat, aducându-și aminte de paznicul peste care dăduseră chiar aici, la stână, și pe care-l chinuiseră până ce le-a arătat locul unde stau ascunși căpitanii.
— Apoi o fi fugit! răspunse nepăsător Gheorghe Mătieșu. Că noi l-am păzit de-ajuns, dar dacă am văzut că nu mai ieșiți din colibă, ne-am temut să nu vă fi omorât acolo și l-am lăsat pe Cîrstea și ne-am dus să vedem ce-i!
Trifu se spăimântă de tot. Era sigur că Cîrstea a alergat să cheme într-ajutor mai mulți oameni și să scape pe Horia. Chemă deoparte pe George Nicula și-i porunci să se ducă repede după cătane. Nuțu socoti însă că tot mai bine ar fi să nu aștepte aici prea mult, ci să coboare în vale până la casa lui din hotarul Aradei, că-i mai aproape de sat și nici nu vor fi în primejdie, căci nimeni n-are să știe că sunt acolo.
Chiar așa făcură și, fără a mai pierde vreme, porniră în jos și după-amiazi sosiră la casa lui Nuțu Mătieșu. Ațâțară focul și se odihniră. Numai George Nicula a trebuit să coboare mai departe, să dea de știre cătanelor.
După ce se mai dezmorțiră, Ștefan Trifu luă traista lui Horia și o cercetă și găsi într-însa șapte hârtii cu porunci împărătești, condei, creion, ceară roșie și pecetea lui. Apoi căută pe Cloșca și află la dânsul șase zloți, în sfârșit scormoni prin desagi, scoase pe masă toată merindea și se ospătară dintr-însa toți dimpreună, zicându-le liniștit și cu glas de glumă:
— Putem să mâncăm aci laolaltă că pe urmă de voi are grije stăpânirea!
Aproape de sfințitul soarelui sosi un ofițer foarte tânăr cu cincisprezece soldați, luară la mijloc pe cei prinși și coborâră în Arada și traseră la primărie, unde mai erau pe-atâtea cătane cu încă un ofițer. Aici fierarul îi aștepta cu lanțuri grele pregătite pentru amândoi. Ofițerii supravegheară cum îi încătușează la mâini și la picioare, apoi, împreună cu doi ostași de pază, îi încu- iară chiar în cancelarie lăsând și în tindă patru oameni de strajă care să se schimbe din două în două ceasuri.
Cei doi ofițeri ar fi dorit să plece cât mai grabnic cu prizonierii, nesimțindu-se tocmai. În siguranță cu numai treizeci de soldați într-un sat unde, până ieri tot, norodul a fost cu trup și suflet, de, partea lui Horia. Dar nici plecarea imediată nu era fără primejdii, căci trebuiau să treacă cu convoiul tot prin sate de rebeli în care nu știau dacă este armată destulă, riscând să fie năpădiți de țărani și să le scape din mâini căpeteniile răscoalei, prinși cu atâta trudă. Pentru orice eventualitate trimiseră un raport scurt comandamentului din Abrud, cerând porunci.
Astfel rămaseră și marți în Arada, luând toate măsurile de siguranță. Neprimind niciun ordin în cursul zilei, se hotărâră să plece totuși cu prizonierii, pe răspunderea lor, miercuri dimineața, pe drumul de țară, încadrați de toți oamenii ce-i aveau. Seara târziu ajunseră la Cîmpeni, fără nicio încurcătură. Se înfățișară imediat locotenent-colonelului Schultz care era tocmai la cină. Colonelul sări de la masă, îi îmbrățișă încântat, porunci să-i aducă îndată prizonierii, să se convingă dacă sunt ei și apoi să-i închidă sub pază foarte puternică, până a doua zi când va lua măsurile trebuincioase după împrejurări.
Schultz ar fi vrut bucuros să-și facă un titlu de glorie din prinderea capilor răscoalei, mai cu seamă că el luase parte de la început la potolirea și combaterea mișcării. Își și pregăti un raport bogat despre peripețiile arestării, socotind chiar să ia un interogatoriu preliminar abil prizonierilor pe care să-l anexeze ca un trofeu. Planul i se încurcă însă când, a doua zi, ofițerii îi spuseră că au raportat la Abrud despre prinderea lui Horia și mai cu seamă când, pe la amiazi, primi ordinul să trimită pe cei doi prizonieri, cu escortă puternică, astfel ca vineri după-amiazi să sosească la comandamentul grupului de represiune…
De pe la amiazi pe piața Abrudului se îmbulzea o mulțime pestriță de curioși, așteptând sosirea lui Horia, vestită poporului prin bătăi de tobe, ca o întâmplare vrednică de toată cinstea și bucuria. Ferestrele ce dădeau spre piață se pregăteau să poată fi deschise repede când va apărea convoiul, să îngăduie și fețelor mai simandicoase să se desfete văzând pe căpitanii iobagilor în lanțuri.
O patrulă de grăniceri secui, cu armele pe umăr, cu căciulile pe ureche, se plimba agale, făcând înconjurul pieții, schimbând vorbe de șagă cu orășencele tinere care se simțeau măgulite de atenția uniformelor pompoase.
În vreme ce femeile de rând ocărau pe valahi și în genere pe toți iobagii și țăranii sălbateci, bărbații discutau grav despre întâmplările răzmeriței, își aminteau momente de teroare din zilele când orașul a fost jefuit de români și mai cu seamă de obligația de-a se boteza în legea iobăgească. Cei mai severi criticau metoda inadmisibil de blajină a autorităților și îndeosebi a militarilor de-a trata pe rebeli ca pe niște oameni, când în realitate ei nu sunt decât barbarii cei mai fioroși, care nu merită protecția legilor, ci numai țeapa și roata. Un proprietar de mine de aur, foarte roșcovan și foarte burtos, începu chiar să strige în gura mare că, de-ar exista justiție adevărată în țara asta, cei doi tâlhari ar trebui dați pe mâna poporului, îndată ce vor sosi, ca să-i sfâșie în bucăți.
Era aproape trei după-amiazi. Cineva, venind pe ulicioara bisericii, aduse știrea că convoiul a intrat în oraș. Nerăbdarea spori. Se făcu o îngrămădire la gura străzii principale și trebui să intervie patrula de grăniceri să redeschidă calea… Și în sfârșit apăru un ofițer călare, comandantul escortei. Cei mai mărunți din mulțime se înălțară în vârful picioarelor sau se înghesuiră să pătrundă mai în față. Ferestrele se deschideau grăbite. Undeva se sparse un geam cu un zgomot strident silind multe capete să se întoarcă enervate.
Convoiul înainta greoi. Horia și Cloșca erau înconjurați de soldați, încât de-abia se vedeau. În mijlocul pieții însă răsună o comandă scurtă și trupa se opri, parcă înadins spre a mulțumi curiozitatea poporului. Zidul de cătane dimprejurul prizonierilor se lărgi. Apăru înaintea mulțimii Horia, cu spinarea adusă, cu fața brăzdată de trudă, cu lanțuri de car în mâini și la picioare, iar în dosul lui, Cloșca îmbătrânit și zdrobit… Câteva femei porniră a huidui pe ungurește. Atunci însă un bătrân înalt, cu plete lungi ninse, strigă românește către cei dimprejur:
— Iacă, au pus ghearele acuma și pe bietul Horia și pot să-l mănânce fript, nu i-ar mai ierta Dumnezeu din ceruri!
O unguroaică grasă și roșie, suflecată ca o bucătăreasă harnică, se cătrăni urât și se răsti la bătrân:
— Ba să-l mâncați voi pe Horia, că voi l-ați poreclit crăișor și v-ați fălit cu dânsul!
Un grup de unguri dimprejur aprobă cu zel apostrofa femeiei. Bătrânul însă răspunse amenințător:
— Luați seama, măi ungurilor, că nu se știe cum se învârtește roata norocului și poate să plătiți amar ce faceți acuma!
Patrula de grăniceri era tocmai alături. Strajameșterul auzi amenințarea și puse mâna îndată pe bătrânul revoltat, întrebând:
— Cum te cheamă?
— Ion Popa Crisănuță din Bistra!
— Na, să vii cu noi să te spovedești! adăogă strajameșterul, făcând un semn patrulei care-l înconjură îndată și-l scoase din mulțime.
Întâmplarea cu bătrânul însă trecu nebăgată în seamă. Lumea era cu ochii și cu gândul la cei doi prizonieri. Cloșca, pusese capul în piept, obosit de toate Horia, dimpotrivă, privea cu ochii rătăciți peste mulțimea din ce în ce mai zgomotoasă. Apoi deodată ochii lui se aprinseră de o lucire stranie și rămaseră pironiți asupra unei ferestre din care se uitau la dânsul două capete de femei. Erau vreo douăzeci de pași până la fereastră și totuși vedea bine ochii mari și umezi în care simțea căldura domniței de odinioară și care, chiar acuma, îi mângâiau inima și-l făceau să uite și suferințele, și umilințele trecute și viitoare.
— Mamă, se uită la tine Horia! zise deodată glasul de argint al fetei. Tu nu vezi?… El e cel care ne-a salvat deunăzi, în Bistra, din mâinile iobagilor, nu-i așa?
— Da, el e… — murmură femeia foarte moale, fără să întoarcă ochii; și adăogă după o mică pauză, mai domol, mai înduioșată, ca pentru sine: Crăișorul!