Pe când acestea se petreceau în umbra arinilor, din sus, despre deal, veneau trei călăreți în pas, ținându-se mereu în albia râulețului, unde erau acoperiți de șirul de sălcii și de răchite.
Câinii, care simțiseră la depărtare de câteva împușcături, o luară spre dânșii, lătrându-i cu neastâmpăr din ce în ce mai mare.
— Să fie ai dracului de câini! grăi Lică, oprindu-și calul. Pe cât se vede, la cârciumă nu e nimeni și nici drumul nu umblă, dar dacă nu-i alintăm câinii, pas să se mai teamă de noi!
El se dete dar jos de pe cal, plecă înainte, și când cei doi câini se apropiară și voiră să sară la el, el se lăsă pe iarbă și începu să-i cheme cu vorbe alintătoare la sine.
Câinii se opriră zăpăciți în cale și, mai ales după ce descălecară și ceilalți doi oameni, începură să-i mai slăbească. În cele din urmă, ei parcă-și deteră cu socoteală că au a face cu niște oameni pacinici, care s-au pus la odihnă aici, departe de curtea păzită de dânșii; ei se întoarseră dară încet și oprindu-se din când în când ca să mai latre o dată spre cârciuma de la care veniseră.
Lică se ridică iar în picioare și îi chemă din nou la sine, însă de câte ori el voia să se apropie de ei, începeau să latre.
Peste jumătate de ceas își petrecu astfel cu cei doi căței deprinși a scoate sânge din urechile porcilor; dar în cele din urmă îi netezi cu mulțumirea omului care a dat o nouă dovadă despre dibăcia sa.
— Buni căței! dar tot eu sunt nașul lor, zise el, și iar îi netezi și, așa pas cu pas, se apropia de cârciuma părăsită.
Ghiță uitase de mult că au lătrat o dată câinii, când Lică sosi la cârciumă si-l deșteptă cu câteva ghionturi din somn pe Laie, care dormea pe laița de sub cerdac, ca să-l trimită după stăpânul lui.
— N-ar fi mai bine să mă duc eu? grăi unul din oamenii lui Lică.
— Lasă-l să vină el la noi, grăi Lică. Ghiță sări în picioare când află că Lică a sosit la cârciumă și se schimbă la față, dar nu se gândi mult, ci plecă cu pași hotărâți și cu vinele încordate spre cârciumă.
Ana rămase o clipă tulburată, apoi făcu iute un pas spre el.
— Ghiță! stai! zise ea. Înainte de toate îl trimite pe Laie pe vale în sus de-a lungul răchitelor. Ea privi lung și aspru în ochii lui. Nu mă înțelegi tu, acum, când eu încep a te înțelege pe tine!? zise ea încet. Așa a fost vorba între noi, ca să trimitem pe Laie înainte, să ne aștepte acolo. Du-te, Laie, urmă ea; ia-o pe vale în sus, în dosul răchitelor, până la crâng, și dacă-i întâlni pe părintele, să-i spui că venim mai târziu, fiindcă a venit Lică Sămădăul, cu alți doi oameni, și trebuie să mai stăm cu dânșii; să ne mai aștepte, și ne aștepți și tu. Ai înțeles? Să te duci mereu în dosul răchitelor, ca să nu vadă nimeni.
— Da, răspunse Laie, și plecă printre arini spre albia râulețului. Acum înțelegea și Ghiță gândul nevestei sale, îl înțelegea și parcă nu-i venea să plece, parcă-i venea să zică: „Ano! greșești când crezi că trebuie să te temi de Lică”.
Apoi iar îi venea să meargă la dânsa, să-i mulțumească pentru gândul ei cel bun; însă nu putea să zică, nici să facă nimic; se temea că o va tulbura, și așa plecă cu inima îndoită spre cârciumă, lăsând-o pe dânsa cu copiii sub arini.
Când se află aproape de cârciumă, el privi spre râuleț și văzu pe Laie fugind peste drumul de țară, ca să apuce șirul de răchite.
„Prostul dracului! mă dă de gol”, își zise el îngrijat.
— Se vede că l-am bătut astăzi, adause apoi, privind pe Lică. L-am trimis să-mi aducă plasa cu pește și uite cât e de sprinten. Noroc bun să dea Dumnezeu!
— Minunați căței! răspunse Lică, netezind pe unul dintre câini și privind la Ana, care se vedea venind despre arini cu un copil în brațe și cu altul de mână. M-au simțit cale de o jumătate de ceas și-am pierdut o mulțime de vreme ca să-i momesc.
Ghiță înțelese unde bate Lică cu vorbele sale și ar fi avut poftă să dea o dată cu piciorul în câinele care începu a se linguși pe lângă dânsul.
— I-am auzit lătrând, răspunse el, dar știam că nu pot să fie decât oameni de aceia de care aștept în toate zilele.
— Trebuie să știi un lucru, urmă Lică. Câinii au pentru oameni un lătrat anume și trebuie să înțelegi limba lor, pentru ca să te folosești de ei, fiindcă mai ales atunci când ar trebui să sară, ei nici nu latră decât o dată, de două ori. Altfel, locul e minunat: cale de un ceas nu se poate ivi nimeni fără ca să-l zărești. Dar să intrăm, adause el alene, fiindcă avem o vorbă împreună.
— Și mai multe, răspunse Ghiță, intrând cu pas hotărât în urma lui. Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.
— Iacă, grăi Lică în cele din urmă, luând de la brâu un teanc de bucăți de piele înșirate pe o verigă de sârmă. Aceste sunt semnele turmelor mele. Eu pun semn la urechea din dreapta, jos, pentru fiecare turmă altul, așa, cum îl vezi tăiat în aceste bucățele, pe care ți le las aici. Dacă trec porcii pe drum, să te uiți la semnul lor, să ții bine minte pe omul care-i mână și taci.
Ghiță privi lung la el, dar nu răspunse nimic.
— Cred că ne-am înțeles? adause Lică.
— Eu cred că nu!
— Cum așa?
— Apoi vezi, grăi Ghiță răspicat și aspru, dacă mă uit în toate părțile, nu văd pe nimeni și stau singur aici în pustietate. Am doi câini minunați, cum ziceai, și tot ați venit trei inși fără de știrea nimănui. Puteți să ne omorâți pe toți câți suntem aici, și nimeni n-are să știe că voi ne-ați omorât; puteți să luați ce vă place, și dacă suntem oameni cu minte, n-avem să ne plângem nimănui, fiindcă voi sunteți totdeauna mulți și tari, iar noi suntem totdeauna puțini și slabi. Îmi ziceai să fac așa: e oare cu putință să zic ba?!
— Carevasăzică, ne-am înțeles.
— Înțelegerea cu de-a sila nu se poate. Dacă voiai să te înțelegi cu mine, trebuia să vii pe drum, iară nu pe potecă. Eu pot zice că fac pe dorința ta și tot nu fac decât așa cum îmi vine la socoteală.
— Asta-i treaba mea! zise Lică hotărât. Ori îmi vei face pe plac, ori îmi fac rând de alt om la Moara cu noroc.
— Lică, grăi cârciumarul, nu cred că poți să mă ții de frică. Dacă ești om cu minte, caută să te pui la bună înțelegere cu mine.
— Eu nu cunosc înțelegere mai bună decât asta! În inima omului poate să fie orișice; destul numai să simtă, că vai și amar de el dacă nu-mi face pe plac.
Ghiță se apropie un pas.
— Dacă ar fi numai atât, Lică, zise el așezat, n-aș zice nimic. Tu ceri, la urma urmelor, un ajutor de la mine și ți l-aș da bucuros dacă te-aș ști cine ești și dacă n-ar trebui să mă tem că mâine ai să ceri mai mult. Apoi, tu nu ești singur, ca mine, Lică, și dacă-ți fac ție pe plac, am socoteală cu alții.
— Asta-i treaba ta! strigă Lică mânios. Adu-mi cheile!
— Ce fel de chei?
— Toate cheile: de la saltarul mesei, de la dulap, de la orice ladă, răspunse Lică rece. Cel ce vine aici vine să-și facă bani; ți-ai făcut și tu de când ești aici: am să mă împrumut de la tine.
Ghiță rămase câtva timp încremenit și cu ochii țintiți la dânsul.
— N-am să te prad, adause Lică; am să iau cu împrumut și să plătesc cinstit, cu camătă, cu cametele cametelor, se înțelege, când îmi vine la socoteală. În scris n-am nevoie să-ți dau, fiindcă nu poate să-ți fie de nici un folos: dacă trăiesc și-mi merg trebile bine, am să plătesc cu prisos, iară dacă mor fără de vreme ori dacă-mi merge rău, tot n-ai de unde să iei.
— Să-ți dau bani numărați.
— Ce să mai pierdem vremea numărând!?
— Atunci ia cât iai, dar fii cuminte și mai lasă, ca să nu simtă nevasta și soacră-mea, grăi Ghiță, arătând saltarul, în care erau și banii, și cheile.
— Așa ne înțelegem! zise Lică. Ghiță ar fi avut poftă să sară la el și să-l sfâșie în bucăți, dar nu putea, pentru că ceilalți doi erau în apropiere și ar fi trebuit să mântuie prea iute cu dânsul. Îi era parcă-i seacă sângele din vine când vedea pe Lică la banii ce-și adunase para cu para, dar acum era legat și trebuia să se stăpânească.
— Da, ne înțelegem, zise el apropiindu-se, și dacă vei fi având vreo supărare din partea mea, să nu-mi mai văd banii cu ochii.
Lică se întoarse și se rânji la el.
— Așa-i că te-ai făcut blând ca un mielușel!? îi zise apoi. Ghiță se cutremură. Toate ca toate, dar bătaia de joc îl scotea din minți. El făcu, oarecum fără de voie, un pas spre Lică, îl apucă de amândouă brațele, îl ținu strâns înaintea sa și grăi cu glas înăbușit:
— Nu te mișca, dacă nu vrei să fie moarte de om! Simțind că Ghiță e mai tare, Lică privi îngrijat spre ușă și grăi iute:
— Ce vrei cu mine?
— Nimic! răspunse Ghiță, nimic nu vreau. Tu vezi prea bine că am nevastă și copii și că nu-ți pot face nimic. Îmi iai banii: să-ți fie de bine! Mi-ai luat liniștea sufletului și mi-ai stricat viața: să-ți fie de bine! Dar să nu crezi că mă ții legat, să nu crezi că te prinde să mă iai în bătaie de joc. Tu poți să mă omori, Lică, tu cu oamenii tăi: eu pot să te duc pe tine la spânzurătoare. Nu te juca dar cu mine. Gândește-te că tu m-ai făcut să nu mai am multe de pierdut și bagă de seamă să nu mai pierd și cele ce am! Să-ți fie frică de mine!
Lică se dete un pas înapoi.
— Ți-e frică, urmă Ghiță, trecându-și cu amândouă mâinile printre peri în sus. Ți-e frică și nu ți-e rușine să-ți chemi oamenii într-ajutor.
— Se înțelege că nu, răspunse Lică zâmbind. Mi-ar fi rușine dac-aș veni fără dânșii la tine.
Ghiță își pierduse bunul cumpăt și tocmai pentru aceea se simțea în strâmtoare față de Lică, pe care nimic nu putea să-l scoată din sărite.
— Voiesc și eu să intre, ca să vadă că ți-e frică, zise el. Săriți, măi oameni! strigă apoi și se opri neclintit în mijlocul casei.
Unul din porcari intră iute în casă, iar cellalt se ivi pe prag, unde rămase privind în ochii lui Lică.
— I-a venit poftă să se prindă la harță cu noi, grăi Lică.
— Ba să mă ferească Dumnezeu, răspunse Ghiță. Sunt om cuminte. Voiesc numai să vă arăt că nu mi-e frică de voi.
— Dar ni-e frică nouă de tine, zise Lică. Tu însuți ziceai să-mi fie frică: îți spun că-mi este și nu știu dacă te voi mai putea apuca vreodată așa la strâmtoare cum te țin acum. Tu mă înțelegi. Mie nu mi s-a pus încă om în cale fără să mi-l fi curățit din drum.
— Nici nu voiesc să mă pun în calea ta.
— Dar ai putea să te pui, ai putea să faci ceea ce până acu n-ai făcut, fiindcă nu mă știai cine sunt. Du-te, îi zise apoi Lică lui Răuț, care stătea în prag, leagă-l pe slugă, apoi adă nevasta cu copiii în casă.
Ghiță se repezi înainte, îl apucă pe Răuț de piept și-l aruncă spre mijlocul casei, apoi închise ușa și grăi înecat de spaimă:
— Nu băgați nevasta în trebile noastre; nu vă atingeți de mine, că nu e bine. Lică, tu ești om chibzuit: nu-ți băga capul în primejdie, nu te face de rușine; fii tâlhar, Lică, dar nu pungaș prost, care se dă de gol: întreabă-mă unde e sluga mea și apoi vorbește cu mine.
Lică privi zăpăcit la tovarășii săi.
— Voi l-ați văzut fugind pe vale în sus; să știți că nu se întoarce decât după ce veți fi plecat voi de aici. L-am trimis la popa din Fundureni, ca să-i spună că stau de vorbă cu voi.
— Așa-i, zise Răuț ca speriat din somn. Nu l-am mai văzut de atunci.
Lică simți că și-a pierdut pământul de sub picioare.
— Pentru asta am să te țin minte cât voi trăi, zise el privind aspru în fața lui Ghiță.
— Nu umbla cu vrăjmășie, răspunse Ghiță apropiindu-se de dânsul, ci te gândește că, dacă nu m-ai prins astăzi, n-ai să mă prinzi cât vei trăi pe fața pământului. Lică, tu trebuie să înțelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni neprețuiți.
— Am zis eu că vreau să mi te fac slugă!? întrebă Lică, schimbându-și deodată fața.
— Dacă n-ai zis și nu vrei să zici, atunci haid’ să vorbim ca prieteni, îi zise Ghiță dezghețat! Să aduc vin și să ne cinstim ca niște oameni de bună înțelegere. Am eu atâta minte ca să înțeleg că nu pot sta la Moara cu noroc fără de a mă fi pus în înțelegere cu tine. Nu vreau să mă ții numai de frică, ci umblu să intru la învoială cu tine. Sunt gata să-ți fac pe plac: dar atunci să fii și tu om cu minte și să înțelegi că, dacă e să fiu de folos, lumea trebuie să mă creadă om cinstit și stricat cu voi.
— Așa e! grăi Lică. Lumea — da, însă noi cum trebuie să te credem?
— Cum mă veți fi știind; să vedem, răspunse cârciumarul, întinzându-i mâna. Pe vrăjmașul pe care nu-l poate birui tot omul cu minte și-l face tovarăș.
Lică primi mâna.
— Banii mi-i lași, urmă Ghiță cam cu jumătate de gură.
— Adică îi iau cu mine, răspunse Lică; ce-i în mână nu-i minciună.
— Dar să știi că nu mă ții legat cu ei, grăi Ghiță și plecă să aducă vin rece din pivniță.
— Asta a fost prostia mea, grăi Lică, după ce se văzu singur cu tovarășii săi. Tot era mai bine să ascult de tine și să țin sluga la cârciumă.
— Lasă, poate că e mai bine așa! răspunse Răuț.
— Să vedem! grăi celalalt. Eu mă tem că ne ține cu minciuna.
— Asta e treaba mea! zise Lică, ridicându-și capul.