Ca om care își petrecea viața pe drumuri, Lică venea des pe la Moara cu noroc, câte-o dată, câte de două, ba și câte de mai multe ori pe săptămână. El venea, descăleca, bea câte un pahar de vin, mânca ceva și iar se ducea.
Numai arareori se întâmpla ca el să stea mai mult; însă mai ales duminică el venea adeseori cu câte doi-trei tovarăși, și atunci era în voie bună.
Lui Ghiță îi părea totdeauna bine când Lică venea fără de veste la cârciumă. Ana fusese muncită de gânduri grele, care o îmbătrâniseră oarecum într-un singur ceas și care îi veneau iar de câte ori îl vedea pe Lică.
Dar plecând Lică, ea-l întrebase pe Ghiță despre cele petrecute și el îi răspunse că n-a fost nimic, că ce putea să fie!? și că Lică e omul lui. De aceea, Ana tăcuse atunci, și de atunci tăcea mereu și privea numai din când în când furișat la Lică, zicând în sine: „Trebuie să fie om rău și primejdios”.
Zilele treceau însă, precum ele treceau, Ana se simțea tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiță parcă fugea de dânsa, parcă-i ascundea ceva și se ferea să nu rămâie singur cu dânsa.
— Ghiță, ce ai tu cu omul ăsta? îl întrebă ea într-una din zile după plecarea lui Lică.
— Eu!? îi zise el cam speriat. Ce să am? Nimic! Ceea ce am cu toți drumeții: vine, stă de vorbă, mănâncă, bea și plătește.
Ana privi lung în fața bărbatului său.
— Dar de obicei plătește peste ceea ce se cuvine, îi zise ea aspru.
— Așa sunt oamenii cu dare de mână.
— Ghiță! grăi nevasta așezat. Nu vorbi cu mine ca și când ai avea un copil înaintea ta. Tu ești bărbat și trebuie să știi ce faci. Te întreb numai; nu vreau să te descos: tu îți dă seama dacă ai ori nu ceva să-mi spui. Fă cum știi, dar eu îți spun, și nu mă lasă inima să nu-ți spun, că Lică e om rău și om primejdios: asta se vede din ochii lui, din rânjetul lui și mai ales din căutătura ce are, când își roade mustața cu dinții. E om pătimaș, Ghiță, și nu e bine să te dai prea departe cu el.
— Dar nu mă dau deloc! răspunse bărbatul.
— Bine! grăi nevasta. Tu fă cum știi, dar să nu zici apoi că nu ți-am spus.
Ghiță ar fi voit să vorbească, însă îi era greu, după ce zisese o dată că n-are nimic cu Lică; își puse dar numai de gând că îi va vorbi altă dată.
Și, la drept vorbind, ce ar fi avut el acum să îi spună?! Toate cele petrecute erau parcă date uitării, și așa poate că nici nu era bine ca Ana să afle despre ele. Ce-i drept, Ghiță se uita mereu la urechile porcilor, ba a găsit în mai multe rânduri și porci cu semne de ale lui Lică, însă Lică venea și se ducea fără ca să-l întrebe ceva, și așa nu avea decât să țină minte și să tacă. Lică nu-l întreba nimic, nimic nu-i spunea și nimic nu cerea de la dânsul.
Cu toate aceste, Sămădăul parcă știa tot ce se petrecea la Moara cu noroc, și aceasta îl nedumerea câteodată pe cârciumar.
Și mai mare i se făcu nedumerirea, când într-o zi Lică îi trimisese șase porci, dintre care patru nu erau însemnați cu nici unul dintre semnele înșirate pe veriga de sârmă. Ghiță a stătut mult la luptă cu sine; dar în cele din urmă tot i-a primit, pentru ca să nu se strice cu Lică, și tot nu i-a grăit Anei, fiindcă se temea că ea va stărui să nu-i primească.
De aici înainte el în adevăr se ferea de dânsa, iară ea își dădea silință să nu-l supere.
Astfel sosi timpul când bruma cade și vântul scutură frunzele copacilor și rărește pădurile.
De când venise toamna, drumul era mereu umblat, și nici chiar duminica nu era părăsită cârciuma de la Moara cu noroc. Toamna se țin târgurile cele bune; toamna are omul câte ceva de vândut; toamna fac neguțătorii trebile cele bune; și lui Ghiță îi mergea dar acum chiar mai bine decât peste vară, și abia se întâmpla câte un ceas pe săptămână ca să fie singur la cârciumă. Și cu cât se apropia ziua de Sfântul Dimitrie, drumul era cu atât mai umblat.
Într-o zi de luni erau cinci care la Moara cu noroc și șapte oameni sub cerdac, când sosi și Lică dimpreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Răuț, omul de care numai arareori se despărțea.
Lică nu stătea niciodată sub cerdac, nici în cârciumă, ci în odaia de alături, în care erau o masă măricică, câteva scaune de paie și două paturi pentru drumeții mai aleși, care se întâmpla să mâie peste noapte la Moara cu noroc. Altfel în această odaie își petrecea cârciumarul ziua, cu nevasta și cu copiii, fiindcă odaia în care se culca el era în altă parte, cu intrarea prin bucătărie și cu ferestrele la deal, câtă vreme aici ferestrele erau spre drum, încât, șezând la masă, putea să vadă cu o privire și cârciuma, și drumul, și locul de dinaintea cârciumii.
Astă dată însă Lică nu intră drept în odaia aceasta, ci se opri sub cerdac și prinse vorbă cu oamenii, întrebând pe fiecare dintre dânșii de unde vine, unde merge și în ce treabă umblă. Într-un târziu, el îl trase apoi pe Ghiță la o parte și-i zise încet:
— Când vine jidovul pentru câștigul de la St. Dimitrie?
— Arândașul? răspunse Ghiță tot mai încet, gândeam să mă duc eu la el.
— Da, arândașul. Nu te duce, grăi Lică. Lasă-l, că vine el. Am o vorbă cu dânsul.
— Bine! Să te vestesc când are să vie?
— Nu-i nevoie. Aflu eu; grija mea de dânsul! Deși ei vorbiseră încet și mai ales Lică părea a voi să păstreze taină despre cele ce se vorbea, el rosti cuvintele „jidovul”, „arândașul” și „grija mea de dânsul” destul de tare, pentru ca oamenii de sub cerdac să le poată auzi, apoi privi cam speriat împrejurul său și adause:
— Dar să intrăm în casă. Intrând, Lică își aruncă biciul pe masă, un semn că voia să pe- treacă în dragă voie. Fusese certat cu Buză-Ruptă și cu Săilă Boarul, Răuț îi împăcase și acum voia să se cinstească cu dânșii. Despre arândaș Lică nu mai vorbi nici un cuvânt.
Peste puțin sosiră trei țigani la cârciumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul și al treilea cu țimbala: Lică îi puse pe laița din cârciumă și le porunci să cânte.
Și fiindcă țiganii cântau, oamenii se îngrămădiseră la ușa cârciumii, și asculta și Ana cu bătrâna și cu copiii, căci numai rar se nimereau trei țigani deodată pe la Moara cu noroc.
Lui Lică îi veni de la o vreme poftă să joace și, apucând pe Buză-Ruptă, ieși din cârciumă și începu să frământe pământul, încât părul răsucit în plete lungi îi zbura în vânt.
Dar jocul fără de muiere nu are nici un rost. De când umbla pe la Moara cu noroc, el nu grăise nici zece vorbe cu Ana; acum însă el se duse la ea, o apucă de mâini și-i zise:
— Haid’ să te joc o dată, să zici că ai fost jucată! Ana se dete în lături. El o cuprinse cu amândouă brațele.
— Dar dacă n-am poftă de joc!? grăi ea cu hotărâre și se desfăcu încet din brațele lui.
— Vine pofta!
— Și la mai mult! adause Buză-Ruptă, trăgând cu ochiul.
— Ei! nu vreau! grăi Ana rece și se dete înapoi. Lică se retrase cam necăjit.
— Săracul de mine! grăi Ghiță așa în glumă. Dar năzuroasă mi s-a mai făcut nevasta! Joacă, muiere; parcă are să-ți ia ceva din frumusețe…
Ana își călcă pe inimă și se dete la joc. La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma urmelor, de ce să nu joace? Încetul cu încetul, ea prinse voie bună; se cam tulbura când Lică se apropia de dânsa; sângele îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învârtească; dar așa era acum și altfel nu putea să fie și ea se dete din ce în ce după păr. În cele din urmă, tot se arătă copila răsfățată de odinioară, și Ghiță fierbea în el când îi vedea fața străbătută de plăcerea jocului.
— Să-ți fie de bine! grăi Lică peste câtva timp obosit. Dau mărturie că te ții mai bine decât mine.
El o strânse apoi în brațe, o ridică de la pământ, se învârti cu ea o dată, o sărută și o puse pe laiță.
Ana își stâmpără obrajii cu palmele, privind cam amețită împrejur, în vreme ce Lică se plimba în sus și în jos, ștergându-și sudorile cu mâneca de la cămașă, apoi se opri și grăi:
— Ce cârciuma dracului mai e și asta!? De ce nu-ți ții o slujnică? Oamenii de la ușă zâmbiră pe sub mustață, Ana tresări și se ridică roșită ca bujorul, iară bătrâna privi la o parte, făcându-se că nu înțelege vorbele lui Lică.
„De! își zise ea, ce să-i faci, așa e omul! Oricât de bun ar fi, tot are câte un păcat. Fie cât de mic, dar tot îl are.”
Ghiță nu zise nimic, ci-și puse numai de gând că are să o ție minte și asta.
Înspre seară, Săilă Boarul plecă cu Buză-Ruptă spre Ineu, Răuț o luă, după ce schimbă câteva semne tainice cu Sămădăul, spre pădurea de la Fundureni, iară Lică se opri la drumeți și grăi privind înspre apus, de unde se ridicau niște nori grei spre cer:
— Se schimbă vremea, precum se vede; dar tot mi-e că am să rămân aici peste noapte. Am bani la mine și locurile sunt cam rele, mai ales acum toamna.
El rămase dar peste noapte la Moara cu noroc.