Scăpătase soarele.
Bogăţia de grâu, orz, ovăz şi mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte şi ţepoase, încărcate cu bob mare şi greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi şi dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi şi movilite în clăi.
Dar, înainte de vreme, secerătorii mânau năvală spre bordeiele lor, iuţind boii cu coada ascuţită a furcilor. Bătrâni, însurăţei cu nevestele care îşi târăsc copiii de mână, luptându-se cu cei din braţe, flăcăi care pocnesc din bice, gonind înaintea lor vitele speriate, ţin răzoarele şi se îndeasă la drumul mare, care duce la vatra satului.
Mulţi ies din porumbişti şi se revarsă în mulţimea ce se întreabă, în graba fugii, arătând cu degetul spre soare-răsare:
— Ce să fie acolo, nea Strujane?
— Ce veste, bădiţă?
— Ce pârjol, vere Dinule?
— Ce e nu e de-a bună, răspunse moş popa, îndesându-şi în brâu pulpana giubelei. Mână, preoteasă, dă zor, parcă eşti ciolacă, pârjolul se apropie şi tu tremuri ca un căţel bolnav de jigodie.
— O, păcatele noastre, Doamne, ce-o mai fi şi asta ! mormăi baba Uţa, care îşi încurcase vaca în carele omeneşti.
Desculţă, cu picioarele cojite şi arse, nu mai căta la bolovani şi mărăcini, dând cu tânjala să ia nouă piei de pe juncană.
În urma tuturor, lipiţi unul de altul, într-o cărucioară târâtă de doi mânzaţi, Miu şi Cobila.
— Scăpai de beilic, Cobilo, de arnăuţi şi de muscali, ţinându-mi zilele în fundul codrilor cu porumbe sălbatice şi cu pere pădureţe. Trecui prin toate, gândindu-mă la tine. Şi nu trecură decât cinci zile de când ne cununarăm, şi iacă ce ne-aşteaptă.
— Ce-ţi pasă, Miule… îi răspunse ea. Sa mergem în ceata lui Dinu Potop. Noaptea la răspântii, ziua în vizuini, voi fi cu tine. Nu mai e de răbdat. Eu sunt muiere, dar nu mă înşeală mintea. Vine răzmiriţa, şi de ea nu scăpăm nici noi, nici copiii noştri.
— Vine, veni-i-ar numele!… grăi Miu, şi-şi potoli necazul sărutând-o pe obrajii ei bălai, cu nişte pajure roşietice ca nişte răsuri de măceşe.
Praful răscolit îneca, ca în fum gălbui, norodul speriat. Uruitura şi gălăgia speriau păsările crângurilor. Stolurile de grauri zburau ameţite, ciripind ca de spaima şoimilor. Lăstunii se-afundau glonţ în nemărginirea zării. Mugetul se-amesteca în nechezarea cailor. Cumpenele liniştite ale fântânilor de pe vâlceaua satului îşi arătau vârfurile în şir, atingând cerul în depărtare.