Când se apropiară de sat, lighioile bătăturilor fâlfâiră, speriate, în frunzişul pomilor. Câinii începură a lătra, ca şi când hoţii călcau satul. Până şi porcii trândavi se iuţiră, pornind-o anapoda, guiţând ca de cuţit. Cu toţii năpădiră la biserică, să vadă ce era de făcut.
Cerul dinspre soare-răsare, roşu cât prindea ochiul, se încingea dogorând până în cătunul Măgura. De la o vreme, pălălăi de fum şi de flăcări se ridicară, amestecându-se între ele şi scăpărând scântei răsucite în sulurile uriaşe de negură posomorâtă.
— Să dăm foc satului şi să luăm calea pădurilor! strigă un flăcău din mijlocul lumii înmărmurite.
— Ci ca ho, voinice, prea o iei repede! răspunse părintele Ştiubei. Ce dai gurii să mănânce la întoarcere? Minunile Domnului sunt mari. Să fugim cu toţii în ascunzătorile codrilor. Ş-o trece ş-asta. Că nu una am văzut eu de când am albit…
— Faceţi copiii şi nevestele grămadă, şi noi, roată în jurul lor. S-o pornim cu ce-om apuca, încotro ne-o duce norocul, grăi un bătrân.
— Înhăţaţi topoare şi coase. Ce ni s-o întâmpla întâmple-ni-se tuturora.
— Aşa! Aşa! strigară cu toţii. Iar copiii, tremurând de spaimă, goi puşcă, agăţându-se de bietele femei, îngânau înecaţi de plâns, ştergându-şi nasul cu mâinile slabe:
— Mamă, vin turcii? Vin căpcăunii cu două guri, mamă?
Un ropot de cai, fără de veste. Picioarele li se tăiară de la încheieturi. Popa îşi făcu cruce, şi după dânsul toţi bănănăiră semnul mântuirii.