Rătăcit de ceilalţi, Miu s-a aruncat pe calul din cetlău, retezând-o de-a curmezişul holdelor. Se duce de zor. Cobila, în căruţă, pe-un maldăr de fân, se gândeşte la desişul unei păduri şi la creasta de piatră a vreunui munte, departe de răzmiriţa care cotropeşte temeiul omului.
— Vremuri grele, Miule, mormăi ea săltată în sus pe maldăr. Nu e de trai. Mai bine cu lupii pârloagelor decât cu stăpânirea de azi. N-apucă să se încălzească locul sub tine, şi bir cu fugiţii, că răzmiriţa bate la uşă.
Nu sfârşise bine cuvântul, şi-i apropie din spate un ropot de cai ş-un zăngănit de arme.
— Ne-au dat de urmă, strigă Miul, nu e scăpare, Cobilo, dar să încercăm ceva.
Degrab’ el îşi opri caii. Ridică fânul din căruţă, îşi lungi nevasta cu faţa în jos de-a lungul dricului ş-o acoperi cu maldărul de fân şi îi zise, pornind-o la drum:
— Te chinuiesc, Cobilo, dar poate c-aşa ne-o ajuta soarta să trecem şi de-astă primejdie.
Încălecă, îşi făcu cruce. Apucă hăţurile. Şi începu să bată mânzaţii cu codirişca, de le plesnea pielea pe coaste.
— Mai încet, grăi năbuşit Cobila, mă îneacă răsuflarea…
Miu, fără s-audă, fără să vadă înaintea ochilor, goneşte în pustiul întunericului. Căciula îi cade din cap. Cămaşa i se umflă de vânt. Codia biciului i s-a spart în hăşchii, şi sar din ea puzderii când dă în şoldurile uscate ale cailor numai apă şi spume.
Degeaba însă. I-a sosit. Cu şalvari roşii şi creţi, găitănaţi şi strânşi pe fluierul piciorului, cu iatagane lucioase, ei prind pe Miu de ceafă, oprind căruţa în loc, înjurând, beţi morţi, să te cutremuri: „Bre! Ghiaur! Ana sâna sictir!”
Îl croiră cu latul iataganelor. Unul din ei, de-abia se mai ţinea pe şa, îl izbi cu pumnul în faţă şi-i zise pe româneşte:
— N-ai nimic în car, păcătosule?
— Jupân ciauş, răspunse Miu, mai mult mort decât viu, aşa să-ţi ajute Dumnezeu, nimic. Îndură-te de mine! Lăsaţi-mă cu zile!
Ceauşul bolborosi câteva cuvinte tovarăşilor săi, iară ei începură a băga iataganele în fânul din căruţă, până la mâner, da’ de-or găsi ceva pitulat.
În acea gălăgie de ocări şi urlete de fiare, la fiece împunsătură de iatagan, parcă se-aud vaiete năbuşite, şi maldărul tresare. E viu. Îl dor acele limbi ascuţite care-l spintecă.
Miu, smulgându-şi părul din cap, sărută imineii ceauşului şi răcneşte:
— Stăpâne, n-am nimic, nu mă mai chinuiţi, îmi mor copiii de foame, lăsaţi-mă!… Stăpânul cerului să v-asculte cum vă înduraţi şi voi de mine…
Îl iertară. Întoarseră caii. O tuliră ca vântul. Miu se repezi la fân. Înhăţă din el cât putu şi, după ce-l aruncă tot la pământ, se ridică pe inima căruţei. Fără să vadă, fără să-şi dea seama de ce face, strigă ca şi cum l-ar fi hărtănit o fiară sălbatecă:
— Scoală, Cobilol… Nu te mai face!… Sunt eu… Deşteaptă-te!…
O luă în braţe. O aşternu pe iarbă. Trupul îi era moale şi cald încă. Spinarea ei, scăldată în sânge, era ciuruită de iatagane. În gură avea hăşchii din scândura dricului, în care-şi înfipsese dinţii, ca să nu strige.
Miu începu să ţipe, simţind în adâncul inimii toate găurile din spinarea ei.
Se sculă năuc. Plesni cu biciul caii, care fugiră.
— Duceţi-vă, altul să vă fie stăpân, eu n-am ce mai face cu voi!
Sărută pe Cobila de mai multe ori. Se sculă din nou în picioare. Strânse biciul în mână. Apoi se izbi cu palma în faţă.
— Jelesc ca o babă…
Îşi potrivi codirişca în gură şi-o înfipse toată pe beregată. Horcăi şi căzu la pământ.
A trecut o săptămână, şi răzmiriţa s-a dus. Măgurenii, pocâltiţi de foame, se apropiară de vatra satului.
Şi-au găsit bordeiele pustiite, biserica arsă, sfintele icoane pângărite.
Iar unii din copii, după ce s-au întremat cu câteva îmbucături, alergând după un stol de corbi, au dat peste Miu şi Cobila, lungiţi unul lângă altul, cu ochii scoşi, cu coşurile pieptului scobite, şi caii lor, târând căruţa, le dau târcoale, păscând de jur împrejur.