Într-o goană nebună, pe deşelate, bătând gonacii cu iataganele, un polc de călăreţi se-arată în capul Măgurii.
Cât te-ai şterge la ochi, ceata sosi în faţa mulţimii.
— Sunt de-ai noştri, sunt creştini, strigară toţi în toate părţile. Bine-ai venit, Potoape! Ce mai veste, haiduce?
Caii deliilor erau în spume, în loc de frâie, ştreanguri şi curmeie. Cuţite late la brâu. Căciuli ţurcăneşti date pe ochi. Priviri de fiare.
În fruntea lor, Dinu Potop, cu iataganul de mâna dreaptă, răspândind răcoare în jurul său de cotropitor, nalt cât un brad, cu faţa crestată de luptă şi de nedormire.
— Veste rea, creştini de Dumnezeu, zise Potop, a flămânzit omida. Vin turcii mânaţi de arnăuţii stăpânirii. Ard satele. Robesc copiii şi femeile. Scrum în urma şi vâlvătăi înaintea lor. Mâna pe topor şi să luăm calea pădurilor. La strâmtoare să-i apucăm. Jur că voi mânca unul de viu cu carne şi cu oase.
Unii peste alţii, porniră.
O vălmăşeală de care, de cai şi de boi, de moşnegi, de femei, de bărbaţi şi de copii, cu traiste de mălai, cu tingiri, cu tigăi şi căldări. Unii se roagă, alţii înjură. Zgomotul sec al roatelor, bălăngăitul arămurilor, ca nişte clopote dogite, împrăştie spaima în lungul ţinuturilor. Se duc, ducându-şi sărăcia şi plânsul.
Unde-şi zidiseră bordeiul vor găsi tăciuni şi, răscolind cenuşa satului mistuit, vor da peste petice de velinţe, peste crâmpeie de icoane, la care s-au închinat o viaţă întreagă. Şi poate n-or cunoaşte vatra în jurul căreia ş-au cârpit zi cu zi traiul, îndrugând poveşti şi basme.
Droaie netrebnică, ce nu mai crede în mântuire, se repede încurcată, ca fulgii unui viscol în lungul drumului, fără să ştie ce s-o întâmpla pe ziua de mâine.
E noapte. Cerul în urma lor s-aprinde, cătrănind văzduhul. Dinu Potop, înaintea tuturor, îşi sângeră armăsarul, jucând pe spinarea lui ca un stâlp negru. El îndeamnă poporul la viaţă şi la goană.