Ploua de câteva zile peste întreaga „Vărsătură”, urâta „ploaie a ciobanului”, care te pătrunde în suflet. Dimineața și seara, o ceață groasă, un fum înecăcios îți lua răsuflarea. Tot satul tușea, oameni și animale. Uneori, pâcla era așa de compactă că nu descopereai satul decât datorită corului tusei, care se înălța ca dintr-o groapă, mai ales când intrai în luncă, mergând pe lângă linia ferată.
Pe un astfel de timp, drumul acesta era cel mai sigur, căci el te ducea drept în sat. Pe acesta îl și luă, într-o seară mai pâcloasă ca oricând, un om de statură foarte mică, încălțat cu cizme, purtând căciulă și înfășurat până la ochi într-o ghebă. El mergea pe șovăite, cu urechea la tren și pipăind cu bățul șina, așa cum fac orbii.
Adesea, un acces de tuse îi zgâlțâia tot corpu-i slăbănog. Atunci se oprea și lăsa să-i scape un „uf, își ștergea ochii, căuta să-și dea seama unde se afla și o pornea mai departe.
El merse așa, pe dibuite, până la cantonul din vale, unde se izbi de o fetiță.
– A cui ești tu? o întrebă el, luându-i mâna.
– A Ilenii și a lui Vasile Lungu, răspunse fata, temătoare, cu glasul stins.
Necunoscutul scapără un chibrit și văzu doi ochi limpezi sub o frunte încrețită.
– N-ai putea tu să-mi spui, micuțo, cum mai stă cu sănătatea țața Minca?
– Îi bolnavă și singură.
– Cine o îngrijește?
-Toată lumea, afară de părinții ei. Ieri a fost rândul nostru.
– Bine, dar au oamenii cu ce s-o ajute?
– O ajută, de unde au, de unde n-au. Acuma ea e cea mai nenorocită din tot satul.
Streinul scoase dintr-un buzunar al ghebei un pachețel și-l dădu fetei.
– Du asta lui tată-tău. O să găsească înăuntru douăzeci de lei și un „bon de marfă”. Spune-i să ia un sac și să se ducă numaidecât, cu bonul acesta, la cantonul din deal. Acolo va găsi o căruță mare cu coviltir, păzită de un om. Să dea bonul păzitorului și să încarce marfa care e însemnată într-însul. Noapte bună, fetițo! Am să mai trec pe la voi.
– Dar, cine ești d-ta, nene?
– Un om nenorocit, ca țața Minca.
Era Sima, pe care cu greu l-ai fi recunoscut, chiar dacă ar fi fost ziuă. O ftizie galopantă îi topise trupul, făcându-l hidos. Barba, neîngrijită de două luni, creștea, sălbatică, până sub ochi, a căror privire stranie nu mai amintea pe Sima, ci pe-o bufniță.
El părăsi calea ferată și drumul satului, poticnindu-se la fiece pas. Vreo douăzeci de pachețele, la fel cu acela pe care-l dăduse fetiței, îi împovăra gheba cu greutatea lor metalică. Sima avea să le distribuie pe toate, începând cu familiile cele mai lovite de soartă.
Din partea asta a satului, casele erau înșirate de-a lungul șoselei, față cu suhatul. Dar nu era chip să le distingi, atât se întunecase de tare.
Sima înainta cu mare greutate, sufocat, istovit, înotând în smârcuri și împiedicându-se de hoituri. El trecu pe lângă un puț fără furcă, nici ghizduri, o groapă căscată în care oameni și animale puteau ușor să cadă. Nepăsarea asta îl lămuri asupra halului în care trebuia să se afle comuna.
Dar el fu și mai lămurit, după ce vizită câteva gospodării. Vizită de cerșetor. Intra într-o curte, s-apropia de ferestre, spiona, apoi bătea la ușă. Cineva deschidea și se retrăgea, pe loc, speriat în fața acelui cap suspect, îmboborojit până la ochi. Sima profita, atunci, ca să inspecteze dintr-o privire interiorul casei, apoi, oferind un pachețel, două ori trei – după mărimea familiei și gradul de mizerie – el repeta pe șoptite aceleași instrucțiuni pe care le dăduse fetiței și dispărea.
Peste tot aceeași promiscuitate, aceeași sinistră mizerie. Câte cinci, opt, ba și doisprezece membri ai aceleiași familii, îngrămădiți în singura odaie încălzită, ori mai curând afumată. Drept orice hrană, o oală cu terci. Bolnavi înveliți cu țoale zdrențuite. Fețe înfrigurate. Glasuri stinse.
Epidemie de tifos, însoțită de foamete.
Înspăimântat, Sima se crezu responsabil de toată această suferință, el care poseda grămezi de aur inutil, imense stocuri de alimente, îmbrăcăminte, lemne de încălzit. Cuvintele Mincăi, invitându-l să ia în mâini economia unui ținut în primejdie și s-o administreze cu omenie, îi răsunară în inimă, ca o comandă biblică.
Acum, era prea târziu. El își simțea sfârșitul apropiat. Poate că și femeia lui era pe moarte. Două vieți zdrobite; o dulce căsnicie sfărâmată; sate întregi bântuite de toate calamitățile. Din vina lui, care voia să câștige mereu bani și iar bani.
El se năpusti asupra gospodăriilor, le luă la rând și își goli buzunarele pline de pachețele, apoi, prăpădit, luă drumul înapoi spre cantonul din deal, unde se afla căruța cu provizii. Pe drum, el întâlni pe cei dintâi locuitori ajutați. Bărbați și femei se întorceau cu sacul la spinare.
În dorința lui evanghelică de-a nu ști stânga ce face dreapta, el evită pe bieții oameni, dar o bătrână îl recunoscu. Ea trânti sacul jos, îi luă o mână și i-o udă cu lacrimi, gemând:
– Milostive… Milostive…. Spune cine ești? Rostește numele tău, ca să-l pomenim în rugăciunile noastre.
– Un om nefericit! răspunse Sima, fugind.
A doua zi, la prânz, un șir de care încărcate cu lemne sosea în sat. Distribuirea lor fu făcută de un om de încredere al lui Sima, care refuză să spună oamenilor cine era milostivul.
Și, în aceeași seară, pe o vreme la fel cu cea din ajun, Sima își făcu din nou apariția. Dar, cum, de astă dată, lumea pândea trecerea binefăcătorului, acesta trebui să schimbe tactica. El nu mai bătu la nici o ușă, ci se mulțumi să arunce prin curți ajutoarele în bani și bonuri, fără să mai vorbească cu nimeni.
Ar fi fost totuși nevoie de explicații, căci acum nu mai era vorba de-o căruță cu alimente, trasă în apropierea satului. Ci însăși depozitele lui, pe care el le punea la dispoziția sinistraților. Pachețelele erau înlocuite cu plicuri, în cari se afla câte un bilet de o sută de lei, pe lângă bon, a cărui cantitate de marfă era cu mult mărită.
Sima ar fi voit să le spună că trebuiau să se ducă în oraș să ridice cele însemnate în bonuri, dar, teama bolnăvicioasă de-a nu fi descoperit, îl făcu să renunțe la orice explicații.
Măsura lui de prudență, însă, nu servi la nimic, căci, în clipa când arunca pe deasupra unui gard plicul din urmă, un om îl apucă de braț. Era socru-său, Alexe Vădinoiu, care îi strigă, furios:
– Ce faci, nebunule?
Sima se simți năvălit de-o scârbă și de-o mânie, care îi tăiară răsuflarea. El se smuci din mâna lui Alexe.
– Nu mă atinge, murdarule!
Și, adunându-și ultimele puteri, o rupse la fugă și dispăru în noapte și pâclă. Dar, în loc să se îndrepte spre trăsura care-l aștepta pe deal, el se năpusti în direcția opusă orașului și se rătăci într-un câmp. O sfâșietură cumplit de dureroasă în plămâni îl făcu să-și cuprindă pieptul cu brațele. Și, pe loc, gura i se deschise singură, sub năvala unui val de sânge.
El gemu, înăbușit:
– Minca!
Și căzu cu fața la pământ, ca să nu se mai ridice.
XI. DESCOMPUNERE[modifică]
O fâșie de crep negru, lungă de treizeci de metri, acoperea cu doliul ei cele două mari firme „Sima Caramfil”, formând unul din unghiurile drepte ale Bulevardului Carol cu Strada Victoriei.
Era un doliu care nu provoca decât uimire. Un altul, plin de o sinceră tristețe, se desfășura dinapoia celor șapte uși zăvorâte ale frumoasei întreprinderi: cârciumă-băcănie-locandă.
În ultima lună, răposatul nu mai pusese piciorul în magazinele lui. Și, care mai de care, urma să șterpelească ce-avea sub mână. O făceau în chip firesc, printr-o învoială subînțeleasă, fiecare prevăzând deznodământul fatal al stăpânului și nemaiavând de cine să se teamă.
Acum, când mari peceți de ceară roșie erau puse peste tot, un repaos profund cufunda cele trei localuri într-o tăcere elocventă.
În restaurant, bucătăria rămăsese văduvă de mândra ei arămărie. Toată fusese furată în ultima zi a dramei. Grămezi de farfurii și servicii nespălate zăceau peste tot, printre resturi de carne și zarzavaturi, care începeau să putrezească.
Cârciuma prezenta un aspect mai puțin lamentabil, cu toată neorânduiala paharelor, carafelor și sdclelor de rachiu. Aci, în fundul pământului, trebuia căutată dovada trecerii vandalilor: cele mai bune vinuri, cele mai fine rachiuri dispăruseră aproape toate. De mai bine de două luni, în fiecare seară, enorme damigene plecau pentru o destinație cunoscută numai de tejghetar.
Dar băcănia era aceea care purta urmele celei mai crude devastări.
Orice mare magazin de alimentație, frumos orânduit, nu-i nimic alt decât dorința noastră de-a trăi, privită prin patima stomacului.
Această dorință, pe care mii de ochi au reflectat-o în mândra băcănie a lui Sima, nu mai era acum decât un hârdău cu murdării. Lăzi sparte, saci spintecați își răspândeau conținutul peste tot. Nenumăratele sertare zăceau căscate. Cârnățăria mucezea. Rafturi, altădată frumos garnisite cu tot felul de cutii, pachețele, borcănașe, sticluțe, semănau cu o gură știrbă. Dușumeaua era acoperită cu măsline, nuci, migdale, alune, stafide, macaroane sfărâmate, orez, untdelemn vărsat.
În umbra acestui cimitir, soarele proiecta, prin crăpăturile obloanelor, fâșii de lumină albăstruie.
Năvala darurilor în natură ale lui Sima contribuiseră mult la acest vandalism, mai ales în dimineața în care lumea află de moartea donatorului. Tot plângându-l cu lacrimi sincere, țăranii o luară la goană spre oraș ca să încaseze proviziile, înainte de-a fi prea târziu.
Atunci, nu mai știu nimeni să distingă între dar și jaf. Se încărca în zece căruțe deodată, fără nici un control. Chiar și stocurile depozitului de mărfuri fură, în parte, ridicate, nu se știe de cine.
Pe la prânz, sosirea autorităților și sigilarea generală puseră capăt jafului.
Se întâmplase ca tocmai în ziua aceea să fie o vreme frumoasă, după o săptămână de ploaie. Și, ar fi fost o bucurie pentru toată lumea, dacă soarele n-ar fi strălucit deasupra unor sate care începeau să-și îngroape primele victime ale epidemiilor și foametei de care sufereau, de la retragerea apelor.
Căruțele țăranilor ce se întorceau cu provizii se încrucișau cu acelea cari transportau coșciuge, drumul fiind același ca să vii acasă, ori să te duci, în sens contrariu, la cimitir. Nici un convoi nu lua în seamă la ce transporta celălalt. Rar vedeai pe cineva apropiindu-se, să se descopere și să se închine la trecerea unui mort. Rar, de asemenea, zăreai doi ochi umezi de plâns, întorcându-se, invidioși, să se uite după o căruță cu provizii.
Toată lumea era sătulă, și de boală lungă, și de sănătate nestrămutată. Lupta era tot așa de aprigă ca s-o combați pe cea dintâi, precum s-o înduri pe cea de-a doua. Fiecare dorea din tot sufletul sfârșitul acestei lupte, fie și cu prețul unui cataclism: un mare foc, o nouă inundație, ori o moarte colectivă.
Vedeai cum te năvălește încet moartea și putreziciunea. Totul murea împrejur și totul putrezea. Prin casele oamenilor, putreziciunea începea înaintea morții și continua după îngroparea cadavrului, cei rămași în viață fiind ei înșiși pe jumătate putrezi.
Mortalitatea printre dobitoace și păsări mergea, mână în mână, cu aceea a oamenilor. Satul era plin de leșuri de oi, porci, curcani, gâște, găini, uneori de câini și de pisici. De multe ori, nu se știa pe unde zac și trebuia să se ia omul după miros, ca să descopere stârvul și să-l îngroape.
Prin băltoace, prin șanțurile șoselei, ca și în plină câmpie, hoituri de vite mari, înecate prin alte părți și aduse de ape răsăreau zilnic din noroaiele ce le acopereau și făceau aerul peste putință de respirat. Chiar și vegetalele, păpușoaie și zarzavaturi surprinse de apă, formau mlaștini imense și aproape tot așa de împuțite ca și acelea unde zăcea un leș. Bătrânii de pe „Vărsătură” nu-și aminteau să mai fi trăit asemenea nenorociri.
Deseori întâlneai oameni cari alergau pe câmp după o gură de aer curat, sătui de duhoarea din casă, din curte, din sat. Mulți suportau mai ușor foamea decât o astfel de putoare universală.
Starea aceasta dură aproape toată toamna, care fu blândă. Ceruri de plumb alternau cu zile pline de soare. La sfârșit, țăranii reușiră să scape de boleșniță, care se duse, mulțumită. Atunci, toți tăbărâră pe stârvuri, bătând șanțurile, grădinile, țarinele, și îngropând până la cel din urmă.
Pe la începutul lui decembrie, un ger uscat împietri toată firea.