La o săptămână după întâmplarea cu noatenul, părinții Mincăi, care se numeau Vădinoi, țineau sfat de familie.
Foarte numeroși pe „Vărsătură”, alde Vădinoi străluceau toți prin trufie și sărăcie. Ei admiteau să fie săraci, ca mai toți țăranii din partea locului, pe cari structura oligarhică a țării îi ținea într-o jumătate robie. Ei n-admiteau ca sărăcia lor să fie pătată de-o „rușine”.
– Vreau să sfârșesc cu rușinea asta! repeta înăbușit Alexe Vădinoi, tatăl Mincăi, și al lui Zamfir, adresându-se sorei sale Caterina.
Aceasta îl asculta de-o jumătate de ceas și tăcea ca un butuc. Tăcerea ei era explicabilă.
Caterina, cu treizeci de ani mai tânără decât frate-său Alexe, comisese ea însăși o „rușine”, și încă mult mai „gravă”. După ce a părăsit comuna pe la începutul adolescenței, ea s-a dus la București, s-a făcut cusutoreasă, apoi, la etatea de optsprezece ani, a dat naștere unui copil „nelegitim”, pe care-l adora. Dacă, în ciuda acestei „rușini” și a celor douăzeci și nouă de ani pe care de-abia îi împlinise, ea se bucura de mult respect și era mult ascultată de familie, Caterina o datora numai tăriei sale de caracter și faptului că n-avusese nevoie de nimeni. Ea știuse să-și croiască singură drum în viață. Din cauza asta, situația ei de arbitru, în momentul de față, o cam încurca.
Bătrânul Alexe căută să-i vie în ajutor și s-o câștige de partea lui:
– Da, Catincuțo, știu: și tu ai „greșit”, dar nu la noi! Acolo, în orașele mari, tu ai putut să faci ce ți-a plăcut. Aci, nimeni nu s-a mai ocupat de viața ta, nimeni n-a știut nimic. Tu ești moartă pentru lumea noastră.
Tânăra femeie se ridică, liniștită dar fermă:
– Așadar, ceea ce dumneata numești o „rușine”, nu e decât fiindcă o știe toată lumea. Altfel n-ar mai fi o „rușine”. De-asta m-ai chemat de la Brăila, ca să-mi spui fleacuri țărănești? Haide, nene Alexe… Lasă pe Minca să trăiască cu alesul inimei sale, ba chiar să fie drăguță și cu boierul, dacă-i place. București ori aici, tot treaba aia este! Suntem ce suntem!
Mama Vădinoi clătina capul, parcă s-ar fi văitat, neîndrăznind să spună nici da, nici nu. Bărbatu-său dădu cu pumnul în masă:
– Ei bine, nu! Ori o mărit cu Sima, ori o gonesc din casa mea!
– Sima? Cine-i ăsta? întrebă Caterina.
– Un văduv. Ai să-l vezi azi după-prânz. Nu-i cine știe ce bărbat chipeș, dar, om de treabă și „cu situație” la Brăila. De un an mi-o tot cere pe Minca. Și o vrea așa cum este. Dacă nu-l ia, să plece din sat!
Tudorel, băiatul Caterinei, era fericit că mă-sa îl adusese cu ea, în ziua aceea, la țară. El ura Brăila și-i plăcea lunca, unde își petrecea, în fiecare an, toate vacanțele școlare. Bun prieten cu Zamfir, ei aveau aceeași vârstă și iubeau aceleași jocuri. Dânșii se folosiră și de astă dată, ca să alerge la jocul lor preferat: vânătoarea păianjenilor de câmp.
Lungiți pe burtă, cu capetele lipite uneori, ei vârau într-o gaură o gămălie de ceară spânzurată de-o ață. Apoi, așteptare nesfârșită. Adesea, păianjenul le scăpa chiar de la gura găurii. Atunci, o luau de la capăt, răbdători, cu spinarea în soare, cu nasul în pământ.
În jurul lor, pustiu tomnatic. Nici o barză, nici o rândunică. Pământul, secătuit de om și de vită, părea și el obosit, somnoros. Pe aici, pe colo, câte-o oaie singuratică păscând, ai fi zis că-l rănește. Soarele însuși îl lăsa rece…
*
Tudorel întrebă pe prietenul lui:
– Ce mai nou pe la voi? Țața Minca trebuie să fie acum măritată, nu-i așa?
Zamfir sări ars, ca și cum cineva l-ar fi plesnit cu biciul peste rinichi. O clipă, el își pierdu răsuflarea. Reluându-și jocul, murmură, cu fața lipită de pământ:
– Tățica s-a „greșit”.
La rândul lui, Tudorel sări în sus:
– Țața Minca s-a „greșit”?
– Așa se spune…
– Prin urmare, nu-i nimic sigur. N-a mărturisit.
– Tata o bate adesea, ca s-o facă să spună tot, dar ce vrei să mărturisească? Într-adevăr, Tudorel se gândi și își dădu seama că n-ar fi putut spune de ce fel de mărturisiri era vorba.
– Dar tu nu știi care e „greșeala” ei?
Zamfir părăsi jocul, se întoarse pe spate și își acoperi fața cu amândouă mâinile:
– Nimic, nimic! gemu el, sugrumat. Atât știu, că țățica iubește pe Mincu, feciorul lui moș Andrei, și că el o iubește la fel: adică, îi văd și eu, ca toată lumea, că se duc totdeauna împreună să taie papură. Asta se cheamă să „greșești”?
Că o fi fost „asta” ori altceva, răul era același: un altul îi furase inima țații Minca.
– Nu te mai ia cu dânsa la „tăiat”. Nu te mai iubește?
– Ba da! Mă ia și acuma și mă iubește, dar, ai să vezi și tu, că nu mai e ca înainte. Ea s-a schimbat!
Zicând acestea. Zamfir începu să plângă, ținându-și mereu fața acoperită cu mâinile. Ca să-l mângâie, Tudorel zise:
– Ei lasă! Așa sunt fetele; într-o zi trebuie să se mărite.
– Dar să greșești, nu e să te măriți, țipă Zamfir.
– Și Mincu n-a cerut-o în căsătorie?
Zamfir își privi prietenul, printre lacrimi:
– De ce vorbești de-a surda? Tu știi bine că Mincu nu cere nimic. El ia. El a luat-o pe țățica.
– Atunci, îl urăști!
Încheierea asta, făcu pe țărănuș să surâdă cu tristețe.
– Ai cam uitat lucrurile din lunca noastră. Cum să-l urăști pe Mincu? Nu-ți mai aduci aminte de el?
– Ba îmi aduc. Numai că, el ne face rău, acuma.
– Și Siretul ne face rău, când ne îneacă: ei, poți să-l urăști?
Cei doi copii tăcură câtva timp, apoi Zamfir reluă:
– De altfel, lucrurile s-au înrăutățit mult, pe „Vărsătură”.
– Ce „lucruri”? Siretul?
– Nu, Siretul. El a rămas cum îl știi: vine, se duce, ne face și rău și bine. Dar acuma, ca să „tai”, trebuie să ai un permis.
– Un permis?! De când asta?
– De doi ani încoace.
– Și cine a născocit așa ceva? Balta nu e a nimănui!
Zamfir se gheboși ca un moșneag. Mâna lui dreaptă descrise mai multe cercuri în aer, ca și cum ți-ar fi spus că ai rămas în urmă cu lecția.
– „Balta nu e a nimănui”… Asta a fost odată! Astăzi, balta este a aceluia care poate să plătească doisprezece lei pentru permis. Așa că, nu mai avem baltă, noi ăștia, săracii. Și – tu știi, că fără baltă, nimeni nu poate să trăiască pe „Vărsătură”.
– E mult doisprezece lei? întrebă Tudorel.
– E o pereche de cizme! șopti Zamfir, scânteind de dușmănie. Dar cine poate să-și cumpere cizme, la noi, cine? De unde să iei doisprezece lei? Poți răscoli trei sferturi din sat, și tot n-ai să-i găsești.
– Atunci, cum ați făcut?
– Cum am făcut? Ei!… La început, fiecare și-a tăiat stuful și papura, ca mai înainte. Apoi, a ieșit jitarul. (Avem acum un jitar pentru baltă, ca pentru recolte, un jitar turc cu o pușcă.) și turcul ne-a luat pe toți și ne-a dus la curte. Acolo, boierul ne-a zis: „De ce-ați tăiat fără premis?” Nimeni n-a înțeles nimic. Ai noștri, se zgâiau la el, se uita unul la altul și învârteau căciulele, mai prostiți ca niciodată. Atunci, boierul a bătut din picior: „Ori sunteți surzi? Vă întreb: de ce ați tăiat stuful meu, papura mea, fără premis?” „Stuful lui! Papura lui!” Asta-i tot ce-au putut să spună ai noștri. Și încă ei au spus-o pe șoptite, dar ciocoiul i-a auzit și, pe loc, s-a năpustit cu biciul asupra noastră: „Da, stuful meu! Da, papura mea!” Așa ne-a gonit pe toți. Cai și căruțe au rămas la el. „O să vă puteți ridica buclucul de-aici, când veți plăti fiecare câte doisprezece lei!” ne-a mai zis el.
Zamfir suspină adânc:
– Nimeni, afară de-o duzină de lăptari înstăriți, n-a putut plăti. Tu știi că noi trăim fără bani, cum trăim fără pâine. Mâncăm mămăligă. Și muncim numai pentru gurile noastre și ale vitelor. Iar când ți se întâmplă să rotunjești un duplan de cinci lei, nu știi ce să faci cu el mai întâi: să-ți iei o căciulă; să repari o roată; să-l dai pe-o sculă; ori, mai degrabă, să-ți plătești din datorii, din biruri, sau să strângi mai departe cu nouă noduri, ca să poți, într-o zi, să-ți cumperi un porc, o vacă, un cal. Așa că, nici gând nu era să putem plăti cei doisprezece lei pentru premis. Ai noștri își încrucișau brațele și se uitau la cer. Satul părea un bâlci: toți cojanii stăteau grămadă, vorbeau și înjurau. Nimeni nu voia să creadă așa ceva: auzi, stuful lui! papura lui! Dar, ce a arat el balta? A semănat-o el?
După vreo trei zile, un om de ispravă de la curte veni să ne spună pe ascuns că vitele noastre crăpau de foame și de sete. „Să crape, răspunseră țăranii. Și noi crăpăm!”
Vestea că bietele dobitoace nu erau nici hrănite, nici măcar adăpate, sfâșie inima țățichii. Ea se ascunse și boci, ca și cum careva dintre noi ar fi murit. A patra zi de la întâmplarea asta, țața Minca se găti ca de sărbătoare și plecă în taină la curte. Și, chiar în seara aceea, toată lumea a văzut-o cum se întorcea în sat, aducând după dânsa, pe drumul mare, șirul celor douăzeci și șapte de căruțe zălogite.
Cum o fi făcut ea, ca să le scoată din mâna ciocoiului? Nimeni nu știe. Astea se petreceau acum doi ani.
Deși bucuroși că au scăpat, de data asta, fără să plătească un ban, cojanii au început, totuși, să trăncănească pe socoteala țățichii, mai ales femeile și flăcăii. Într-o zi, o cumătră i-a spus: „Știi ceva, Minca? Tu ești prea frumoasă ca să tai papură în baltă. Dacă ai vrea să-i ții de urât boierului, noi n-am mai avea nevoie de premis, nici frică de turc, și am tăia și partea ta de papură.”
Țățica n-a răspuns nimic, și iar s-a pus pe plâns. Pe zi ce trecea, o vedeai tot mai tristă, apoi, deodată s-a înveselit. Asta s-a petrecut în ziua când Mincu i-a scris că se liberează din armată. El s-a întors și a fost bun cu noi și cu alții. Căci el s-a dus cu o sticlă de rachiu la jitar în baltă, au băut-o amândoi, și atunci Mincu i-a spus turcului că el știe ce este o pușcă și că nu-i e frică de ea. Jitarul a înțeles și s-a purtat mai omenește.
Dar tot nu mai e cum a fost. Altădată, balta era a tuturora și a nimănui. Astăzi, dacă vrei să ai stuf ori papură, trebuie să le șterpelești. Și, ca să le șterpelești, trebuie să faci un înconjur de trei ceasuri depărtare, să omori vite și să te omori și tu, pe câtă vreme balta e la nasul nostru. Dar toate drumurile bune sunt acuma păzite de-o pușcă nevăzută, care iese deodată ca din pământ.
Dacă ai ști ce ciudat e asta! E ca și cum cineva ar păzi cerul cu o pușcă, pentru ca nimeni să nu ridice capul să-l privească.
Sima, negustor de grâne mare comerciant la Brăila, sosi în după-amiaza aceea într-un docar pompos și cam cârpăcit.
Un omușor de treizeci și cinci de ani, slab, pipernicit, dar vioi ca o veveriță și foarte guraliv. El purta un gheroc mătăsos, cizme de lac și căciulă țuguiată, de astrahan adevărat.
Oprind în mijlocul curții, cu aere de boier mare, el voi să sară din docar, ca un flăcău, dar îi căzu căciula la pământ. Nimeni nu îndrăzni să facă haz. Sima se plecă s-o ia de jos, și atunci toată ființa lui se reduse la dimensiunile unui copil. Aceeași impresie o avură toți ai casei, când, din îngâmfare, el voi să dezmierde capul frumosului său cal: n-ajunse decât cu vârful degetelor.
– Bună ziua la toată lumea! făcu el înclinându-se de departe, ca un poponețe, și zâmbind cu fața-i zbârcită, dar simpatică.
Această „toată lumea” – care-l aștepta în pragul casei – se mărginea la soții Vădinoi, sora Caterina, Minca și cei doi băieți, Zamfir și Tudorel.
Fu condus în „casa mare”, cu considerația ce fiecare o datora averei și gândului ce-l adusese acolo, pe când Minca se făcea nevăzută, un moment, așa cum e obiceiul și ca să pregătească musafirului băuturile tradiționale. Casa, proaspăt văruită, era gătită de sărbătoare: scoarțe, plăpumi, cearceafuri de zi, lungi ștergare de perete, fețe de mese – toate lucrate de mână, unele numai horbotă și broderie – erau întinse în văzul tuturor, în cele două încăperi. Sima le privi cu un aer superior și zise:
– Din toate astea, ea va găsi la mine de zece ori mai multe decât aci, ca să nu mai vorbim de rest.
Soții Vădinoi îl priveau cu respect, iar Caterina, încremenită, își ascundea cu îndemânare adevăratele ei sentimente. Copiii erau la bucătărie, unde, în fața scumpei lor țața Minca, Zamfir explica lui Tudorel, cine-i acest om.
– Știi, îl cheamă Sima, dar toată lumea îi zice, pe la spate, Curjos și Besencizmă, fiindcă are turul aproape de carâmbul cizmei și de pământ.
Minca aduse, pe-o tavă mare, dulceață, rachiu și cafele. Ea servi întâi pe pretendentul ei, apoi pe ceilalți. Nimic pentru dânsa, după cum e obiceiul. La urmă, tot după cum e obiceiul ea se așeză, cuminte, lângă mamă-sa, de unde chipul ei strălucea de mânie reținută. Asta se numea o vedere. Minca știa că nu trebuia să stea decât un minut și apoi să se retragă.
Sima se folosi, ca s-o ia repede:
– Ei bine, scumpă domnișoară, tot ce pot să-ți spun e că un cămin bogat și o inimă simțitoare te așteaptă, ca să le fii stăpână!
Minca îl privi drept în albul ochilor.
– Vorbește cu părinții mei, domnule, răspunse dânsa și ieși cu serviciul. Sima vorbi pe loc:
– Da, înțeleg turburarea ei: biata fată s-a „greșit”. Ei bine, eu nu țiu la lucrurile astea: v-o cer așa cum este. Chiar vă rog să hotărâți ziua logodnei. Înțelegeți graba mea; am o gospodărie mare, care n-are stăpână; eu sunt mereu absent, din cauza afacerilor mele de cereale; mă fură fără rușine, de la tejghetar până la cel din urmă băiat de prăvălie. Trebuie să se sfârșească odată! Cred că nu-i nevoie să vă mai spun că va fi fericită, căci fericirea nu stă în dragoste, ci în bunăstare. Și, din această bunăstare, vă veți înfrupta și dumneavoastră. Haide, tată Alexe, bate mâna cu mine și făgăduiește-mi că Minca va fi curând soția mea.
Moș Alexe luă mâna pe care i-o întinse Sima și o strânse voinicește.
– Ți-o făgăduiesc. Sima!
Caterina fulgeră pe frate-său și alergă la bucătărie.
– Minca! Fugi! Fugi chiar în noaptea asta! Du-te în lume!
Minca se aruncă la pieptul tinerei sale mătușe și plânse cu hohote.