Când îneacă lunca, apele se aseamănă cu o dragoste prăpăstioasă ce năvălește într-o inimă liniștită, înspăimântând-o cu tot necunoscutul pe care o astfel de vizită îl aduce cu ea. Când se retrag, rămasul bun ce și-l ia ne golește sufletul, într-un egal amestec de păreri de rău și de mustrări, așa cum simțim în ziua în care o patimă violentă ne părăsește, după ce ne-a fecundat cu tot ce a avut ea mai bun și mai rău.
Sub soarele călduț al unui început de octombrie cam răcoros, nenumăratele mlaștini pe cari potopul le lăsase în urma lui cloceau fără sfârșit, împiedicând pe oameni să se reîntoarcă pe la căminele lor, pe când, la orizont, linia argintată a apelor în retragere părea să zâmbească răutăcios operei de distrugere ce se dezvăluia sub ochii țăranilor: case ruinate ori prăbușite; semănături de porumb îngropate în noroi; viță de arbuști uscați; clăi de nutreț luate de apă; puțuri astupate; garduri răsturnate în șanțuri.
Tăcere. Pustiu. Ai fi zis că viața inundaților se ducea cu apele, căci era mai multă viață când ele umpleau lunca: se pescuia. Toată lumea cunoscuse un belșug, care făcea pe mulți să blagoslovească înecul. Pe când acum, în pragul iernii, un sat pustiit și nici un mijloc de trai, iată ce aștepta pe fiecare.
Cu picioarele goale până deasupra genunchilor, oameni și femei înotau în noroi, de dimineață până seara, uscând odăile, săpând pâraie, înlocuind lemnăria putredă, dregând coșarele; și asta, tot continuând să locuiască pe muche. Părăseau colibele în zori și se întorceau noaptea, hămesiți, rupți de trudă. Și nici un ajutor din partea stăpânirii. Fiecare să facă cum poate, vina fiind a lui Dumnezeu.
A trebuit ca tot țața Minca să vie în ajutorul celor nenorociți. Ea le distribui toate economiile ei, nepăstrând pentru dânsa decât ce-i trebuia ca să-și ridice gospodărie nouă în sat. Și, numaidecât, mărinimia ei făcu pe Mincu să-și schimbe firea, sau, mai curând, să și-o trădeze pe cea adevărată. El își dezaprobă tovarășa, spunând că n-are nici o poftă să muncească pentru alții.
Minca îi luă capul în mâini, îl privi lung în albul ochilor și nu răspunse nimic, dar inima ei se duse de-a prăvala.
*
Era pe la mijlocul lui octombrie. Timpul fiind uscat, oamenii izbutiră, cu chiu cu vai, să-și meremetuiască locuințele și să le reocupe. Atunci începu mizeria neagră, pe care bolile o făcură și mai atroce.
Case umede. Nimic de ars în sobă, nici un chip de-a încălzi și usca. Stuful, acest unic combustibil al băltăreților, fiind mereu înecat, nimeni nu putu să și-l procure. Țăranii aruncară în foc garduri, viță, copaci, leoarcă de apă, și nu obținură decât fum.
Nu era casă care să nu-și aibă bolnavul ei. Unele deveniseră adevărate spitale, toți membrii familiei zăcând la pământ. Pneumonie, pleurezie, malarie, tuberculoză și foamea pe deasupra.
– Țață Mincă! Scapă-ne! – era strigătul tuturor copiilor în primejdie.
Dar, la țața Minca, neînțelegerile erau la culme. Ea își făcuse o casă modestă de trei odăi. În cea mai mare, instalase cârciuma-băcănie, drăgălaș aranjată, așa cum o visase ea. A doua, vecină cu prăvălia, era camera lor de locuit; iar a treia, o ocupa moș Andrei Ortopan, pe care reumatismele și tristețea îl țintuiau în pat. Bietul bătrân se simțea nenorocit, văzând cum fiu-său devenea din ce în ce mai grosolan cu aceea pe care el o privea ca pe o bună noră. Știind cât o iubise înainte, el nu mai înțelegea nimic din sufletul feciorului său.
Minca înțelegea și înclina fruntea în fața ursitei. Ea vedea cum naște în acest suflet nevoia de-a parveni. Pe înăbușite, fără să mărturisească, Mincu hrănea ambiția îmbogățirii. Ea îl văzuse deseori luând atitudini comune tipului de cârciumar egoist, pe care numai setea de câștig îl conduce în viață: lingușitor cu mușteriul care bea țeapăn și plătește cât îi ceri; obraznic cu nenorocitul care te roagă să-i dai un kil de gaz pe datorie, oricine ar fi el. Îl surprinsese chiar turnând sifon în vin și apă în rachiu, ba și încărcând la socoteală pe un consumator, operații necinstite de cari ea avea groază mai mult ca de orice. Blândele mustrări ce i le făcu, rugându-l să fie „cârciumar cinstit”, n-avură decât darul să-l facă mai băgător de seamă în viitoarele lui pungășii crâșmărești.
Totuși, dragostea ce-o nutrea pentru Mincu al ei fu mai tare decât disprețul ce-l avea față de tristele lui apucături: „Lasă că-l vindec eu!” Dar iată că Mincu își luă drepturi de stăpân absolut, interzicându-i – ei, care era adevărata stăpână – să mai „risipească avutul casei”.
Să „risipească”! Ceea ce ea considera ca o supremă bucurie a vieții – ajutorarea celor învinși el o numea „risipă”. Nu era, oare, drăguțul ei mai ticălos decât Sima? Căci celălalt avea, oricum, mărinimia lui, precum și scuza de-a fi fost născut numai pentru a face avere, pe când Mincu nu știa să deosebească vinul bun de cel rău, nici să spele un pahar, cum se cuvine.
Și totuși, omul acesta o ținea prin toate fibrele ființei sale, trăia în carnea ei. Ea nu mai concepea viața fără dânsul. Își găsise bărbatul.
Sfâșiată între mărinimie și patimă trupească, Minca nu mai vedea scăparea decât într-o imediată întoarcere la sfânta sărăcie de altădată. „Deschide omului drumul spre înavuțire, și sufletul lui e pierdut”, își zicea ea. Ce mai rămăsese din Mincu de la Japșa Roșie, harnicul flăcău care ducea în spate o căruță de rogojini, la târgul din Brăila, ca să ia pe ele doar atât cât să aibă cu ce trăi, el și tată-său?
Ea făcuse dintr-însul un crâșmar scârbos, ale cărui mâini și fălci începeau să se fleșcăiască, a cărui privire devenea din ce în ce mai falsă și căruia nu-i mai plăcea să iasă în pragul prăvăliei decât în jiletcă cusută cu fir și în pantofi brodați. Cât despre partea de muncă pe care negoțul lor o cerea fiecăruia dintre ei, el lăsa tot greul pe spinarea tovarășei lui, umplându-și ziua cu fleacuri și dându-se cu totul plăcerilor mesei, somnului și plimbării.
Gustul acesta de viață ușoară, practicat sub ochii unei suferinți generale, sfârși prin a scoate pe Minca din sărite. Și cum ea îi atrăgea într-o zi atenția asupra acestui fapt, el îi cârpi o palmă.
Bărbat ai vrut, bărbat ai! Ba chiar unul a cărui bărbăție se reduce la atât. Minca încasă palma, fără să sufle o vorbă, ridică brațele la cer, ca și cum ar fi vrut să spună: „Mă predau!” și o luă razna spre Siret, ca să arate apelor în retragere obrazul ei ars de insulta iubirii.
„Totul vine cu voi… Totul se duce cu voi…”
Pe vremea noroasă din acea după-amiază, cenușiul apelor se confunda cu orizontul, într-o imobilitate apăsătoare. Totul părea fără suflet, totul era mort. Oceanul viu din timpul inundației devenise o masă de plumb. Siretul și Dunărea, întorcându-i spatele, îi retrăsese viața.
La o mică depărtare de dânsa, Minca zări câțiva copii răscolind prin smârcuri. Apropiindu-se de ei, ea se întristă, văzându-i adunând o împuțitură de pește pe jumătate mort. Adio, frumoasele știuci, mândrii crapi, gustoșii lini, cu cari lumea umplea căruțe întregi, pe vremea colibelor de pe muche!
Zamfir era și el acolo, dar ca să se joace.
– Cum mai merge pe-acasă? îl întrebă ea.
– Binișor… Nenica Sima ne trimite tot ce ne trebuie. Nu ne lipsește nimic.
– Da’ tata, ce mai spune?
– Zice că-i pare bine că ești nenorocită.
– Dar tu, Zamfirică, tu ce gândești?
Băiatul se aruncă în brațele sorei sale și izbucni în plâns.
Minca se întoarse acasă, vorbind singură: „Așadar, Mincu nu era un viteaz, decât fiindcă trăia în sărăcie. Acum, când a dat de gustul belșugului, iată-l desfigurat. Ei bine, de-aci într-o săptămână, o să fac așa ca să nu mai avem decât pereții casei și prea puțin lucru pentru gurile noastre”. Moș Andrei o aștepta în pragul locuinței. El o luă în brațe și-i zise, îndurerat:
– Te părăsesc, fata mea! Mincu a plecat la Brăila, ca să vândă căruța și calul ce i-ai cumpărat. Nu mai îmi recunosc fiul! Mă duc în lume!
Toate încercările ei de a-l reține, rămaseră zadarnice. Bătrânul plecă, cu traista la spinare.
Minca făcu să vie imediat două căruțe din sat, pe care le încărcă cu aproape toată băcănia și băuturile prăvăliei. Apoi, ducându-se din casă în casă, distribui tot: -Degeaba mai țin prăvălie, că nu mai am cui vinde marfa, explică ea. Așa că v-o împărțesc și căutați să faceți economie. Am închis cârciuma. Sunt bolnavă. Oamenii știau care era boala ei, dar nu îndrăzneau să vorbească. De altfel, mai toți erau prăpădiți de foame, frig și molimă. De-abia mai aveau puterea să mulțumească. Doar copiii mai întrebau:
– N-ai să mai fii crâșmăreasă, țață Minca?
Pe înnoptate, nefericita țața Minca se întorcea acasă, cu brațele bălăbănind. Ea nu avu o lacrimă de înduioșare în fața rafturilor goale, ci numai o inimă tot atât de goală.
Și această inimă părea să se golească și mai tare, cu cât ceasurile treceau, lungi, strigătoare la cer, fără ca ele să aducă pe Mincu. Ticălosul îi era mereu drag, deși nu mai avea nici o speranță de viitor.
Întinsă, îmbrăcată, pe pat, ea nu închise ochii toată noaptea. Inima îi era înghețată. Capul îi clocotea. Cel mai mic zgomot o făcea să sară în sus și să alerge la fereastră. Spre ziuă, un somn care dură o jumătate de ceas, o amorți.
Se trezi speriată de-a fi adormit fără voie. Și, numaidecât, o sforăială care venea din odaia lui moș Andrei, o lovi ca un pumnal. Ea se duse încet să vadă cine-i, și văzu pe scumpul ei Mincu, într-o stare care-o făcu să-și acopere fața de groază.
El dormea, îmbrăcat, în patul bătrânului. Hainele îi erau înecate de vin negru, vomitat, figură congestionată, gura căscată, respingătoare. Din buzunarul de sus al vestei, o batistă de cocotă, cu dantele și monogramă, atârna afară. Asta-i făcu mai rău ca orice.
Ea ieși. Mașinalicește, sufletu-i ucis o îndreptă spre Japșa Roșie, poate în speranța de-a găsi pe bătrânul rogojinar, pe cale de a-și reconstrui gospodăria. Ea făcu aproape o jumătate de zi, ca să ajungă și nu găsi decât locul singuratic al fostului ei cuib de fericire. Privind, atunci, Siretul, ea îi zise:
– Ție îți datorez pe Mincu. Tot tu mi l-ai luat, împreună cu sufletul meu.
La înapoiere, picioarele-i puseră și mai mult timp s-o readucă la trista-i gospodărie, unde o mare surpriză o aștepta: Mincu dispăruse, furând și puținii bani ce se mai aflau în casă.
Minca trase obloanele și se culcă.