Era prin luna mai a anului următor, care fu numită, mai târziu, „luna mușcatelor și-a pruncilor din porumbiște”.
Mușcata e o floare mult iubită la noi. Fete și femei tinere o poartă la ureche. Ea trăiește mai mult prin glasturi, la ferestre. Prin grădini, rar înflorește chiar de la începutul lui mai, cum se întâmplă în anul acela.
Cât despre „pruncii din porumbiște”, ori „din păpușoi”, ei nu puteau să înflorească decât în luna aceea, căci fuseseră toți zămisliți pe vremea colibelor, când înecul era în toi, iar perechile îndrăgostite se plimbau cam prea mult, pe lună plină, prin desișul păpușoaielor înalte.
Acum, mușcate și prunci se lăfăiau la soare. Împotriva celor dintâi, nimeni n-avea nimic de zis. Ba, explozia prematură a parfumului, odată cu a roșului lor aprins, plăcea chiar și acelora cari au, totdeauna și împotriva oricui, ceva de zis. Dar, vai, altfel stăteau lucrurile cu pruncii și mai ales cu tinerele lor mame.
Se spunea că „asemenea lucru” nu trebuia să se întâmple. Se spuse și se repetă, cu mult înainte ca „lucrul” să se fi produs, apoi, când el sosi, strigătele de groază fură și mai mari, ca și cum această sosire se produsese altfel decât de obicei.
Dar, vremea era așa de frumoasă, ciocârlia cânta cu atâta patimă deasupra arăturilor și, departe în zare, stuful și papura îndreptau spre cer o atât de mândră pădure de țepuși verzi, încât fiecare sfârși prin a înțelege că această buclucașă înflorire de prunci „vinovați” trebuia, la urma urmei, să fie acceptată.
Din fericire, obiceiurile pământului ușurau această acceptație: cu o mână, chemai pe popa; cu alta, pe tatăl „nerușinat”; și îngenuncheați în fața popei, cu patrafirul pe cap, perechile îndrăgostite de pe vremea colibelor primiră binecuvântarea divină.
Numai țața Minca nu avu nevoie de popă, deși avea și dânsa „ca toată lumea”, pruncul ei „din păpușoi”. Era din cauză că Mincu, tatăl lui Mitruță al ei, plecase în lume și n-avea să se mai întoarcă niciodată.
Atâta pagubă, și de popă, și de Mincu! Tânăra mamă nu era mai puțin fericită. Căci, moș Alexe murind în timpul iernii, Minca o adusese la ea pe buna ei mamă și pe micul lor Zamfirică. Își făcuse un război ca acela pe care îl avea Ortopan la Japșa Roșie și-și câștiga pâinea zilnică, țesând, ca mai toți țăranii, frumoase rogojini și coșnițe.
Țața Minca, văduvă și moștenitoare unică a bogătașului Sima Caramfil, ar fi putut să facă altfel. N-o făcu. Ea cedă întreaga moștenire, numeroaselor și lacomelor neamuri ale răposatului, nepăstrând pentru dânsa decât o căruță cu cal și o mică sumă de bani. Gustase din viața îmbelșugată și știa cât a costat-o ca să fie fericită.
Negreșit: adesea, când înhamă ca să plece la tăiat papură, ochii i se umplu de lacrimi. Dar ea îi șterge repede, căci zece căruțe trec în galop pe la ferestrele ei, garnisite cu mușcate și zece glasuri tinere îi strigă deodată:
– Grăbește-te, țață Mincă! Azi „tăiatul” o să fie strașnic!