O ALTĂ PARTE A PĂDURII.
TITANIA VINE CU ZÂNELE EI DIN FUND, ÎN STÂNGA.
TITANIA:
Acuma, zâne, cântecul și hora!
Și toate-apoi la rostul tuturora!
Toți mugurii de viermi să-i curățiți
Să pară trandafirii străluciți.
Să prindeți prin dumbravă lilieci.
Și să le smulgeți aripile reci,
Croind ușor rochițe pentru iele.
Și pentru spiriduși, la fel, din ele.
Siliți și cucuvaia să-și ia zborul,
Cu țipătu-i de rău prevestitorul.
Și-acum legănați-mă domol
În cântecele voastre. Pân’ mă scol
La muncă! Și lăsați-mă să dorm!
CÂNTECUL ZÂNELOR.
ÎNTÂIA ZÂNĂ:
Șerpi vărgați, țepoși arici,
Salamandre verzi, plecați!
Doamna noastră doarme-aici,
Nu cumva s-o tulburați!
CORUL:
Nani, nani, dormi ușor!
Fie lin
Și senin
Somnul tău,
Și păzit de ceasul rău
Nani, nani, dormi ușor!
II
A doua ZÂNĂ:
Voi, bondari, țânțari, ușor,
Negri cărăbuși, tăceți!
Voi, păianjeni țesători,
Mergeți, țeseți, unde vreți!
CORUL:
Nani, nani, dormi ușor!
Fie lin
Și senin
Somnul tău,
Și păzit de ceasul rău
Nani, nani, dormi ușor!
ÎNTÂIA ZÂNĂ:
Una dintre noi veghează
Și să stea aici de pază.
ZÂNELE SE DUC ȘI DISPAR ÎN FUND. TITANIA DOARME ÎN STÂNGA, ÎN FAȚĂ.
INTRĂ OBERON ȘI SE APROPIE DE TITANIA, APĂSÂND FLOAREA PE PLEOAPELE EI.
OBERON:
Când din somn vei tresări
Să-ndrăgești ce vei găsi:
Tigru, leopard, motan,
Urs, mistreț ori șobolan,
Cât de prost ar fi și-oricât
De sălbatic și urât,
Drag să-ți pice, cum îl vezi
Și de doru-i să oftezi.
PLEACĂ RÂZÂND PRIN STÂNGA, ÎN FUND.
INTRĂ LYSANDER ȘI HERMIA.
LYSANDER:
Ai obosit de-atât amar de drum
Și ne-am pierdut, iubita mea, cărarea.
Să ne culcăm, căci toate dorm acum,
Doar s-a lăsat de mult întunecarea.
Să poposim aicea în pădure,
Hai, Hermio, și somnul să ne fure.
HERMIA:
Lysander dragă, fie-așa cum zici,
Eu mi-am ales culcușul meu aici,
Pe-acest răzor… Tu unde-ți vei așterne?
LYSANDER:
Aceste flori ne vor sluji de perne:
O inimă, un pat și o credință!
HERMIA:
Nu te culca alăturea de mine,
Lysander, nu se cade… mi-e rușine!
LYSANDER:
În tot ce-am spus e nevinovăție:
Iubirea se rostește-așa cum știe.
Ni-s inimile strâns împreunate,
Și nu te-îndemn, iubito, la păcate.
Avem în piept o singură credință,
Făcând din noi o singură ființă.
Îngăduie-mi alăturea de tine
Să mă întind, pe ierburi și verbine.
HERMIA:
O, ce drăguț împerechezi cuvinte!
Aș fi nebună de-aș fi vrut să spun
Măcar o clipă că Lysander minte!
Dar, scump Lysander, fii așa de bun
Din dragoste, ca și din curtenie,
Treci mai departe, dar nu mai departe
Decât o bună creștere desparte
Pe-un soț de viitoarea lui soție…
Adio, drag Lysander, noapte bună!
Dea cerul ca iubirea-ți să n-apună
Decât când scumpa-ți viață va apune…
LYSANDER:
Înalț și eu aceeași rugăciune:
Când nu te-oi mai iubi mă ieie Domnul;
Te înveșmânte-acum, în tihna-i, somnul.
HERMIA:
Ba, jumătate din urare cază
Pe ochii celui ce așa-mi urează!
AMÂNDOI SE CULCĂ ȘI ADORM.
PUCK INTRĂ PRIN FUND, ÎN STÂNGA.
PUCK:
Prin pădure, peste tot,
Am umblat și n-am găsit
Atenian afurisit
Pe ai cărui ochi să pot
Pune sucul meu vrăjit.
Noapte și tăcere… Dar
Cine doarme-aci-n umbrar?
Cel de care îmi vorbi
Oberon că n-ar iubi,
Ticălosul, pe-ateniana!
Și dincoace doarme dulce
Și nenorocita de fată
Pe pământul ud și rece!
Uite, n-a-ndrăznit, sărmana.
Lângă dânsul să se culce…
Ei, neghiobule ! Voi trece
Farmecul asupra ta,
Când te vei redeștepta,
Dragostea alunge-ți somnul!
De pe ochi… Te vei trezi
Când eu nu mai sunt aci!
Căci mă duc să-mi caut Domnul!
PLEACĂ PRIN MIJLOC ÎN STÂNGA.
INTRĂ DEMETRIUS ȘI HELENA, ALERGÂND.
HELENA:
Oprește-te, chiar dacă-ar fi să mor
De mâna ta!
DEMETRIUS:
De ce mă urmărești?
Ți-am spus să pleci!
HELENA:
Vrei să mă părăsești
Aci pe întuneric? O, fii bun!
DEMETRIUS:
Rămâi și fă ce vrei! Atâta-ți spun!
PLEACĂ PRIN DREAPTA.
HELENA:
Doar Hermia-i atât de fericită!
A dragostei statornică ispită,
Duios a mai cuprins-o! Ochii ei
Lucesc… De ce lucesc așa de viu?
O, nu de focul lacrimilor, știu,
Că n-ar luci atunci mai viu ai mei?
Ce văd? Lysander zace la pământ!
E mort? Sau doarme? Rană nu zăresc,
Nici sânge… Nu rostește un cuvânt!
Deșteaptă-te, Lysander, de trăiești!
LYSANDER (DEZMETICINDU-SE):
Iubita mea Helena! Înger sfânt,
Atâta de fermecătoare ești!
Heleno, ah, ce străvezie ești!
Cum toate se schimbară fără veste!
Văd inima-ți, o văd prin sânul tău!
Demetrius ce face? Unde este?
Un nume-al unui om ce-i demn să cadă
Ca un mișel, străpuns de-această spadă!
HELENA:
O, taci, Lysander! Nu-l vorbi de rău!
Căci Hermia și lui îi este dragă!
E îndrăgita sufletului tău,
Tu singur ai iubirea ei întreagă.
Nu poate fi un om mai fericit!
LYSANDER:
Cum pot să fiu, Heleno, mulțumit,
Că Hermia mă place? Nu! Mi-e silă
De timpul risipit cu-acea copilă
Nu Hermia –, Heleno, tu mi-ești dragă!
Ce om ar sta la gânduri să n-aleagă
O porumbiță-n locul unei cioare?
Voința noastră minții se supune
Și mintea mea abia acum îmi spune
Că tu ești cea mai dulce din fecioare.
Oricare rod își are vremea lui…
Eu, până azi, prea tânăr, nu avui
O minte coaptă… Simțurile mele
Sunt azi desăvârșite, și prin ele,
Stăpână pe voința, mintea mea,
Mă-ngenunchează azi în fața ta
Și-n ochii tăi mă face să citesc
Povești de-amor cum nu se mai găsesc
În cea mai mândră carte a iubirii!
HELENA:
Ah! m-ați ursit, legi meștere-ale firii,
Să fiu batjocorită cu-orice preț?
Vai, merit eu asemenea dispreț?
Nu mi-e de-ajuns că nu pot căpăta
O vorbă bună, o privire-a lui,
Mă faci să-ndur și ironia ta?
Te las. Mărturisesc, nu m-așteptam:
Așa se poartă-un cavaler de neam?
Se poate ca o fată părăsită
De dragul ei să fie osândită?
Și luată-n râs într-astfel de-un bărbat?
IESE.
LYSANDER:
Ea pleacă… și mă lasă fermecat.
Nici n-a văzut pe Hermia… O! Dacă
Nici eu n-aș mai vedea-o niciodată,
Chiar dacă e de mine-amorezată,
Și mierea, cât de miere-i, ți se-apleacă;
Cei care-ntr-o credință nu mai jură
Mai aprig decât alții-i poartă ură,
Și alții te-or urî stinsă credință,
Dar ură ca a mea-i peste putință.
De-acum închin Helenei tot ce firea
Mi-a hărăzit ca daruri, viața toată
Mi-o voi jertfi să-i cuceresc iubirea!
PLEACĂ PE URMA HELENEI.
HERMIA:
Vai, ajutor, Lysander! Ajutor!
O, smulge acest șarpe-ngrozitor.
O, fie-ți milă… Doamne, ce-am visat?
Mă vezi? De spaimă tremur toată încă!
Lysander dragă!… Se făcea că vine
Asupra mea un șarpe-nfricoșat
Că inima-mi cuprinde și-o mănâncă,
Iar tu privești surâzător la mine,
La chinul morții-n care eu mă zbat…
Lysander, unde ești? Ce?… Ai plecat?
M-ai părăsit, Lysander?… Nu se poate!
Lysander dragă, te implor pe toate
Iubirile din lume!… Nu-mi răspunde?
Atunci, da, m-a lăsat… s-a dus… dar unde?
Se poate, vai, să-și calce el cuvântul?
Merg să-mi găsesc iubitul sau mormântul!
IESE.