ÎN ALTĂ PARTE A PĂDURII.
INTRĂ OBERON.
OBERON:
Ce dornic sunt să știu cum s-a trezit
Titania din somn; și ce făptură
Privirea ei întâi și-întâi i-o fură,
Și ea pe loc de ea s-a-îndrăgostit.
PUCK VINE DIN FUND.
Zburdalnicul meu crainic iscusit
Sosește-n zbor, să spună ce ispravă
A potrivit, cu duhu-i ascuțit,
Și ce s-a petrecut aci-în dumbravă.
PUCK:
Stăpâne, preafrumoasa ta Titanie
S-a-îndrăgostit, iertați, de o dihanie.
Pe când dormea-n culcușul ei aici,
O șleahtă de meșteșugari calici,
Bieți derbedei ce-abia câștig-o pâine,
Prin cârciumile Atenei, de-azi pe mâine,
S-au adunat, vezi Doamne, să repete
O comedie ce-au de gând s-o joace
În seara nunții ducelui Atenei.
Cel mai nerod, podoaba astei cete
De nătărăi, acela care face
Pe Pyram, intră la sfârșitul scenei
Aci-n tufiș, pe câteva minute…
Eu prind prilejul și pe umeri, iute,
I-aplic un drăgălaș cap de măgar…
Nu peste mult, comediantul meu,
Vrând să răspundă Thisbeei, intră iar.
Dar când îl văd cum îl schimbasem eu,
Ca lișiți când presimt un păsărar
În ascunzișul lui, mai bine-aș spune
Că-s ciori ce umplu de croncănituri
Și mătură văzduhu-n zbor, nebune
La zgomotul unei detunături,
Așa o iau înspăimântați la goană,
Mâncând pământul bunii mei prieteni.
Eu, după ei, și-i fugăresc o toană
Prin mărăcini, ciulini, hățișuri, cetini
Și-n spaima lor îi fac să vadă-n toate
Și pretutindeni duhuri necurate.
Să dea din colț în colț și-n crengi să-și lase
Fâșii întregi din straiele soioase,
Pe când iubitul Thisbeei îl așteaptă
Pe tânărul acela cu dispreț,
Nebănuind ce s-a-întâmplat cu ei.
Titania atunci se redeșteaptă
(Precum era de așteptat) și-astfel
Zări și îndrăgi pe-acest măgar.
OBERON:
E mai frumos de cum crezusem, dar
Pe tânărul acela din Atena
L-ai fermecat cu sucul, cum ți-am spus?
PUCK:
O, da, pe când dormea în iarbă dus
Alăturea de el dormea și fata,
Când s-o trezi o va vedea –, și gata!
ÎN VREME CE INTRĂ HERMIA URMATĂ DE DEMETRIUS, OBERON A INTRAT, ÎMPREUNĂ CU PUCK, DUPĂ UN TUFIȘ, ÎN STÂNGA, ȘI OBSERVĂ TOTUL.
OBERON:
Taci! Uite-l pe-atenian. El vine-acu’.
PUCK:
Pe fată-o recunosc, pe tânăr, nu!
DEMETRIUS:
De ce m-alungi cu-atâta dușmănie?
HERMIA:
Îți voi păstra o aprigă mânie.
Ar trebui să fiu mai rea: mă tem
Că voi avea prilej să te blestem.
O, dacă l-ai ucis pe când dormea
Pe scumpul meu Lysander, nu-ți rămâne
Decât să stingi acum și viața mea!
Căci soarele la scumpa-i zi nu ține
Mai mult ca el la Hermia-i iubită!
Putea el să mă lase adormită?
Nu, niciodată! Tu mi l-ai răpus.
Cum mă privești așa răpus și dus
Îmi pari un ucigaș.
DEMETRIUS:
Ba un ucis,
Că tu, neîndurato, mi-ai trimis
Săgeata morții-n inima-mi zdrobită!
Și totuși, ucigașa mea iubită,
Cum strălucești ca falnica Cytheră
Acolo sus, în luminoasa-i sferă!
HERMIA:
Ce-i cu Lysander? Unde e? Răspunde!
O, bunule Demetrius, spune-mi, unde?
DEMETRIUS:
La câini l-aș azvârli, cu mulțumire!
HERMIA:
În lături, câine, căci mă scoți din fire!
Și feciorescu-mi cumpăt. L-ai răpus?
Atunci te blestem: te urăsc nespus.
Și tu din lumea omului, de-a pururi.
De mi-ai ucis iubitul adorat
Pe veci de veci tu fi-vei blestemat!
Oh, spune-odată, fără înconjururi,
De dragul meu curatul adevăr!
I-ai fi atins măcar un fir de păr
De nu-l găseai dormind! Nu, tâlhărește,
L-ai omorât în somn. Ce mai ispravă!
Năpârca n-are colți mai plini de-otravă
Ca tine, șarpe târâtor!
DEMETRIUS:
Oprește!
De unde poți avea așa prepus?
Că pe Lysander eu l-aș fi răpus?
El, pe cât știu, întreg și teafăr este!
HERMIA:
E teafăr, zici? Ah, poți să-mi dai vreo veste?
DEMETRIUS:
Și de-aș putea, m-aleg cu vreo răsplată?
HERMIA:
Cu-aceea ca de-acuma niciodată
Să nu ne mai vedem, și de-i în viață
Sau mort Lysander, să-mi lipsești din față!
IESE PRIN FUND, LA STÂNGA.
DEMETRIUS:
S-o urmăresc ar fi zadarnic chin,
Mai bine stau și m-odihnesc puțin.
Povara suferinței e mai grea,
Când somnul uită vama să și-o ia,
Dar poate, de-l aștept, tot va să vină
Să-mi împrumute-o clipă de hodină.
SE CULCĂ ÎN DREAPTA ȘI ADOARME.
OBERON (INTRĂ DIN NOU):
Puck, ce-ai făcut?
Ai încurcat-o, Puck.
Ai folosit greșit vrăjitul suc,
Schimbând prin lipsa ta de chibzuință
Iubirea-adevărată-n necredință.
PUCK:
Așa stă scris, ca pentr-un credincios
Să-și calce mii de alții jurământul!
OBERON:
Mergi în hățiș, mai repede ca vântul,
Cutreieră-l și află pe Helena.
Pe-aceea frumoasă fată din Atena
Ce plânge și se zbuciumă amar,
De tânărul acela înșelată…
Mergi și ad-o printr-o vrajă-aci la mine.
Eu-l voi vrăji pe dânsul, până vine.
PUCK:
Plec, zbor mai abitir ca o săgeată
Din arcul celui mai dibaci tătar!
IESE.
OBERON:
Floare, care-ai sângerat,
Amor când te-a săgetat,
Sucul tău pe ochi i-l pui
Să-i apară draga lui
Cum străluce sus, în cer,
Venus plină de mister!
Când te vei redeștepta
Și la ea te vei uita
S-o implori, s-o rogi, s-o ceri
Și să mori de dragul ei!
PUCK SE REÎNTOARCE.
PUCK:
Crai al zânelor, privește
Pe Helena cum sosește!
Tânărul de mine uns
Îi cerșește un răspuns.
Ce nebuni, ah, uneori
Sunt sărmanii muritori!
OBERON:
Larma lor l-o deștepta,
Dragostea-i se va schimba.
PUCK:
Și-amândoi o vor peți
Până când vor ameți.
Când se-ntâmplă vreun bucluc,
Bine mai petrece Puck!
MERGE ÎN STÂNGA. INTRĂ LYSANDER ȘI HELENA.
LYSANDER:
Poți crede că batjocura se-mbracă
În lacrimi? O, de ce n-asculți ce spun!
Nu vezi că plânsul glasul mi-l îneacă,
Azi, când îți jur că te iubesc nebun?
Așa rostite-asemeni jurăminte
Sunt sincere. Cum poți să crezi că minte
Acela care-n fața ta se-nchină
Ca robul care-ntâmpină-o regină?
HELENA:
Din ce te-ascult, te cred tot mai puțin.
Nu pot să cred aceste jurăminte,
Căci Hermiei i le spuneai ’nainte
Nu mie, jurămintele aceste?
Ce vrei să fac, la rândul meu, cu ele,
Când văd că sunt atât de ușurele,
Mai mincinoase chiar ca o poveste?
LYSANDER:
Când o-îndrăgeam pe ea, am fost smintit.
HELENA:
Erai smintit, și-acuma ești orbit!
LYSANDER:
Demetrius e-ndrăgostit de ea
Și nu de tine; poți să fii a mea!
DEMETRIUS (DEȘTEPTÂNDU-SE):
Helenă! Zână! Nimfă! Vis! Minune!
Cu ce s-asemui ochii-ți limpezi, spune!
Pe lângă ei e tulbure cristalul
Și buzele ce-ar rușina coralul
Par două gemene cireșe coapte!
Omătul de pe Taurus în zare
Mai negru decât corbul mi se pare,
Când brațul tău cel alb se-nalță-n noapte!
Îngăduie-mi să pun pe alba-ți mână
Acest sigil al fericirii, zână.
HELENA:
Vai! Ce ispravă! Ce frumos vă șade
Să râdeți, să vă bateți joc de mine!
O, de-ați avea cât de puțin simțire
M-ați fi cruțat de-această umilire!
Nu vi-i de-ajuns că mă urâți și vreți
Să-adăugați la ură și dispreț?
O, dac-ați fi voi oameni, v-ar fi milă
De-o inimă sărmană de copilă
Și n-ați glumi cu-asemeni jurăminte
Și vorbe seci, când știu de mai-nainte
Cât mă urâți,
De dragul Hermiei vă înfruntați
Și haz de mine-a face v-ați prins frați.
Halal ispravă! Prea frumos vă șade
Că mă urâți! Frumos de tot vă șade.
E faptă demnă de-oameni cumsecade
Să-și bată joc de-o fată și s-o facă
Să plângă-amar, doar ei ca să petreacă?
LYSANDER:
Demetrius, fii sincer, tu iubeai
Pe Hermia: ți-o dau, poți să ți-o iei,
În schimb, îmi lasă mie pe Helena;
Nicio fecioară nu-i atât de dragă
Și nu va fi un om pe lumea-ntreagă
Mai fericit ca mine la Atena!
HELENA:
O, ticăloșii! Cum îi rabdă firea?
DEMETRIUS:
Voi fi, iubito, dar s-a dus iubirea
Ca un pribeag ce-și vede rătăcirea
Și se întoarce iar la scumpa-i țară,
Așa mă-ntorc eu la Helena iară,
Spre-a rămânea la ea de-aci-nainte.
LYSANDER:
O, nu-i adevărat! Heleno! Minte!
DEMETRIUS:
Ia seama la ce spui, să nu plătești
Prea scump aceste vorbe nebunești.
La Hermia privește! Mergi la ea!
INTRĂ HERMIA PRIN STÂNGA.
HERMIA:
O noapte-în codru! Fericirea mea!
Prin beznă, noapte, ne-agerești urechea,
Chiar dacă ochii își slăbesc perechea.
Urechea mea ți-a prins, Lysander, glasul
Și-i mulțumesc… Cum te-ai făcut, Lysander, nevăzut?
LYSANDER:
N-am mai rămas, fiindcă n-am mai vrut.
HERMIA:
Lysander totuși cred că trebuia
Să mai rămână.
LYSANDER:
Nu-i îngăduia
Iubirea să rămână. Da, iubirea
Helenei care-întrece-n strălucirea
Acestei mândre nopți de stele plină
Și-ntunecă toți ochii de lumină.
De ce mă cauți dar, când vezi prea bine
Că ura m-a făcut să fug de tine?
HERMIA:
O, nu se poate să gândești așa!
(De-aceasta are Hermia de știre.)
HELENA:
Și ea-i amestecată-n uneltire!
Pricep acuma. S-a-învoit și ea,
Să facă haz pe socoteala mea!
O, Hermia, te-ai înțeles cu ei,
Ingrato! Asta nu-i prietenie!
Nu-i demn de-o fată! Este-o mișelie!
Când stam de taină oare ai uitat
Și ne legam surori, cu gând curat?
Când clipele erau nesuferite
Căci ne păreau că zboară prea zorite?
Și ne despart? Frumoase școlărițe,
Ne giugiuleam ca niște porumbițe
Și la gherghef brodam aceeași floare,
Iar cântecele noastre răpitoare
Ne înfrățeau mai mult… și se părea
Un singur glas că, dulce, le rostea.
Și mâinile, și cântul, se-mpleteau,
Și, cu iubire, se împerecheau,
Ca două dulci cireșe pe-o codiță
Ca două boabe pe-un lăstar de viță.
O inimă în două trupuri doar,
Și două scuturi doar pe un pieptar:
Deasupra lor, o singură coroană.
Cum ne jucam, voioase, în poiană?
Prietenia noastră s-a-încheiat?
Ce ne-a unit e astăzi spulberat?
Vrei să-ți bați joc de mine, surioară?
Ceea ce faci nu-i vrednic de-o fecioară!
Și nici prietenos. Orice copilă
Ar osândi ceea ce faci, în silă,
Văzând cum cu flăcăii împreună
Îți faci de râs prietena mai bună.
HERMIA:
Ce pătimașe vorbe: în necaz
Le spui când crezi că fac de tine haz.
HELENA:
N-ai pus tu pe Lysander să se-nchine
În fața mea, ca rob, unei regine?
Și lui Demetrius, care mă privea
De sus, și-mi răspundea cu vorbă rea,
Să-mi spună nimfă, și să mă numească
Divină, zână, rază și cerească?
De ce vorbești așa unei femei
Pe care o urăști? Pentru ce-i
Lysander dârz cu tine, dacă nu
L-ai pus la cale dinainte tu?
N-am haruri, cum ai tu, și nici noroc,
Și nimenea nu m-a iubit cu foc
Cum ești iubită tu. Și-mi este silă
Că, dacă sunt iubită, sunt de milă.
HERMIA:
Stau și te-ascult tot mai nedumerită.
HELENA:
Ah, da! Prefă-te! Arată-te smerită!
Așa! La spate, faceți-vă semne!
Disprețul împotriva-mi să vă-îndemne.
Ați pus la cale-un joc mârșav, dar jocul,
Îmi pare rău, dar nu-și prea află locul.
Pe socoteala mea vă faceți semne!
Dacă-ați avea în voi simțiri mai demne
De cinste, și o umbră de rușine,
N-ați face-o țintă-a glumelor din mine.
Vă las! Greșeala tot a mea-i, în parte;
Prin depărtare, dacă nu prin moarte,
Am s-o răscumpăr…
LYSANDER:
Draga mea Helenă!
Îmi pari frumoasă cum e o sirenă!
Icoana ta în inimă-mi lucește
Și inima-mi năprasnic te iubește!
HELENA:
Frumos!
HERMIA:
Lysander, dragă, las-o-n pace!
DEMETRIUS:
Și dacă rugămințile n-ajută,
O voi sili.
LYSANDER:
Cu sila n-o vei face
Să te asculte, și de-o ameninți
N-obții mai mult decât prin rugăminți!
Pe tine te iubesc, Helena mea!
Din minți mă scoate frumusețea ta.
Îți dăruiesc viața mea întreagă,
Pe-acel ce-ar spune cum că nu-mi ești dragă
Cu sabia sunt gata să-l silesc
Și dragostea să mi-o adeveresc.
DEMETRIUS:
Îți jur că te iubesc ca el mai mult!
LYSANDER:
Cu sabia s-o juri, ca să te-ascult!
DEMETRIUS:
Sunt gata!
HERMIA:
Cum? Lysander, sunt uimită!
LYSANDER:
Să pleci de-aici, țigancă afurisită!
DEMETRIUS:
A! Face pe grozavul! Să mă-înfrunte
El nu va cuteza, în lupte crunte.
Doar face pe viteazul! E fricos!
Doar față de fecioare e fălos!
LYSANDER (HERMIEI):
Mai du-te și te spânzură, pisică!
Nu te măsori și tu cât ești de mică?
Hai, du-te și aruncă-te în gârlă,
Să nu mă scutur ca de o șopârlă!
HERMIA:
Ce ți-a venit într-astfel, dintr-odată?
Îți e, desigur, mintea tulburată,
Iubirea mea!
LYSANDER:
Iubirea ta! Țiganco! Haide, piei!
Iubirea ta o vei primi, cât vrei!
O vei sorbi, bezmetică licoare!
HERMIA:
Glumești, dar gluma ți-e îngrozitoare!
HELENA:
Îngrozitoare ca și gluma ta!
LYSANDER:
Cu sabia acum ne vom lupta, Demetrius…
DEMETRIUS:
Să-mi dai în scris, pecete,
Căci văd că te-ai legat de două fete…
LYSANDER:
Ce vrei? Pe asta chiar vrei s-o omor,
S-o bat, s-o schilodesc îngrozitor?
Chiar de-o urăsc, nu pot să-i fac vreun rău.
HERMIA:
Mai rău decât să mor de dorul tău
Nu poți să-mi faci! Nu-s Hermia? Nu ești
Lysander? Nu spuneai că mă iubești?
Spuneai că sunt frumoasă… Și acum
Mă părăsești la mijlocul de drum!
Mă faci să cred – ferească Dumnezeu –
Că numai te-ai jucat cu dorul meu!
Că dragostea ți s-a împletit cu gluma!
LYSANDER:
Nu vreau să te mai văd în veci,
de-acuma.
Poți să te-întorci pe ulițele Atenei:
Eu te urăsc și mă închin Helenei.
HERMIA (HELENEI):
A! Prefăcuto! Vierme-ascuns în floare!
Ai vrut să-mi furi norocul, vrăjitoare,
Și ai venit în noaptea-aceasta-anume
Să mă lipsești de ce-am mai scump pe lume?
HELENA:
Frumos de tot îți stă! Nu ți-e rușine?
Silești tu astfel buzele-mi blajine
Să-ți zvârle vorbe aspre și amare?
Tu, păpușico…
HERMIA:
Vrei să mor de ciudă?
Pricep acum: ești ’naltă, eu sunt mică.
În ochii lui ești o prăjină lungă.
Numai să știi că nu-s așa pitică
Și unghiile mele pot să-ajungă
Să-ți scoată ochii…
HELENA:
Haide, încetați
Cu glumele. Mai bine mă-apărați,
Căci eu nu sunt și nici nu pot fi rea:
Eu n-am o fire aprigă ca ea.
Sunt gingașă și n-am puterea-n brațe.
Vă rog să n-o lăsați să mă înhațe,
Deși, precum vedeți, ea e mai mică.
HERMIA:
A! Iar mă faci, Heleno, mititică!
HELENA:
Nu, Hermio, cu mine nu fi rea,
Eu te-am iubit mereu, iubita mea.
Și singura mea vină-i că prin mine,
Demetrius aflat-a despre tine
C-ai părăsit Atena; și astfel
În codru, din iubire pentru el,
L-am urmărit și eu. El m-a certat,
Cu vorbe grele-apoi m-a alungat,
Cu pumnii lui a vrut să mă măsoare,
Și pân’ la urmă, chiar să mă omoare!
Ah! Patima iubirii, nebunească,
Aș vrea s-o duc la casa părintească.
Nici n-am să vă urmez, de-acum ’nainte:
Vedeți cu toții că-s copil cuminte.
HERMIA:
Hai, pleacă-odată! Cine te oprește?
HELENA:
Iubirea doar aici mă pironește.
HERMIA:
Lysander ți-e iubit, de bună seamă!
HELENA:
Demetrius!…
LYSANDER:
Nu cumva să-ți fie teamă,
De Hermia, Heleno!
DEMETRIUS:
Niciun rău
Nu-ți poate face. Și sub scutul tău
O iei, Lysander…
HELENA:
Vrea să mă sfâșie!
Doar are-o fire iute la mânie.
La școală toate o știam de frică.
E fioroasă, cât o fi de mică.
HERMIA:
Își bate joc de mine că sunt mică,
Iar voi răbdați ca tot așa să-mi zică!?
Lăsați-mă, vreau s-o învăț eu minte!
LYSANDER:
Pitico! Stârpitură! Fii cuminte!
Un fir de iarbă ești! O biată ghindă!
DEMETRIUS:
Mânia prea o lași să te cuprindă.
Doar te iubește! Dacă te gândești
Helenei dragostea să-i dovedești,
Bătându-ți joc de Hermia, să știi
Că neghiobia greu ți-o vei plăti.
Nu te mai face-apărătorul ei
Căci te voi pedepsi cu mult temei.
LYSANDER:
Acuma că de Hermia am-scăpat
Sunt gata să te-nfrunt ca un bărbat,
Ca să vedem Helena a cui este.
DEMETRIUS:
Urmează-mă acolo, sus, pe creste.
LYSANDER ȘI DEMETRIUS IES.
HERMIA:
Din vina ta se bat.
Stai! De ce pleci?
HELENA:
Nu! Nu! Mă tem de tine. Tu mă-ntreci
La mâini, eu însă am picioare lungi.
Încearcă, dacă poți, să mă-ajungi!
IESE ALERGÂND SPRE DREAPTA.
HERMIA:
Mă minunez și nu știu ce să spun!
O URMEAZĂ PE HELENA.
OBERON (ÎNAINTEAZĂ):
Vezi, Puck, că te-ai purtat ca un nebun!
Sau poate că-ai făcut-o dinadins?
Cu-încurcături de-acestea ești deprins…
PUCK:
Mă iartă, Crai al umbrelor, dar poate
Că gândurile mele-au fost curate.
Am căutat să-ți împlinesc cuvântul
Și că-am să-l recunosc după veșmântul
De atenian. Purta acest veșmânt
Și sta culcat, azi-noapte, la pământ.
Acuma vine-un alt atenian
Și-al celui uns la ochi e-un crunt dușman.
Sunt gata acuma să se ia de păr!
Mă-încântă ce-am făcut, într-adevăr!
OBERON:
Se poate! Dar se iau la luptă cruntă:
Un atenian pe altul îl înfruntă.
Hai, du-te fuga: bolta înstelată
S-o faci să fie-acum întunecată
Cu-o ceață neagră, Aheron cumplit.
Dușmanul să le fie-nvăluit
Cu-o mantie de negură. Rostește
Cu glasul lor, blesteme, și-i gonește
Pe unul după altul, făr’ să poată
Să se-ntâlnească-n goana lor turbată.
Cu glasul lui Lysander, plin de ură,
Mereu ațâță-l, fără de măsură,
Pe celălalt, Lysander va socoate
Demetrius că-l pândește pe la spate.
Îi poartă pe-amândoi în jos și-n sus,
Și fă-i să se înfrunte, cum ți-am spus,
Dar pe-amândoi îi fă să stea departe,
Și fă-i apoi să-i prindă-un somn de moarte
Și să se culce amândoi, sleiți.
Tu picură pe ochii osteniți
Ai lui Lysander, sub stufoasa-i geană,
Această fermecată buruiană
A Cynthiei, ce-ascunde în ea puterea
De-a limpezi de năluciri vederea;
Când s-or trezi cu toții, tot ce-a fost
Le va părea un vis fără de rost
Și s-or întoarce veseli la Atena,
Cu Hermia Lysander, cu Helena
Demetrius –, și vor trăi în pace.
În timpu-acesta vreau să văd ce face
Regina mea, și farmecul avan
L-oi risipi, iar pajul meu indian;
Îl voi recăpăta, slăvitu-mi har.
Să-i smulgi lui Bottom capul de măgar
Și să-l arăți, râzând, soției mele.
PUCK:
O, rege al zburdalnicelor iele,
Porunca iute am să ți-o-mplinesc!
Căci zmeii iuți ai nopții se grăbesc
Spre răsărit să spargă-n două norii,
Prilejuind mijirea Aurorii.
Când ea se-nalță, tristele năluci
Oprindu-și hora de pe la răscruci
În gropile din negre cimitire
Își caută odihna-în adormire,
În lutul plin de viermi, de șerpi, de groază,
Să nu apuce lumea să le vază.
OBERON:
Ci noi nu suntem duhuri chiar de rând…
Eu sunt cu favoritul Aurorii
Prieten bun, și pot, ca vânătorii
Să vântur văi și codri până când
Din ale răsăritului portaluri,
Deschise-asupra lui Neptun, mijește
Strălucitoarea zi și poleiește
Cu aur galben verzile lui valuri.
Oricum dă-i zor, până se face zi
Să descurcăm ce-ai încurcat aci.
IESE ÎN DREAPTA.
PUCK:
Puck aici și Puck colea,
Puck îi duce-așa cum vrea.
Peste munți și văi, hai-hui,
Știu cu toți de frica lui!
Unul, iată-l, se ivește!
REINTRĂ LYSANDER.
LYSANDER:
Hei, Demetrius, unde ești?
PUCK:
Îți răspund prietenește:
Doar la luptă mă găsești.
Unde ești? Unde-ai fugit?
LYSANDER:
Te ajung numaidecât!
PUCK:
La un loc mai potrivit!
ÎN VREME CE LYSANDER IESE URMĂRIND GLASUL LUI PUCK, INTRĂ DEMETRIUS.
DEMETRIUS:
Aș voi să te-întărât,
Căci ești laș și nu-mi răspunzi!
În ce tufă te ascunzi?
PUCK:
Iei de martor stelele
Să-ți ascunzi belelele.
Prin tufișuri te ascunzi
Și în codru te ascunzi.
Hai, viteaz copilăresc,
Iute să te biciuiesc.
Spada-ncrucișând cu tine
Eu m-aș face de rușine.
DEMETRIUS:
Cum? Pe-acolo ești?
PUCK:
Răbdare! Ia-te după glasul meu:
Vreau să pun la încercare
Chiar acum curajul tău.
ÎN VREME CE DEMETRIUS IESE URMÂNDU-L PE PUCK, REINTRĂ LYSANDER.
LYSANDER:
Mereu mă strigă, merg pe urma lui,
Și când îl caut, ia-l de unde nu-i.
Mișelul e mai iute de picioare:
Am alergat, dar fuge el mai tare.
Alerg mereu pe căi necunoscute,
Dar e mereu pe drumuri nevăzute;
Simt că un somn de neînvins mă fură,
Îmi copleșește-în suflet orice ură.
SE ÎNTINDE LA PĂMÂNT.
O, vino mai degrabă, dulce zi!
Îndată ce lumina ta zglobie,
Căzând pe ochii mei, mă va trezi,
Demetrius s-o lovi de spada mea
Și pentru Helena îl voi înfrunta.
ADOARME. REVINE PUCK, CHEMÂNDU-L PE DEMETRIUS.
PUCK:
Hai, lașule, pe unde rătăcești?
DEMETRIUS:
Cu mine de-ai curaj să te-ntâlnești,
Înfruntă-mă! Dar fugi pe unde-ți place:
Te-aud chemând încolo și încoace.
Să stai pe loc, să lupți, nici nu-îndrăznești.
Poftim la luptă-odată! Unde ești?
PUCK:
Eu sunt aici! Poftim!
DEMETRIUS:
Îți râzi de mine,
Dar mâine dimineață, știi prea bine,
Că-mi vei plăti batjocura cumplită,
Cu sabia în luptă mânuită.
Acuma poți să pleci pe drumul mare,
Căci oboseala-a prins să mă doboare.
Mă culc aici, pe roua de pe flori,
Dar pân’ la moarte ne-om lupta în zori!
SE ÎNTINDE LA UMBRA UNUI TUFIȘ ȘI ADOARME.
INTRĂ HELENA.
HELENA:
Cumplită noapte, fără de sfârșit!
O, de s-ar scurge ceasurile tale!
Să văd lucind o rază-în răsărit,
Și la Atena să mă-ntorc cu jale.
Să-ncep acolo-o viață nouă, iarăși,
Departe de mișeii mei tovarăși.
Un somn ușor adeseori alină
Dureri ce par fără de leac. O! Vină,
Și până ce lumina va să vie
O! Fură-mă pe mine însămi, mie!
SE ÎNTINDE ÎN PARTEA OPUSĂ LUI DEMETRIUS.
PUCK:
Pân’ acum nu-s decât trei.
Mai lipsește una. Dar
Iat-o! Vai de capul ei!
Cupidon, ești un ștrengar!
Cum prostești tu pe femei!
REINTRĂ HERMIA.
HERMIA:
Nicicând n-am fost așa nenorocită,
Și nici, cum sunt acuma, obosită,
Abia mă mișc, prin ghimpi și rădăcini.
Zeiță a iubirii, nu m-alini?
Abia mai pot să merg, însângerată
De mărăcini. Mă culc aici pe dată.
De-ajung la luptă mâine dimineață,
Păzească ceru-a lui Lysander viață!
SE TRAGE LA O PARTE ȘI ADOARME LA UMBRA UNUI TUFIȘ.
PUCK:
Te-întinde pe pământ,
Dormi, frumoaso, dormi visând.
Somnul e mântuitor:
Am să-ți fac
Eu de leac
Cu-acest suc mântuitor!
APASĂ O BURUIANĂ PE OCHII LUI LYSANDER.
Când te vei trezi în zori,
Fermecatele comori
Vor fi iarăși dăruite
Oropsitei de iubite
S-o-împlini zicala veche:
„Fiecare-ntr-o ureche
Și-oricine-și va găsi
Ceea ce i s-ar cuveni.
Jack o va avea pe Jill,
Nu va mai cerși umil“.
Fiecare-și vede visul împlinindu-se tiptil!
IES.