THEZEU, HIPPOLYTA, CURTENI ȘI SUITA.
VIN DIN DREAPTA ȘI STÂNGA PE SCĂRI, ÎN FUND. ÎN FRUNTE, PURTĂTORI DE TORȚE ȘI MUZICANȚI, CU FLUTE, CLARINETE ȘI TROMPETE. MUZICANȚII RĂMÂN SUS, PURTĂTORII DE TORȚE SE ÎMPART ÎN SPAȚIUL CE-L AU DE LUMINAT.
HIPPOLYTA:
Ce povestesc aceștia e ciudat…
THEZEU:
Mai mult ciudat decât adevărat.
N-am pus vreodată, orice-ar spune ei,
Pe basmele cu zâne vreun temei.
În mintea lor, ades’ îndrăgostiții
Pot judeca întocmai ca smintiții
Și făuresc povești de bună știre,
Mult mai presus ca orice-nchipuire.
Poeții și lunaticii, răsad
De draci mai mulți decât încap în iad;
Și-închipuie c-ar fi. Cel ce iubește
Iubita lui, adesea, socotește,
Că și țigancă dacă-ar fi, ea, Helena
El tot i-ar închina o cantilena.
Închipuirea lui e un mister
Suit de el de la pământ la cer
Și-în mintea-i de poet întruchipează
Minuni la care neîncetat visează.
Iar pana lui dă suflet și dă nume,
Unor nimicuri care nu-s pe lume.
Închipuirea lui e-atât de mare
Că-i gata, numai dacă i se năzare
Vreo bucurie, să-i urzească trainic
Ca sol al bucuriei lui, un crainic…
Iar noaptea, dacă bezna-l înfioară,
Ia un tufiș drept urs sau altă fiară.
HIPPOLYTA:
Dar cele ce s-au petrecut azi-noapte
Par să fi fost adevărate fapte.
Oricât ni s-ar părea de minunate,
Au fost, fără-îndoială, întâmplate.
THEZEU:
Vin logodiții, sprinteni și vioi!
INTRE LYSANDER, HERMIA, DEMETRIUS ȘI HELENA.
Bine-ați venit! Vă așteptam pe voi,
Să mergem, împreună, la altar.
LYSANDER:
Pe toți ne-așteaptă-al fericirii har,
La drum, la masă și la așternut.
THEZEU:
Trei ceasuri mai avem de petrecut
De la ospățul nunții la culcare.
S-a pregătit aleasa sărbătoare.
Cel care pregătește desfătări,
Sau comedii, sau altfel de serbări
Ce-a pus la cale vrem să ne vestească
Punând actorii să se pregătească.
PHILOSTRAT:
Să-ajung să vă desfăt în astă-seară
Am pus la cale o istorioară.
THEZEU:
Cu muzică, cu dansuri și cu măști,
Cu sulițe, cu arcuri și cu căști,
Greoiul pas al vremii să-nșelăm,
Și ca la nuntă să ne desfătăm.
PHILOSTRAT:
Măria Ta-i rugată să aleagă
Ce piesă vrea de pe-o hârtie-întreagă.
ÎI ÎNMÂNEAZĂ O LISTĂ.
THEZEU (CITEȘTE):
A! ,,Lupta cu centaurii“, poveste…
I-am povestit-o vrednicei neveste.
Cu Hercules, cum știți, mă înrudesc.
A! ,,Ceata de bacante îmbătate,
Pe cântărețul trac înverșunate“.
E-o piesă… s-a jucat cu-un bun decor,
Din Theba când veneam biruitor.
,,Acele muze, de trei ori trei,
Se dau de ceasul morții, cu temei“.
Ca știința să cerșească a ajuns.
Vreo satiră… așteaptă un răspuns.
Nu cred c-ar fi vreo piesă potrivită
Cu sărbătoarea noastră fericită.
(Citește) ,,O scenă scurtă și cam plicticoasă
Cu Pyram și Thisbeea cea frumoasă.
O comedie plină de amar.“
N-am mai văzut un lucru-atât de rar:
E deci o comedie dureroasă,
Și scurtă, și nespus de plicticoasă!
Ciudată-împerechere de cuvinte:
O gheață caldă și-un omăt fierbinte!
PHILOSTRAT:
Măria Ta, e-un fel de pantomimă,
Cu stihuri proaste, toate sunt cu rimă.
Îmi pare plicticoasă, cam hai-hui:
Nici un cuvânt nu e la locul lui,
Și nici vreun actor în rolul său.
E-o fată îndrăgostită de-un flăcău.
Cu sabia flăcăul se străpunge
Și fata după el în iad ajunge.
Am râs cu lacrimi când am auzit-o
Gândindu-mă la cel ce-a întocmit-o.
THEZEU:
Și cine joacă piesa? Ce actori?
PHILOSTRAT:
Flăcăi cu palma groasă, muncitori.
Sunt din Atena toți, și pân’acuma
Nu cred că s-au mai întrecut cu gluma,
Jucând vreo piesă proastă, pentru care
Au vrut să-și pună mintea la-încercare.
La nunta-Alteței Voastre vor s-o joace,
Nădăjduind că piesa vă va place.
THEZEU:
S-o auzim!
PHILOSTRAT:
Nu cred că se cuvine
Să-îngăduim să joace orișicine.
Nu face nici o ceapă degerată,
Așa precum de ei va fi jucată.
Deși meșteșugarii s-au trudit,
Alteța Ta să fie mulțumit.
THEZEU:
Ca să le fac pe plac, vreau s-o ascult.
Eu la supușii mei țin foarte mult.
Cu zel curat ei vor să ne desfete,
Chiar dacă-or spune stihuri deșuchiete.
Iubite Philostrat, să-ți chemi actorii,
Și-în sală să se-așeze spectatorii.
IESE PHILOSTRAT.
HIPPOLYTA:
Nu-mi place să privesc cum neputința
Se zbuciumă-n zadar, când sârguința
Nu-i ajutată de-nsușiri firești.
THEZEU:
Dar, Hippolyta mea, n-o să privești
Așa ceva.
HIPPOLYTA:
Dar nu ne-a spus pe șleau
Că-i o prostie, chiar de se trudeau?
THEZEU:
Cu-atât mai mult li se cuvine lor
Să ne purtăm mai îngăduitor.
Orice greșeli vor face, de tot felul
În tot ce fac acum își pun tot zelul.
Vor să ne-arate marea lor iubire
Și-a lor nemărginită prețuire.
Pe unde-am fost, mari cărturari, în timp,
M-au înălțat cu slavă în Olimp,
Dar palizi i-am văzut, înfrigurați,
Și i-am simțit că sunt îngrijorați
Că nu le-a dat atâta minte-un zeu
Să se înalțe pân’ la rangul meu!
Se poticneau în stihurile lor
Și se strâmbau adesea-îngrozitor.
În toate-acestea eu mă pricepeam
Să-aleg ce-alege un erou de neam.
Muțenia, sfiala, stângăcia,
La ei se împletea cu datoria.
Nu-încap prea multe vorbe sclipitoare:
Tăcerea-și ia o altă-înfățișare,
Mai sinceră și mai adevărată
Decât poezia cea mai înălțată.
INTRĂ PHILOSTRAT.
PHILOSTRAT:
Slăviți ascultători, pe toți vă rog,
Să ascultați în tihnă un prolog.
THEZEU:
Prologului să-i spui să intre-în scenă.
TRÂMBIȚE.
INTRĂ PETER QUINCE, CARE REPREZINTĂ PROLOGUL.
PROLOGUL:
De v-aducem supărare, ne veți crede, așa sperăm,
Că nu vrem nicicum prin jocul nostru să vă supărăm.
Ci ca să vă dăm dovadă de ce știm și ce putem
Asta e și cel din urmă și întâiul scop ce-avem.
De veneam spre-a vă displace, n-am mai fi venit defel;
De-a vă place ni-i unicul și adevăratul țel.
Nu pentru plăcerea voastră suntem noi aci veniți,
Spre-a vă face ca să plângeți sunt actorii pregătiți.
Dar vedeți-i și pe urmă, după ce-i veți fi văzut,
Veți putea atunci cunoaște tot ce e de cunoscut.
THEZEU:
Grămătic nu mi se pare că-i acest meșteșugar.
LYSANDER:
O cam ia la sănătoasa, ca un aprig armăsar.
Spune vorbe încâlcite, neștiind să se oprească.
Nu se cade ca actorul doar să știe să vorbească,
Orișice cuvânt se cade să-l rostească cu măsură.
HIPPOLYTA:
Și-un copil ar fi în stare multe vorbe de strânsură
Tot la fel să le rostească, sau la flaut să le cânte.
Să vedem ce mai urmează, cred că vor să ne-înspăimânte.
THEZEU:
Vorbe goale,— înșiruite pe un lanț cam încurcat.
Toții actorii-acum pe scenă pare că s-au adunat.
INTRĂ PYRAM, THISBEEA, ZIDUL, LUCIU-DE-LUNĂ ȘI LEUL.
PROLOGUL:
Poate-această povestire să vă mire, n-am ce zice,
Spectatori, pân’ ce-adevărul vine totul să explice.
Omul ăsta e Pyramus, dacă vreți cumva să știți,
Iar Thisbeea este fata cea frumoasă ce-o priviți.
Omul plin de tencuială și cu var mânjit pe-o parte
Este Zidul, ticălosul zid ce pe iubiți desparte.
Fericiți când pot, sărmanii, prin a zidului spărtură
Pe furiș și-n mare taină să-și șoptească gură-n gură.
Omul ăsta cu fanarul, cu cățel și mărăcine
Reprezintă Luciul Lunii: căci, băgați de seamă bine,
Noaptea numai când din ceruri luna lumina de sus,
Pyram cu Thisbeea vin la mormântul lui Ninus.
Fiara asta cruntă, căreia Leu îi place să se cheme,
Într-o noapte, când Thisbeea ajunsese prea devreme,
A făcut-o ca să fugă și-n acea sperietură
Ea, fugind, lăsă să-i cadă-n drum mantaua ei pe care
Leul o mânji pe urmă cu însângerata-i gură.
Tot atunci, Pyram, un tânăr alb și-mbujorat apare;
Găsind mantia Thisbeei de Leoaică însângerată
El pe loc și-înfipse vârful blestemat al spadei sale
Drept în inima-i în care sângele fierbea de jale.
Iar Thisbeea se oprise sub un pom, i-a scos îndată
Junghiul și-a murit. Și Leul, Zidul, Luciu-de-Lună
Și iubiții-n mândre stihuri ce-a urmat au să vă spună.
PROLOGUL, PYRAMUS, THISBEEA, LEUL ȘI LUCIU-DE-LUNĂ IES PRIN DREAPTA.
THEZEU:
Ce minune ca pe scenă să auzi vorbind un leu!
DEMETRIUS:
Nu-i nicio minune, Alteță, căci, așa precum știu eu,
Când măgarii stau la sfadă uneori în sfatul țării
Leul poate rage-în vorbe dinspre marginile zării.
ZIDUL:
În această comedie s-a-întâmplat să mă decid
Ca eu, Snout, căldărarul, să joc rolul unui zid.
Zidu-i vechi și are multe crăpături ce pot lăsa
Pe Pyram să schimbe vorbe cu Thisbeea scumpă-a sa.
Tencuiala, piatra, varul ce-l vedeți, vădesc curat
Că sunt zid în toată legea, că sunt zid adevărat.
Iar la dreapta și la stânga prin spărturile aceste
Își șoptesc fricos iubiții amoroasa lor poveste.
THEZEU:
Cum se poate cere oare de la var și tencuială
Să vorbească-în stihuri spuse cu asemenea migală!
DEMETRIUS:
Cred, Măria Ta, poetul că aici s-a depășit:
N-am mai auzit vreodată zid atât de mucalit!
INTRĂ DIN NOU PYRAMUS.
THEZEU:
Stați! Acum de zid Pyramus s-apropie-în tăcere.
PYRAM:
Noapte neagră-întunecată, noapte plină de mistere,
Noapte tristă, blestemată. Noapte groaznică! Mă tem
Că Thisbeea n-o să vină la-ntâlnirea ce-o avem.
Zidule bătrân și șubred ce desparți din vremuri vechi
Două neamuri, dând prilejul iubitoarelor urechi
Să se-asculte tot rostindu-și vorbele îndrăgostite,
Cum aș vrea să văd prin tine cea mai dulce din iubite.
ZIDUL ÎȘI RĂSFIRĂ DEGETELE, PYRAM PRIVEȘTE.
Mulțumesc, o, Zid prieten! Jupiter te-aibă-n pază!
Dar Thisbeea mea iubită nu e nimenea s-o vază!
Zid afurisit, tu, care-mi ascunzi comoara mea,
Blestemată-ți fie piatra, de te porți cu mine așa!
THEZEU:
Mi se pare că și zidul, fiind ființă însuflețită,
S-ar cădea să-i zvârle-o vorbă tot la fel de ascuțită!
PYRAM:
Nu, Alteță! Nu se poate! Căci Thisbeea va veni.
Da, a și venit. Și-acuma tot prin zid vom glăsui.
REINTRĂ THISBEEA.
THISBEEA:
Zidule, ce-atât de-adesea în amara clipă când
Mă despart de mândrul Pyram, tu m-auzi cum gem plângând,
Gura-mi de cireașă-adesea se apleacă să-ți sărute
Pietrele cu tencuială și cu var și-n veci tăcute!
PYRAM:
Pare că zăresc o voce: la spărtură mă reped
Să ascult icoana celei mult iubite…
THISBEEA:
Ah, tu ești, Pyram? Mă încred
În spărtura unde-i Pyram, mult duiosul meu iubit.
PYRAM:
Da, mă vezi că sunt Pyramus, și la zid te-am întâlnit.
Ca Limander, credinciosul tău iubit voi fi mereu,
Până mi-or vesti sfârșitul Parcele și-un tainic zeu.
THISBEEA:
Credincioasă ca Helena îți voi fi cât voi trăi.
PYRAM:
Ca Saphala pentru Procrus, scumpa mea, așa-mi vei fi!
THISBEEA:
Eu, ca Procrus, pe Saphala, știu că fără de măsură,
Te-oi iubi.
PYRAM:
Să-mi dai, iubito, sărutare prin spărtură.
THISBEEA:
Vai, simt zidul doar pe buze, nu și buzele-ți, să știi
PYRAM:
Vin’ să ne-întâlnim la noapte la mormântul lui Nini. (Peter QUINCE: AL LUI NINUS…)
THISBEEA:
Vin, Pyrame, chiar de-ar trebui să mor!
PYRAM ȘI THISBEEA IES DIN SCENĂ.
ZIDUL:
Mi-am jucat acuma rolul. Nu-s de niciun ajutor.
Pot să plec și eu din scenă. Zidul nu mai are rost.
IESE ZIDUL.
THEZEU:
Dărâmat e-acuma zidul care-între vecini a fost.
DEMETRIUS:
Cred că este foarte bine, pentru că, din vremuri vechi,
Știe bine orișicine: zidurile au urechi!
HIPPOLYTA:
Nu cred că-am văzut vreodată o mai mare nerozie!
THEZEU:
Totul este închipuirea, dacă muza o îmbie.
Restu-s numai biete umbre. Dacă mintea nu te-ajută,
Orice piesă-ar fi mai bine să rămână veșnic mută.
HIPPOLYTA:
Deci închipuirea-i totul, nu talentul de poet!
THEZEU:
Nu, talentul se strecoară în subiect, încet-încet.
Iată că vin două nobile dobitoace: o lună și un leu.
REINTRĂ LUCIU-DE-LUNĂ ȘI LEUL.
LEUL:
Doamne-ale căror inimi se fac foarte mititele
Chiar de frica unui șoarec care fuge pe podele,
Veți sări în sus de spaimă, tremurând ca varga, poate,
Când un răcnet groaznic leul din gâtlejul lui va scoate.
Deci aflați că eu sunt leul, Snug, de felul meu tâmplar,
Și că nu-s, ferească Domnul, leu și nici leoaică chiar.
Căci e fără de-îndoială: de-aș fi leu, și de-aș intra
În mijlocul dumneavoastră, ar fi vai de pielea mea!
THEZEU:
Cumsecade fiară, n-am ce zice! Și pare bine-crescută.
DEMETRIUS:
Cea mai desăvârșită vietate pe care mi-a fost dat s-o văd vreodată, Măria Ta.
LYSANDER:
Pare mai degrabă o vulpe decât un leu!
THEZEU:
Ba vrea să fie tot atât la locul lui pe cât e un gâscan.
DEMETRIUS:
Sau vulpe, sau gâscan. Vulpea tot duce în colții ei gâscanul, chiar dacă ar da vreo dovadă de înțelepciune.
THEZEU:
Nici gâscanul nu s-ar putea asemui cu un asemenea leu, căci doar vulpea nu s-ar dovedi vrednică să-l înfrunte. Destul cu asta. Ia să auzim ce are să ne spună Luna.
LUCIU-DE-LUNĂ:
În fanaru-acesta este luna albă-încornorată.
DEMETRIUS:
Însă coarnele pe fruntea lunii s-au văzut vreodată?
THEZEU:
Nu e Craiul-Nou. Și coarne poartă numai luna plină.
LUCIU-DE-LUNĂ:
Ăst fanar înfățișează-a lunii galbenă lumină.
Are coarne felinarul, taina lunii să ne-o spună
Iar eu, Starveling, sunt masca sfântă-a omului din lună.
THEZEU:
Asta este o greșeală. Totul ar fi bine, dar
Omul care stă în lună cum nu intră-în felinar?
DEMETRIUS:
I-ar aprinde lumânarea hainele. Nici n-ar putea,
Dacă este om, să poată în fanar nici încăpea.
HIPPOLYTA:
De-astă lună sunt sătulă. N-ați găsit alta mai bună?
THEZEU:
Ai răbdare, mi se pare că e gata să apună?
Să-așteptăm, să-avem răbdare, cine știe ce-o să iasă.
LYSANDER:
Spune mai departe, Lună, sfânta stelelor crăiasă!
LUCIU-DE-LUNĂ:
Luna este tot fanarul, eu sunt omul cel din lună.
Mărăcinele, cățelul, vin cu toții împreună.
DEMETRIUS:
Toate-acestea se cuvine în fanar să se cuprindă,
Dar tăcere, căci Thisbeea aripi-a-început să prindă.
INTRĂ THISBEEA.
THISBEEA:
Vreau iubitul să mi-l caut la mormântul lui Nini.
Poate am venit devreme. Ce să fac spre a-l găsi?
LEUL (SCOATE UN RĂGET ÎNGROZITOR):
O! (THISBEEA O IA LA FUGĂ.)
DEMETRIUS:
Bine ai răgit, leule!
THEZEU:
Bine te pricepi să fugi, Thisbeea!
HIPPOLYTA:
Bine te-ai mai priceput să luminezi, Lună! Ah! Cu câtă duioșie scânteiază luna.
LEUL SFÂȘIE ÎNTRE COLȚI MANTIA THISBEEI ȘI IESE DIN SCENĂ.
THEZEU:
Bine ai sfâșiat, leule!
LYSANDER:
Și acuma, leul s-a făcut nevăzut.
DEMETRIUS:
Dar iată-l pe Pyram că vine și el…
REINTRĂ PYRAM.
PYRAM:
Mulțumesc, divină lună, pentru razele-ți solare,
Ca să-mi pot vedea iubita, pe Thisbeea, pe cărare.
Mulțumesc din suflet pentru razele de aur
La lumina lor văzându-mi scumpul dragostei tezaur.
Însă vai, nenorocire!
Blestemata mea privire
Vede mantia-ți pătată
De o fiară-însângerată.
Furii crunte, apăreți,
Smulgeți, rupeți și tăieți
Firul tristei mele vieți!
THEZEU:
O! Durerea-i e cumplită:
De-un omor pricinuită!
HIPPOLYTA:
De bietul Pyram zău că-mi pare rău:
Mă mișcă jalea sufletului său.
PYRAM:
Pentru ce, cumplită fire, ai adus pe lume lei,
Pentru ca un leu să-mi frângă a vieții mele floare?
Ea, Thisbeea, n-a fost oare cea mai mândră din femei,
Care-a strălucit vreodată pe acest pământ, sub soare?
Lacrime, porniți la vale,
Cu-un potop cumplit de jale.
Vino, spada mea săracă,
Ieși mai repede din teacă,
Lasă-mi vârful să ți-l frâng
Uite-aici, sub sânul stâng. (SE STRĂPUNGE ȘI CADE.)
Unde-mi este inima!
Mori, Pyram! Așa, așa!
Moartea simt cum mă cuprinde
Trupul meu îl simt că moare,
Vrea spre glie să coboare,
Sufletul îmi este-în rai,
Lună, rost tu nu mai ai. (LUCIU-DE-LUNĂ DISPARE.)
Viața eu mi-o joc la zar… (MOARE.)
DEMETRIUS:
Pun prinsoare pe-un măgar…
LYSANDER:
Nici măgar, nici zar, nici as.
THEZEU:
Cred că-atât i-a mai rămas:
Ca un felcer să-l învie
Și măgar din nou să fie.
HIPPOLYTA:
Încă nu am mai văzut-o
Pe Thisbeea, și-am pierdut-o,
Fiindcă luna a plecat
Fără să fi așteptat
Să-l găsească pe Pyram
Și să moară, cum știam.
THEZEU:
Stelele vor lumina-o
Și tot ele-or îngropa-o.
REINTRĂ THISBEEA.
HIPPOLYTA:
Pentru-un astfel de iubit
N-ai prea mult pentru bocit.
DEMETRIUS:
Și Thisbeea, și Pyram
Sunt dintr-un același neam,
Între ei, să nu vă mire,
Nu-i nicio deosebire.
Nici o molie nu știe
Care dintre ei să fie
Un erou, o eroină,
Un flăcău sau o virgină.
LYSANDER:
L-a privit cu ochii dulcii.
DEMETRIUS:
Vin’, Thisbeio, să te culci!
THISBEEA:
Dormi, frumosul meu iubit?
Cum? Pyramus! Ai murit?
O! Deșteaptă-te din somn,
Dulce-al vieții mele domn.
Spune-o vorbă! Cum? Ești mut?
Zeilor! Cum s-a făcut?
Înveli-va un mormânt
Chipul tău frumos și sfânt?
Ochii tăi dulci și senini
Și sprâncenele de crini?
Gura-ți scumpă, drăgălașă,
Nasul tău ca o cireașă?
Cele trei surori cumplite
Care-s morții zălogite,
Moartea-îndată-mi pregătiți,
Nu vreau să mă zălogiți
Pe pământul blestemat.
Pyram, spada mi-ai lăsat
Vezi cum mi-o împlânt în piept,
SE ÎNJUNGHIE.
Nu mai pot să mai aștept.
Soarta mi-o voi împlini-o:
Mor! Adio! Mor! Adio! (MOARE.)
THEZEU:
Luciu-de-Lună și Leul au rămas teferi să-i înmormânteze pe cei morți.
DEMETRIUS:
Da, dar și Zidul le poate da o mână de ajutor.
BOTTOM (ÎNVIE):
Ba câtuși de puțin! Vă înșelați! Zidul care despărțea cele două neamuri s-a dărâmat! Acum, dacă ați pofti să mai vedeți un epilog, sau să ascultați un dans bergamasc dansat de către doi actori din breasla noastră?
THEZEU:
Nu! Nici un epilog. Te rog. Piesa jucată de voi nu are nevoie să fie lămurită spectatorilor. Și cum actorii sunt acum aproape cu toții morți, nici de fluierat nu s-ar mai încumeta să-i fluiere cineva. Dacă actorul care a jucat rolul lui Pyram s-ar fi spânzurat de calțaveta Thisbeei, strașnică tragedie ar mai fi fost! Dar și așa cum a fost, tot ne-a plăcut. Ia să urmărim danțul vostru bergamasc. Epilogul să-l lăsăm pentru mai târziu.
PE SCENĂ SE DANSEAZĂ UN DANS BERGAMASC.
Cu glas de-aramă miezul nopții sună,
E ora când stafiile se-adună.
Prieteni, la culcare! Căci mă tem
Că toată vremea care o veghem
În noaptea-aceasta, mâine o vom dormi…
La revedere! Somn ușor, copii!
De-aci-nainte-încă cincisprezece
Voioase zile-n șir vom tot petrece.
TOȚI INTRĂ ÎN PALAT. LYSANDER, HERMIA, DEMETRIUS ȘI HELENA IES PRIN DREAPTA.