„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec vechi)
Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunați, ca-n zilele marilor judecăți domnești, boierii țării, curtenii toți și fețele bisericești cu Mitropolitul Teoctist în frunte, și norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se oprește cu arcașii lui cel ce de două ori și-a biruit vrăjmașul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan și, ridicând spre mulțimea care-l privește cu drag, frumoșii lui ochi albaștri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă așa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Și toți într-un glas îi răspund: „În mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”
Apoi se face liniște. Din cerul limpede al acestei minunate zile de primăvară, o putere tainică, o credință nouă pare că se coboară în inimile tuturor.
Lin încep cădelnițele de argint să zornăie; îmbrăcați în odăjdii scumpe, preoții se rânduiesc în cerc, bătrânul Teoctist ridică mâna lui slabă spre binecuvântare, și glasuri potolite pornesc trăgănat cântarea rugăciunilor pentru ungerea domnului. În lumina acestei mărețe sărbători, tânărul Ștefan pare un Făt-Frumos, și toate privirile cată la el cu încredere. Iar în clipa când Mitropolitul pune crucea Sfântului Mir pe fruntea ce va purta coroana Moldovei, lacrimi de bucurie, lacrimi de iubire lucesc în ochii tuturor. Prin norodul în freamăt se deschide drum; întâi trece domnul călare, apoi se-nșiră boierimea, clerul, ostașii, și după ei mulțimea toată se mișcă-ncet, se urcă-încet pe drumul ce se îndoaie la deal, spre porțile cetății. Soarele e la nămezi. Din pământul reavăn se ridică mireasma dulce a încolțirii, prin aer trece ca o suflare de putere nouă, de viață proaspătă; chemări prelungi de bucium se leagănă pe văi. În pasul stăpânit al calului, tânărul voievod intră în Suceava; din cerdacuri, de la ferestrele deschise, unde flutură năframe albe, flori i se aruncă-n cale — acum alaiul domnesc de-abia se mai urnește, strigăte de proslăvire izbucnesc din mii de guri, și toate clopotele bisericilor vestesc bucuria zilei acesteia. Sfântă și hotărâtoare stă în istoria Moldovei ziua de 12 aprilie. Joia mare a anului 1457, când din mila Celui de Sus se așează Ștefan, vrednicul nepot al lui Alexandru cel Bun, în scaunul domnesc de la Suceava.
Multe mai sunt de făcut într-o țară stricată de atâtea stăpâniri vitrege și pândită de peste hotare de atâția dușmani lacomi. în noul gospodar se arată de la început înțeleptul care vede limpede și departe înaintea lui, cârmaciul iscusit care știe să-și potrivească pânzele corăbiei după vânturile ce i se ridică-n cale.
Cu inima lui largă, iubitoare și fără cămări ascunse, cu firea lui dreaptă, hotărâtă, croită pe fapte mari, și mai ales cu minunatul lui dar de a înțelege și rostul vremii și sufletele oamenilor ce-l înconjoară, ușor își atrage dragostea și deplina încredere a țării. El trimite vorbe de pace și de îmbunare pribegilor înfricoșați ce tânjesc încă pe lângă Petru Aron; încetîncet ochii se deschid, sufletele se reculeg și puterile dezbinate și risipite ale Moldovei încep iarăși să se adune laolaltă.
Polonii găzduiesc și de astă dată pe fostul domn, amenințând cu el pacea Moldovei. Regele lor e departe, în Prusia, în luptă cu teutonii. Ștefan trimite peste Nistru o ceată de călăreți să bântuie Pocuția și, până să vie craiul, obișnuit a cere și primi închinarea domnilor moldoveni, o brumă denvoială se încheie între cele două puteri: leșii să nu mai dea nici un sprijin lui Petru Aron, moldovenii să nu mai calce legăturile de supunere, așezate de înaintașii cei slabi și nevolnici ai lui Ștefan.
Văzând că nu mai e nici o nădejde, puținii boieri ce mai aciurau pe lângă Petru se desfac de el și se întorc în țară. Dar ucigașul lui Bogdan nu-și poate lua gândul de la domnie. Părăsit de ai lui și, înțelegând că leșii umblă să se scuture de el, își mută cuibul în Ardeal. Ștefan, c-o mână de voinici, se aruncă pe urmele lui și pustiește ținuturile secuiești, bănuite că dau ocrotire primejdiosului fugar. Craiul ungurilor Matiaș Corvin e dus departe să mai vâneze o coroană, căci e o vreme de neastâmpăr când regii pământului nu se mai satură de putere, și, cu ochii pe țara altora, uită că cea mai bună ispravă ar fi să și-o îngrădească pe-a lor.
Acum, din partea maghiarilor, știe domnul Moldovei la ce se poate aștepta și, ca să n-aibă împotriva-i doi vrăjmași deodată, reînnoiește în primăvara anului 1462 legăturile cu polonii, făgăduind solilor veniți pentru aceasta la Suceava, că, îndată ce se va înlesni, va căuta să se repadă însuși la Camenița pentru a depune înaintea regelui obișnuitul jurământ de credință. — Dar primejdia temută se ridică din altă parte. Vlad Țepeș, crâncenul voievod al Munteniei, a tras sabia împotriva marii împărății turcești, și iată că însuși puternicul Mohamed al II-lea vine cu oaste îngrozitoare să-l răpuie.
Ștefan nu-i un vânător de primejdii. El nu le stârnește, nu le caută, și nici în cale nu le stă, decât atunci când nu-i de abătut pe-alăturea, pentru un om cinstit. Viteaz e și el, și dragi i-au fost luptele de când a deschis ochii în lume, dar peste învăpăierile tinereții s-au așezat grijile cele mari ale domniei. Soarta unei țări, soarta unui neam întreg stă în mâna lui. Răspunderea asta mare și grea Ștefan o înțelege, cum puțini cârmuitori pe lume au înțeles-o. Toată domnia lui, toată lunga și neadormita lui domnie oglindește, la fiecare clipă, la fiecare pas, înalta, sfânta grijă a răspunderii acesteia. Iată de ce pe cumintele voievod al Moldovei nu-l vedem alături de Vlad în războiul cu Mohamed. El nu vrea să arunce soarta țării lui în jocul primejdios al unui domn nesocotit, fie fratele lui, asemenea domn, fie părintele și binefăcătorul lui. Ștefan în războiul acesta, vede vâlvătăile unui foc năprasnic, — și cel dintâi gând al lui, singurul lui gând, este să smulgă Chilia, să scape din pieire bucățica asta scumpă, ruptă din trupul Moldovei lui. Și astfel, la lumina acestor flăcări, vedem o clipă pe acela care mai târziu va fi numit „Spada Creștinătății”, luptând alături de ostașii lui Mohamed împotriva creștinilor, români și unguri, apărători îndârjiți ai cetății Chilia. Nici turcii însă, nici moldovenii nu pot sparge vechile ziduri ridicate de Alexandru cel Bun la gurile Dunării. În ziua de 22 iunie o ghiulea zvârlită din cetate, lovind pe Ștefan și făcându-i o rană grea la gleznă, pune sfârșit acestei lupte nenorocite între domnii aceluiași neam. Lui Ștefan însă îi trebuie Chilia. Țara lui nu poate rămânea deschisă tocmai dinspre cel mai de temut vrăjmaș. Stăpânirea și paza acestei porți a Moldovei, spre nesfârșitele căi ale apelor, intră ca o parte de căpetenie în planul de apărare și de întărire al marelui gospodar. Și iată că, după trei ani de pașnică străduință în dregerea țării, Ștefan se arată iarăși în fața Chiliei. Iarnă fiind, și Dunărea-nghețată, cetatea poate fi lovită din toate părțile, — ea se apără vitejește două zile, dar la urmă văzându-și zidurile stricate de ghiulele moldovenilor, înalță flamura păcii și-și deschide porțile înaintea biruitorului și stăpânului ei de azi înainte.
Sâmbătă la 25 ianuarie 1465, cum glăsuiesc izvoadele vremii: „intră Ștefan voievod în cetate și rămase acolo trei zile petrecând și lăudând pe Dumnezeu și îmblânzind oamenii cetății, și le puse acolo pârcălabi pe Isaia și pe Buhtea și-i învăță să păzească cetatea de limbile necredincioase. Și astfel se întoarse cu toată oștirea sa în scaunul său de la Suceava, și porunci mitropoliților și episcopilor și tuturor preoților să mulțumească lui Dumnezeu pentru darul ce i-a făcut”.
Cetatea Hotinului, straja de la Nistru, și-o reluase cu bună înțelegere de la poloni încă de-acum doi ani, ș-o dăduse-n seama pârcălabului Goian.
S-a izbândit astfel o bună parte din planul tras de la început: Moldova reîntărită în vechile-i hotare, boierii ei uniți sub ascultarea domnului, căile negoțului deschise tuturora, târgoveții cuprinși, — țăranul, ușurat de asupriri, stăpân pe bucățica lui de pământ și gata, la cea dintâi chemare de bucium, să-și ia arcul și tolba cu săgeți, merinde-n traistă pentru mai multe zile, și s-alerge sub steagul domnului viteaz. Căci de oaste regulată nu se pomenește încă. Moldova își are tot vechile orânduieli, luate de la munteni, care și ei le-au fost primit în mare parte de la bulgari:
Domnul, voievodul vremilor de sânge și de foc, — moștenitor de-a dreptul sau ales de boieri — e stăpânul desăvârșit a toată țara și peste toți câți sunt cuprinși între hotarele ei. În mâna lui stă cumpăna dreptății. Averea și viața supușilor, de orice treaptă ar fi ei, sunt la bunul lui plac. Își are, în jurul tronului, sfetnicii lui — boierii de frunte, mitropoliții și episcopii -dar, la urma urmei, el hotărăște, după cum îl taie capul, sau după cum îl povățuiește obiceiul pământului, căci pravili scrise nu sunt încă, ci el e „dătător de legi și datini”, și vorba lui e sfântă.
Boierii — povățuitorii satelor dinainte de descălecătoare, ridicați firește tot din opincă, sunt stâlpii și fruntașii neamului: ei poartă slujbele țării, ei stau în Sfatul domnesc, ei merg la război, fiecare cu ceata lui de voinici, și domnul, pentru credința și destoinicia lor, le dăruiește urice — moșii scutite de bir, dregătorii bănoase, sate domnești, și ranguri mai înalte în treptele boieriei.
Țăranii — păstorii turmelor și muncitorii câmpului — sunt birnicii tuturor vremilor, ei duc nevoile păcii și greul războaielor, ei sunt tăria — temeiul statornic al țării. Cei mai mulți și cei mai puternici sunt răzeșii, moșneni cum se numesc în Muntenia. Ei își au pământul din vremi străvechi, și sunt deplin stăpâni și pe brazda, și pe munca lor. Satele scăpătate ce-au căzut în vreo vină sau nu și-au putut plăti dările, sau n-au mai putut trimite călăreți în război, au fost luate de domn și ținute ca sate domnești, sau dăruite pe la mănăstiri și pe la boieri, -oamenii lor nu și-au pierdut pământurile, dar au ajuns clăcași, supuși, legați să dea stăpânului zeciuială și să-i facă muncă „fără soroc”. Ei alcătuiesc gloata pedestrașilor în război și -când răzeșii mândri și dârji se mai scutură de unele dări prea asupritoare — tot ei săracii se vând și le plătesc. Numai pe câmpul de război se pot dobândi dintr-odată toate bunurile păcii. O faptă vitejească, o zdravănă învârtitură de ghioagă — și, pe negândite, țăranul cel mai scăpătat se pomenește umbrit de mila domnească, boierit, înălțat în slujbă, și dăruit cu moșii. Cu adevărat timp de legende.
Au trecut zece ani. Acum Ștefan, stăpân pe toate puterile țării, pregătit, așteaptă. El știe din ce parte are să se ridice furtuna. De greul dărilor, de urgia ungurilor, de dorul unui trai mai ca lumea. Ardealul s-a răsculat. Dar craiul Matiaș vine mai repede și mai pregătit decât se putea crede. Răscoala e potolită ușor, fără vărsare de sânge.
În inima lui însă rămâne bănuiala că Ștefan n-ar fi tocmai străin de cele întâmplate în Ardeal. Apoi, craiul maghiarilor mai are și alte socoteli de răfuit cu domnul Moldovei. Și e cine să i le aducă aminte. Matiaș are lângă el pe neastâmpăratul Petru Aron, gata să-și închine țara oricui l-ar ajuta să pună mâna pe domnie. Și Ștefan e un voievod dârz care nu vrea s-asculte de nimeni, și Moldova cată mai cu drag la poloni decât la unguri, și oastea crăiască e dorită de lupte, mai bine zis, flămândă de prăzi — deci toate împrejurările îndeamnă pe Matiaș să calce țara lui Ștefan. — El intră-n Moldova prin strâmtoarea Oituzului; răzbate anevoie, căci drumurile sunt astupate. Și-i vreme de iarnă și de nicăieri nu s-aude un glas, nu se zărește un fum. Tăcere și neclintire ca într-o țară din basme. Săptămâni întregi orbecăiește astfel înviforatul crai în fruntea celor patruzeci de mii de oșteni, care, și după socotelile lui Petru Aron, sunt mai mult decât trebuie pentru deplina îngenunchere a Moldovei. Cu urlete adânci, viscolul spulberă și duce de colo-colo orbitoarele valuri de zăpadă, și-n mânia lui pare că însuși sufletul țării strigă, amenință, lovește, -pare că luptă oastea nevăzută a lui Ștefan. Nici în Trotuș, nici în Bacău, nici în Roman nu se pomenește țipenie de om. Pe la jumătatea lui decembrie (1467) năvălitorii tăbărăsc la târgul Baia, de unde nu mai au decât o palmă de loc până la Suceava. Regele își vede biruința la o întindere de mână, și nici nu vrea să asculte pe solii de pace trimiși de Ștefan. Dar, mai către seară, pe când stau sfetnicii în jurul craiului și pun la cale soarta Moldovei, vine o școală și-i vestește că pădurea de lângă Baia geme de oaste, și-n luncă, pe șleaul Sucevei, curg șirurile de călăreți și nu se mai isprăvesc. Vreme de gândit mult nu e. Numaidecât se așează „puști” la intrările cetății, și două sute de voinici s-aleg pentru a păzi viața regelui. Oștirea toată e în picioare — tocmită în rânduri, gata de luptă — sufletul ei stă ca un arc întins, în tăcerea încărcată de griji a lungilor clipe de așteptare. Se-ntunecă. Și nu se simte de nicăieri nici o mișcare, nici un semn. Încep unii să creadă că și-au făcut spaimă degeaba — când deodată o izbucnire de chiote cutremură noaptea. Până să se dumirească paznicii dincotro vine larma, îndărătul lor, în ulițele strâmte ale cetății se și-ncinge lupta cu ostașii lui Ștefan, ieșiți ca din pământ. La început e zăpăceala și vălmășagul întunecimii. Din toate părțile s-aud pocnituri de ghioage, vaiete, gemete-nfundate. Apoi flăcările izbucnesc prin ferestrele și coperișurile caselor de lemn — și, la lumina acestor uriașe torții, măcelul se arată în toată grozăvia lui: peste băltoacele de sânge, peste trupurile celor căzuți, luptătorii, în pâlcuri se azvârl orbește unii asupra altora și, prăbușindu-se claie peste grămadă, se zvârcolesc, în încleștarea morții, cu mișcări și gemete de fiară. Zorii zilei încununează deplina, dreapta izbândă a moldovenilor. Baia rămâne-n paza flăcărilor; pe ulițele ei mii de secui și de sași năimiți de voievodul Ardealului, dorm acum alături cu ei somnul de veci. Ștefan aduce Sucevei lui steaguri ungurești și slava biruinței, în schimbul vitejilor pieriți. Crainicii călări buciumă-n țară vestea cea bună. În vremea asta, pe valea Oituzului, o ceată de ostași, în neorânduiala trudei și a fricii, grăbesc spre hotar ducând, în mijlocul lor, un rănit pe targă. Sunt ungurii ce veniseră trufași să ia Moldova-n stăpânire, iar bietul rănit dus pe targă „prin poteci ascunse” e însuși regele Matiaș.
Zice-aicea cronicarul nostru: „Așa norocește Dumnezeu pe cei mândri și falnici, pentru ca s-arate lucrurile omenești cât sunt de fragede și neadevărate; că Dumnezeu nu în mulți, ci în puțini arată puterea sa”.
Ștefan se grăbește a întări legăturile cu polonii, ca cel puțin despre partea lor să n-aibă a purta grijă. Trimite lui Cazimir o parte din steagurile izbânzii de la Baia, cu făgăduința că în curând va veni el însuși pentru jurământul și-nchinarea, mereu cerută de cunoscuta îngâmfare leșească.
Ș-acum, din nou în Ardeal. Ca un vifor trece cu sprintenii lui călăreți, și bântuie scaunele secuiești. Petru Aron iese din ascunzătoare, momit de câțiva boieri, — vulpoi bătrâni, — cu chip că iarăși îl vor domn. Credincioșii lui Ștefan pun astfel mâna pe ucigașul de la Răuseni, și-i taie capul. Moartea nelegiuitului acestuia, pururi la pândă, ascuns între vrăjmașii țării lui, ridică o mare grijă de pe sufletul lui Ștefan. S-a stins de acum sămânța vânătorilor de domnie. A vrut Dumnezeu, se vede, pentru norocul Moldovei, ca, din toți urmașii lui Alexandru cel Bun, în ceasul cel mai greu al țării lui, să nu mai rămâie decât unul, ș-acela să fie mântuitorul Ștefan.
De pasul și isprava lui în Ardeal, scrie cronicarul Ureche: „și multă pradă și robie au făcut în Țara Săcuiască, neavând cine-i sta împotrivă, și cu pace s-au întors înapoi fără nici o sminteală”.
Ci goana întâmplărilor nu-i lasă clipă de odihnă. De abia sosește-n Suceava, și-i vine veste c-au năvălit tătarii. Îndată și-a strâns iar oastea călăreață și, pân’ a nu răzbi flămânzii la lanurile Moldovei, „le-au ieșit înainte la o dumbravă ce se cheamă la Lipinți, aproape de Nistru, și i-au lovit cu oastea sa, august 20; și dând războiul vitejește i-au risipit și multă moarte și pierire au făcut într-înșii, și pre mulți i-au prins vii și le luă tot pleanul”. Spun martorii acelor vremi că au căzut atunci și fiul, și fratele hanului în mâinile moldovenilor, și că, trimițând hanul de peste Volga soli, cu vorbe îndrăznețe, la Ștefan, acesta a pus de-a omorât în fața lor pe feciorul hanului, iar dintre soli numai pe unul l-a lăsat cu zile: „i-a tăiat doar nasul și urechile și l-a trimis așa, să spuie hanului ce-a văzut”.
Acestea se petrec în vara anului 1469. Pe toamnă, după sfințirea Mânăstirii Putna, gândul lui Ștefan se-ndreaptă spre țara lui Mircea. Acolo e domn Radu cel Frumos, omul turcilor, și dușman moldovenilor, de când i-au luat Chilia. Îndărătul lui însă stă dușmanul cel mare. Petru voievodul Moldovei, a lovi pe Radu e a se apăra.
Iarna întinse peste ape podurile ei de gheață și, pe la sfârșitul lui februarie, Brăila, comoara țării surori, era în flăcări. Radu, cu tot îndemnul și ajutorul turcilor, nu se bizui să iasă voinicește-naintea lui Ștefan. Ci, dibuind drumuri piezișe, urzi cu cei mișei pieirea viteazului. Ștefan simți mreaja, și o lasă întinsă. Din tabăra de la Vaslui unde-și ținea curtenii gata, pândea toate mișcările vicleanului și, când îl văzu că-și urnește oastea spre hotarul Moldovei, întunecat se ridică înaintea sfetnicilor săi: „Cu cine dintre voi a tocmit vrăjmașul pieirea țării voastre?” Trei boieri și-au pus ochii în pământ sub căutătura strașnică a domnului: Negrilă, Isaia și Alexa Stolnicul. Paloșul gealatului a venit cu o adevărată mântuire, pe lângă pedeapsa acelei priviri cumplite.
Și cum înainta Radu, voios, ca la o ispravă de-a gata, iată că la Soci, în ținutul Bacăului, îl întâmpină oastea moldovenilor, ieșită pe neașteptate de după o perdea de codru. Lovitura a fost așa de repede și de hotărâtă, că domnul muntean o clipă n-a mai stat la cumpănă: fuga cea „rușinoasă dar sănătoasă” i s-a înfățișat din capul locului cu singura scăpare. Schiptrul domniei, steagurile oștirii și mulți boieri de seamă rămân în mâinile lui Ștefan, care știe să dea fiecărui lucru și fiecărui om ce i se cuvine.
Dar, întețit de turci, Radu pregătește-o năvălire nouă. Ridică lângă hotar, pe malul Putnei, cetatea Crăciuna, și alta pe Teleajen pentru apărarea Târgoviștei. Domnul Moldovei veghea. — Turcii, în vremea asta, purtau în Asia război cu perșii. Deci ajutor mare de la ei nu puteau avea muntenii. Acum Ștefan găsise și domn de pus în locul lui Radu — pe Laiotă Basarab, un fecior al lui Dan al II-lea, de mult adăpostit la sași în așteptarea zilei norocoase. Șahul Persiei, Uzun-Hasan, scria stăruitor voievodului Moldovei să facă toate chipurile, ca și țările creștine din Apus să se ridice împotriva musulmanului, că numai așa, lovindu-l din amândouă părțile, îl vor putea răpune. Dar țările din Apus își au frământările lor, și nu văd încă primejdia. — Ștefan o vede. O vede viind, și-i iese-n cale. — În toamna anului 1473 pleacă împotriva lui Radu. În ziua de 8 noiembrie poposește la apa Milcovului, împarte steaguri oștirii și pune la cale planul de luptă. Domnul Munteniei știa bine că-i soarta lui în cumpăna războiului acestuia. De astă dată-și strânse toate puterile și, cu scrâșnirea celei din urmă-ncordări, se aruncă-n propta dușmanului. Joi, la 18 noiembrie, și vineri toată ziua, și sâmbătă până-n noapte,
ca doi împărați din povești, s-au războit înverșunații voievozi la Cursul Apei, lângă Râmnicu-Sărat. La urmă Radu rămăsese cu foarte puțină oaste, dar nu se da răpus. Numai când a văzut ș-a văzut că nu mai e nici un fel de nădejde, că din ce în ce mai de-aproape e învăluit în ploaia de săgeți a moldovenilor, numai atunci a lăsat totul ș-a rupt-o de fugă. Dar Ștefan nu l-a slăbit, ci, adulmecându-l, după cinci zile de goană, l-a împresurat în cetatea cea nouă a Dâmboviței, pavăza Bucureștilor, unde era acum scaunul țării. De aici, huruitul s-a strecurat noaptea-n taină, ș-a scăpat la Giurgiu, în raiaua turcilor. Ștefan ridică din cetate pe doamna Maria cu cele două fete, împreună cu vistieria și cu steagurile pe care nimeni nu le mai apăra și, încredințând lui Laiotă domnia și paza bietei țări, se-ntoarce la Suceava, de unde trimite, cu vestea biruinței, douăzeci și opt de flamuri craiului leșesc.
Dar Laiotă nu-i omul pe care-l cereau împrejurare. Și lucrul făcut în pripă, în pripă se desface. De-abia-mplinește-o lună de domnie și e alungat de turci, care-l urmăresc pân’ la Bârlad, pustiind totul în cale. Ștefan îl mână-ndărăt c-o ceată de viteji încercați. O nouă biruință a moldovenilor îi redă domnia. Moartea neașteptată a lui Radu i-o limpezește. — Suflet nevoiaș, doritor de putere, dar înfricoșat de luptele și primejdiile ei, Laiotă, înțelegând că nu va putea domni împotriva turcilor, părăsește pe binefăcătorul lui, și se-nchină sultanului, care, împăcat cu perșii pregătea răfuiala cu voievodul moldovenilor. Împrejurările păreau grăbite. Ștefan își întărea străjile Nistrului, pe unde iar își cătau vad haitele flămânde ale tătarilor, -când iată că-i sosesc soli de la padișah, cu strașnice porunci: să părăsească numaidecât Chilia și Cetatea Albă, și să-și plătească birul datorit. Pentr-un om ca Ștefan, aceasta nu putea avea decât un singur înțeles și-o singură dezlegare cinstită: Războiul. Îl prevăzuse, și-și luase toate măsurile. Un gând îl mai tulbura: Muntenia, pe care-ncepuse a o privi ca pe o parte a țării lui, era iar în mâinile turcilor. — Pe miriștile uscate, pe sub codrii stropiți de toamnă cu pete ca de sânge, zboară spre Laiotă, c-o frunte de călăreți, — o clipă, numai o clipă să-l privească-n ochi. La Teleajen, cetatea de strajă ai cărei pârcălabi plătiră cu viața ticăloșia domnului lor, primi veste că turcii, gătiți de război strașnic, vin prăpăd, și că de la Mircea n-a mai văzut Dunărea atâta sodom de oaste.
Vulturul se rotește deasupra cuibului, când e vremea a vijelie. Cele dintâi zile ale lui noiembrie îl găsesc pe Ștefan la Vaslui, în ropotele marilor pregătiri. De pe culmile dealurilor buciumile cheamă-n toate părțile cu strigări stăruitoare. Chiote răspund în depărtări. Noaptea, până către ziuă, clipesc lumini pe măgurile de strajă. Și cete de călăreți izvorăsc de prin satele bogate, sub povața boierilor ce-și au partea de cinste, după câți viteji aduc în luptă. Pâlcuri de plăieși coboară din munți, pe drum întâlnesc turme, chervane-ncărcate — băjenia câmpului înfricoșat. Din zori până-n noapte curg spre staniștea oștilor darabani și glotași din Țara de Sus, bătrâni iscusiți, cercați în războaie și flăcăi sprinteni, în cojocele-nflorite, cu ghioaga pe umăr și căciula brumărie dată pe ceafă, a voie bună și a dor de luptă…
De la poloni și de la unguri mai nici un ajutor n-au avut moldovenii, la o cumpănă ca asta. Și doar de valul ce-nainta, n-avea a se teme numai Moldova.
Ștefan, prin iscoadele lui, știa toate mișcările vrăjmașului. Știa că sunt peste-o sută de mii de turci sub steagul lui Soliman Pașa, și c-au trecut Dunărea pe la Nicopoli, și c-au mai luat în drum vreo douăzeci de mii de țărani români, care vin cu LaiotăVodă să se bată și ei, săracii, cu frații lor moldoveni. Cât au mers prin Țara Muntenească, turcii au găsit și conac și merinde; dar de la Milcov încolo parcă și vremea s-a schimbat deodată. Zile de moină începură să dezghețe drumurile, roțile se-nglodau până-n bucșă, în locul târgurilor, în vatra satelor nu se mai vedea decât părăgini și mormane de moloz înnegrite de fum. Pe la Bobotează au intrat în valea Bârladului, în drumul de șleau ce ducea la Iași. De o parte și de alta erau numai dealuri îmbrăcate cu păduri. Puțin mai în sus de Vaslui, la locul ce-i zicea Podul Înalt, unde se varsă gârla Rahovei în Bârlad, valea, mai strâmtându-se, adună ca-ntr-o pâlnie scursorile pripoarelor.
Aici, pe-o frunte de măgură, se așezase Ștefan cu cei patruzeci de mii de ostași ai lui, gata de luptă.
În dimineața zilei de 10 ianuarie, valea prinse a vui de larma duiumului, dar ochiul nu deslușea încă nimic, pentru că era o pâclă deasă de nu se zărea om cu om. Turcii înaintau încet. Bănuiau ei mreaja, dar nu știau unde. — Cercetașii lor cei nevrednici aduceau vești mincinoase, cei vrednici nu se mai întorceau. La pod, cum era gloată, se făcu îmbulzeală. Mulțimea se frământa în loc, huind ca marea. Deodată, ca și cum s-ar fi despicat cerul, un trăsnet s-auzi de sus, și-n aceeași clipală o ploaie de ghiulele căzu peste furnicarul ce clocotea în strâmtoare, și săgețile începură-a curge ca dintr-o ruptură de nor. Spahiii își struniră caii, să vadă dincotro vine moartea. De după un huceag se ridicau strigăte zorite de trâmbiți și de bucium. Ș-atunci o parte din oastea lui Soliman, repezindu-se orbește într-acolo, s-a nămolit în crivina luncii și n-a mai putut ieși, iar grosul a dat busna-nainte. Un șuier a săgetat cuprinsul, și codrul s-a prefăcut în oaste. Cu urlete de fiare, creștini și turci s-au azvârlit în luptă-nverșunată, și până către seară nu s-a știu ce se va putea alege din vălmășagul acela îngrozitor. Secuii, când au văzut ce seceriș de vieți se-ncinge, au rupt-o de fugă. Turcii începeau să se creadă biruitori, când, deodată, însuși marele Ștefan căzu asupra lor cu cei mai aleși viteji ai lui. Toporul abătu iataganele cu brațe cu tot. Călăreții, cumpăniți în scări de aur, se prăbușiră sub ghioaga de corn a moldovenilor. Atunci a văzut vestitul Soliman cât ține roibul lui la fugă. Dunărea, pragul mântuirii, și-a avut și ea, ca de obicei, partea ei de leșuri.
Iar când, după două zile de vifor, s-au strâns vitejii iar la Vaslui în jurul stăpânului lor, ca frații îmbrățișat cu drag, căci frați erau în ceasul acela țărani, boieri și domn, și făcându-se cruce, cu lacrimile-n ochi, au mulțumit lui Dumnezeu pentru izbânda aceasta deplină, cea mai frumoasă din frumoasa viață a lui Ștefan, și una din cele mai strălucite în luptele creștinilor cu turcii.
Biruitorul trimise și craiului leșesc și celui unguresc parte din pleanul și din steagurile smulse de la vrăjmași. Izbânda aceasta avu un larg răsunet în lume. Și Ștefan ajunse a fi privit, chiar și de neprieteni, ca cel mai mare viteaz al vremii aceleia. Papa de la Roma numindu-l într-o scrisoare „Sabia lui Christos” între alte laude spunea: „Biruințele tale, înțelepte și viteze, au adus atâta mărire numelui tău, încât toate gurile îl rostesc, și toate inimile-l slăvesc”. Iar cel mai priceput cărturar al polonilor, vestitul Dlugoș, martor și povestitor întâmplărilor de pe atunci, după ce vorbește de lupta de la Podul înalt, laudă astfel vrednicia domnului Moldovei: „O, bărbat minunat, cu nimic mai prejos de vitejii cei din vechime, de care noi atâta ne minunăm! El e cel dintâi între principii lumii, care a dobândit în vremile noastre o biruință așa de strălucită împotriva turcilor. După judecata mea, vrednic e să i se-ncredințeze prin învoirea tuturor cârmuirea lumii întregi și mai ales povățuirea oștilor creștine împotriva turcilor”.
Ci Ștefan nu-și legă mintea nici de mărimea izbânzii, nici de mulțimea laudelor.
Cum ajunse la Suceava porunci hotnogilor, să-și ție oamenii la îndemână, că de aci încolo vor avea să întâmpine greul cel mare. Iar în ziua de 25 ianuarie trimise țărilor din Apus o scrisoare în care arăta pe larg că împăratul Mohamed al II-lea pregătește să vie el însuși cu oști puternice-mpotrivă-i, și că Moldova, fiind „poarta creștinătății”, ar trebui, cu puterile tuturora, să fie apărată pe mare și pe uscat, ca nu cumva păgânul, doborând străjile, să intre-n cetate. Și, ca să vadă că au cui să încredințeze sprijinul cerut, zice-n scrisoare, cu privire la bătălia din lunca Bârladului: „Când am văzut noi o așa de mare oștire, ne-am ridicat vitejește cu trupul nostru și armele noastre, și i-am stat împotrivă, și cu ajutorul lui Dumnezeu cel atotputernic, am biruit strașnic pe acei dușmani ai noștri și-ai întregii creștinătăți, și i-am sfărâmat și i-am călcat în picioare!”
Dar marile puteri ale Apusului, darnice-n laude și făgăduieli, se mișcau anevoie la fapte. Valul se apropia, și nimeni nu întindea Moldovei o mână de ajutor.
Ce limpede se oglindește sufletul neadormitului voievod în scrisoarea lui de la 20 iunie 1475 către solii trimiși să ia înțelegere cu împuterniciții craiului Matiaș, în vederea marilor întâmplări ce se pregăteau. Cuvintele încărcate de grijă, parcă șuieră de viforul nerăbdării: „De aceea voi, fără zăbavă, îndată ce veți vedea această carte, numaidecât să vă sculați și să vă grăbiți cu solii ce vin împreună cu voi de la regele Matei către noi, și să mânați un trimis grabnic cu scrisorile voastre și cu ale solilor ce vin către noi, care trimis trebuie să zboare ziua și noaptea către regele Matei și să-i deie de știre acești dușmani ai creștinătății, și să-l roage a veni cât se va putea mai repede, ziua și noaptea, cu toată puterea Măriei sale și cu toate oștile ce i-a dat Dumnezeu, ca să nu ne lase să pierim noi și țara noastră, călcați de acești păgâni fără de lege”.
Și Matiaș dădu numai vorbe acestui om al faptelor… Matiaș, care scria Papei de la Roma și senatului venețian, că, prin Ștefan, el a biruit pe turci la Podul înalt, Matiaș care primea bani de la creștinii din Apus, ca s-ajute pe moldoveni în lupta lor cea sfântă și-i păstră pentru nevoile lui, vicleanul rege, care știa așa de bine să-și tragă laude și foloase din jertfele altora!… Înaintea senatului Veneției, solii lui Ștefan, când li s-a spus una ca asta, au răspuns limpede, cu mândria celei mai curate dreptăți: „Că Ștefan-Vodă nu e supus întru nimic regelui Ungariei, ci domn al țării și poporului său”.
Și în vremea asta, pe când trimișii lui Ștefan cutreierau lumea după o mână de ajutor, sultanul Mohamed al II-lea, temutul dușman al întregii creștinătăți, venea ca o vijelie asupra Moldovei, cu toată puterea lui de împărat mare și viteaz. Încă din vara trecută cetatea Cafa de pe țărmul Crâmului, unde domnea un cumnat al lui Ștefan , căzuse sub steagul turcilor; le mai trebuia Chilia și Cetatea Albă și rămâneau ei Ștefan se căsătorește, pentru a doua oară, în ziua de 14 septembrie 1472 cu Maria, fiica lui Alexie, din neamul împărătesc al Comnenilor, soră cu Isac, domnul Mangupului. Întâia lui soție fusese Evdochia, sora lui Simion vestitul cneaz al Kievului. Aceasta a murit la 1466, trei ani după căsătorie, lăsând lui Ștefan o singură fată pe frumoasa Elena, care a ajuns soția unui fiu de țar. A treia și cea din urmă soție a lui Ștefan a fost Maria, fiica lui Radu cel Frumos. singuri stăpâni ai Mării Negre. Numai așa își puteau vedea în sfârșit deschisă înainte-le poarta cea mare a Europei. Și regii Apusului dormeau. Ștefan înțelese că de la ei nu mai avea nimic de așteptat. Și ce speranțe-și pusese el în unirea tuturor creștinilor! Își închise în suflet toată durerea acestei amăgiri și se hotărî să lupte singur, chiar și în contra soartei de va trebui. Niciodată un viteaz n-a stat mai mândru în fața morții.
Pe la începutul lui iunie 1476 scria din Bârlad prietenilor din Brașov: „Suntem în lagăr cu toată puterea noastră, și mergem asupra turcilor”. Și pe când Marea descarcă pe țărmul Dobrogei o sută cincizeci de mii de ostași cu împăratul lor în frunte, el se și înțelesese c-o dumbravă de arini, din bătaia vadului, s-ație calea năvălitorilor. Îi așteaptă acolo pregătit de luptă, când deodată vești sosiră ca-n urma lui țara e bântuită de tătari.
Cu ce inimă să mai stea bieții oameni, când se gândeau la cei de-acasă! Trebui să dea drumul glotașilor pentru două săptămâni. Domnul rămase numai cu zece mii, — oșteni aleși, dar…, zece mii. Și marea oștire a Padișahului s-apropia. „Grija era nu cum să trăim, ci cum să murim”, zice un martor al acelor zile de scârșnire. Atunci s-a văzut una din jertfele cele mai mărețe ce s-au pomenit vreodată în istoria unui popor. Cei zece mii, care înfățișau acum toată cinstea neamului, toată mândra alcătuire a Moldovei, se întăriră pe-o măgură deasupra Pârâului Alb din ținutul Neamțului, într-o pădure de stejari prefăcută-n cetate, după vechiul obicei al țării, și așteptară. Domn și supuși ascultau, în fața primejdiei ce venea, o singură făptură, un singur suflet, logodnic morții. De data asta Laiotă-și ducea ocrotitorii încet, pe drumuri știute cu teama celui bănuit, cu grija celui pățit. Tocmai către sfârșitul lui iulie codrii Ozanei prinseră a vui de freamătul duiumului turcesc. Funia se strângea la steajăr. Leu și vânători se simțeau tot mai aproape, și inimile băteau din ce în ce mai tare. Cetatea Neamțului primi, fără să răspundă, cele dintâi ghiulele ale turcilor. Nu brațe de viteaz, ci mâini lacome de tâlhari se năpustiră-n cuibul părăsit, să caute comori. Cel ce spărsese zidurile Constantinopolului înțelese că aiurea trebuie să fie cetatea lui Ștefan. Ș-o găsi. Însuși domnul Moldovei i-o descoperi, în dimineața zilei de 26 iulie, c-o salvă de săgeți, după care porniră a bate puștile, de-o parte și de alta. Multă vreme a stat lupta nehotărâtă; că moldovenii așa întețeau cu ghiulele din meterezele lor, cât rânduri peste rânduri cădeau neînfricoșații ieniceri, până ce, însuși sultanul, tremurând de mânie, apucă steagul cel mare în mâna lui de viteaz bătrân, și-și năpusti odată toată oștirea într-un iureș năprasnic. Întăriturile se sparseră, mulțimea oarbă năvăli ca un puhoi printr-o ruptură de zăgaz, și dreptatea își îndoi grumajii sub covârșirea puterii. „A rămas izbânda la turci, zice cu durere cronicarul Ureche, și atâția de mulți au pierit, cât au nălbit poiana cu trupurile lor unde a fost războiul, și mulți din boierii cei mari au picat, și vitejii cei buni au pierit cu totul atunci și, neivindu-se ajutor nici dintr-o parte, au picat, nu fieștecum, ci până la moarte se apăra, nici biruiți de arme, ci stopșiți de mulțimea turcilor”. Iar Ștefan, care cu paloșul își tăiase drum printre năvălitori, ridicând mai târziu o biserică, pe locul acela de jertfă, numit de atuncea Războieni, spune-n pisanie: „cu îngăduirea lui Dumnezeu, biruiți fură creștinii de păgâni, și căzură acolo mare mulțime de ostași moldoveni”.
Ci mult n-avu a se bucura sultanul de crâncena-i ispravă. Merindele se-mpuținau, căldurile secau pâraiele, cetățile întărite se apărau cu înverșunare — cinci sute ieniceri pieriră zadarnic sub zidurile Chiliei, — săgețile arcașilor nevăzuți făceau drumurile tot mai temute, ciuma și foametea vămuiau pe capete, corăbiile ce veneau încărcate cu merinde, fură-nghițite de valurile mării… Vitejii de la Valea Albă păreau că luptă încă de dincolo de moarte. Padișahul află cu bucurie că e-nspre Dunăre un drum și mai scurt decât acel pe unde venise. În vremea asta, din zările Vrancei până-n limpezișul Nistrului, lungi chemări de bucium înfiorau tăcerea codrilor; țăranii se-nturnau sub steag după cele două săptămâni de voie, — oaste nouă se-nchega în jurul voievodului, pe care în ceasul de primejdie munții, smulgându-l din vâltoare, îl trăseseră la ei ca pe-un copil al lor. Și câți dintre păgâni n-apucaseră a trece Dunărea, nici n-au mai trecut-o. — La sfârșitul lui august solul venețian scria de la fața locului: „Sultanul a ieșit din țară, cu cetele sale, fără a fi luat o singură cetate, și fără altă pagubă pentru Moldova decât prada ce-a dus cu sine; iar Ștefan-Vodă a ieșit din munți și călărește viteaz prin toată domnia lui”.
Peste două luni voievodul Moldovei, cu ajutorul craiului Matiaș, smulgea coroana Munteniei de pe fruntea nevrednicului Laiotă ș-o încredință lui Vlad Țepeș, neînduplecatul, temutul de-odinioară, care stătuse atâția ani uitat în închisoarea de la Buda. Planuri mari își făceau acum cei doi voievozi pe de-a pururi înfrățiți. Dar pe Ștefan îl chemară grabnic grijile țării lui. Peste podul de gheață al iernii, Laiotă se-ntoarse cu oaste-mpărătească, și Vlad pieri ca un viteaz, alături cu ostașii lui, în lupta sângerosasă de lângă București.
Un șir de ani domnul Moldovei avu de lucru cu tronul fără de noroc al țării lui Mircea. În toamna anului 1477 se repezi iar în Muntenia, alungă pe Laiotă și puse domn în locul lui pe Basarab cel Tânăr, poreclit Țepeluș, care peste doi ani se-nchină și el sultanului. Din nou Ștefan își găti oastea, și-n luna lui august 1481, biruind pe Țepeluș în lupta de la Râmnicu-Sărat, făcu domn pe Vlad Călugărul, un frate vitreg al lui Vlad Țepeș. Dar era scris, se vede, ca visul lui de a-și avea un prieten credincios pe tronul Munteniei să nu se poată izbândi. În vara anului 1484, când Baiazid al II-lea, sultanul cel nou, își ancoră corăbiile încărcate cu tunuri în fața cetății Chilia, Vlad Călugărul, cap plecat, îi și veniră grăbit în ajutor cu românașii lui, ce nu mai știau săracii, de-o seamă de vreme, nici pentru cine, nici împotriva cui aveau să-și încordeze arcurile. Pe la sfârșitul lui iulie, Chilia și Cetatea Albă erau în mâinile turcilor. Lucrurile s-au petrecut repede, aproape tâlhărește. Ca un trăsnet a căzut la Suceava îngrozitoarea veste. Erau bogăția și tăria Moldovei acele două scumpe cetăți, unde străjuiau cei mai destoinici pârcălabi ai lui Ștefan. — În sufletul aprig al biruitorului de la Podul-Înalt scapără gândul unui război norocos. Dar oastea i se împuținase de atâtea lupte. Cu chiu,
cu vai ar mai fi putut pune-n picioare douăzeci de mii de oameni. Pentru întâia oară simți cât de îngustă i-e țara, și ce mărginite îi sunt puterile pe seama inimii lui mari și grelelor învăluiri și mulțimii vrăjmașilor lui. Bătu iar la porțile creștine, care se deschideau așa de greu adevărului și dreptății!… Singur craiul Poloniei se lăsă înduplecat. Trufia leșească își avu în sfârșit sărbătoarea ei de atâția ani visată: în cortul de pe câmpul Colomeei, înaintea îngâmfatului rege Cazimir, a îngenuncheat cel mai înțelept domn și cel mai strălucit viteaz al acelor vremi. Iar pentru ca deșarta mândrie a leahului să fie și mai mărginită, viclenia a făcut ca, în clipa când Ștefan va pune genunchiul în pământ, cortul să se ridice, și să vadă toată obștea cine se închină bătrânului rege al polonilor. Ceea ce l-a rănit însă mai adânc pe domnul Moldovei, a fost că, după atâtea umilințe, nu i s-au dat decât două mii de călăreți. Atâta, la o adică, iar fi înjghebat și răzeșii lui. Hotărât, leșii nu-i puteau fi prieteni. La vremea asta țara era bântuită de turci, care acum, stăpânind cele două cetăți, își încurcau caii pe pământul Moldovei ca pe moșia lor. Ba încă aduseseră și un vânător de domnie, pe unul Hromot, — să-l puie în locul lui Ștefan. Când s-a întors domnul în țară, Suceava lui era în flăcări, și năvălitorii se risipeau spre Dunăre încărcați de prăzi. Grabnic luându-i din urmă, ajunse o parte din ei lângă lacul Cătlăbuga, și tăindu-le calea, îngrășă brazda de toamnă cu sângele lor. — În primăvara anului următor (1486) veni iar Hromot în fruntea unei oști puternice. De astă dată îl așteptă la șcheia, pe lunca Siretului, paznicul Moldovei cu arcașii lui. „și dând războiul vitejește de ambe părțile, zice cronicarul, într-o luni, martie în șase, au pierdut Hromot războiul și oastea, mai apoi și capul”. Dar ce noroc putea izvorî neamului din toate biruințele acestea? Ștefan nu era un voievod însetat de vâlvă. El nu se gândea la slava și răsunetul numelui lui, ci la îngrădirea cea bună și statornică a țării, la ridicarea poporului căruia domn și părinte-i era. — Deci cu amărăciune privi în urmă peste mulțimea luptelor prin care trecuse… Unde era Moldova lui, dacă, în toată vremea asta, târgurile și-ar fi sporit negoțul și satele gospodăriile, dacă, în loc s-alerge și să se bată în războaie, boierii ar fi rămas liniștiți la trebile țării, plugarii la coarnele plugului și ciobanii la târlele lor!… Cumpănise el odată lucrurile într-alt fel. În cugetul lui curat împărțise în două, în creștini și păgâni, și-și zicea că el, fiind ostaș al Crucii, va avea, firește, dragostea și sprijinul tuturor acelor pe care-i apăra cu pavăza vitejiei și jertfelor lui. Vremea însă l-a făcut să cunoască toată adâncimea deșertăciunii și ticăloșiei omenești. Acum judeca limpede, cu „mintea moldoveanului cea de pe urmă”. El era bătrân, țara ostenită, zilele din ce în ce mai grele. Unde aveau să-l ducă, și cât puteau să-l mai ție biruințele lui! Turcii pierdeau o bătălie, și ca dintr-un izvor scoteau altă oștire și porneau altă bătălie. El cu aceiași boieri și cu aceiași țărani duceau greul atâtor războaie, și numai inima lui știa cât îl ducea și cât de scumpă-i era fiecare picătură jertfită unei biruințe, din sângele sfânt al vitejilor lui, al fraților lui. Și-atunci înțeleptul gospodar al păcii se arătă tot așa de mare ca și neînfricoșatul voievod al războaielor: Ca să nu-și părăduiască țara, apărând cu vrednicia lui trândăvia altora, se hotărî să puie capăt luptelor cu turcii. Pe vrăjmașul tare, când nu-l poți răpune, caută, de ți-l împacă. Trimise deci sultanului Baiazid birul cerut, îi dete ostatec pe fiul său Alexandru, și înțelepciunea încheie astfel ceea ce sabia începuse.
Sosi vremea socoteli cu polonii. Vechea datorie, pentru care Alexandru cel Bun primise Pocuția zălog, ei o făcuseră uitată. Ștefan le-o aminti. În vara anului 1490, curând după ce-a făcut pace cu turcii, lărgi cu spada hotarul Moldovei despre poloni, luând Pocuția și punându-și oaste de pază în cetățile ei. Peste doi ani, bătrânul Cazimir murind, rege al Poloniei ajunse Ioan Albert, cel mai viteaz și mai neastâmpărat dintre mulții lui feciori. El se-nțelese cu frate-său Vladislav, craiul maghiarilor, să ia Moldova și să așeze domn, în locul lui Ștefan, pe-un frate-al lor Sigismund. Pielea ursului era tocmită — mai rămânea vânătoarea care nu-i totdeauna cu noroc. Vicleanul rege își pregăti oastea și-și întinse mrejele. Trimise vorbă lui Ștefan că, îndată ce se va pune-o vreme mai priincioasă, are să vie cu toată puterea lui să-i scape Chilia și Cetatea Albă din mâinile păgânului. Și-n vara anului 1497 porni. Dar în loc să pogoare pe drumul știut, spre gurile Nistrului, intră în Pocuția și, pe sub ochii străjilor moldovenești cârmi drept spre Suceava. Ștefan nu era om să-l adoarmă șiretenia leșească. De cu vreme întărise zidurile cetății domnești, pusese apărători destoinici la metereze, iar el se așezase cu tabăra la Roman. De acolo-și repezi iscoadele care-aveau nu numai cu ochiul ager, dar și brațul vânjos — și de multe ori, pe lângă știri, aduceau și câte-o „prubă” din oastea crăiască. Tocmai pe la sfârșitul lui septembrie își întinse leahul corturile în lunca de sub măgura Sucevei. Tunuri mari începută a bate în zidurile cetății, de unde veneau săgeți și ghiulele, trimise — că parcăaveau suflet. Sileau polonii cât ce puteau, dar nici un spor nu se vedea. Noaptea dregea spărturile zilei, și cetatea părea un uriaș ce doarme nepăsător de ce se petrece în jurul lui. Numai golurile ce se făceau în rândurile năvălitorilor nu se mai umpleau, și regele, trufașul rege, care credea că nici nu va avea nevoie să descalece înainte de a intra biruitor în cetatea lui Ștefan, văzu cu ochii cum i se destramă toate frumoasele-i planuri, cum cu zi și oastea i-o vlăguiește, și pe el îl micșorează în ochii supușilor lui. După două săptămâni de luptă cu zidurile fermecate, se încredință că cea mai bună ispravă ar fi o grabnică întoarcere. Mai ales cu merindele erau pe sfârșite, vremea începuse a se înăspri, și bietul crai se îmbolnăvise de inimă rea. Moldovenii ziceau că nu-i priește țara. Soli, dintre oamenii fratelui Vladislav mijlociră pacea. Ștefan o primi. Numai ceru ca regele să se întoarne cu oastea tot pe unde a venit — „să nu mai strice țara pre alt loc”. La porunca plecării, leșii se bucurară ca de-o biruință.
Chervanele se-ncărcară cu lăzile în care-și purtau huzurul oamenii aceia lăfoși, iubitori de culcuș moale, de arme scumpe și de haine bătătoare la ochi. Dar caii slăbiți, drumurile grele, zilele reci și ploioase ale toamnei depărtau grozav capătul acestei țări posomorâte. Albert, viclenind înc-o dată, părăsi vadul învoit și luă calea cea mai scurtă, care nu-i totdeauna cea mai bună. Ștefan însă îl păzea din ochi. Cât îl văzu apucând spre codrul Cosminului, pe drumul ce merge la Cernăuți, îi și chibzui răfuiala. El și ai lui, pe iuții cai moldovenești și pe drumuri numai de ei știute, pornind din Roman, sosiră la Gura Dumbrăvii, cu patru zile înaintea leșilor. Și cum descălcară, începură pregătirile…
Când s-au apropiat polonii, codrul îi aștepta ca o fiară flămândă cu gura căscată: de-o parte și de alta, pe toată întinderea șleaului, copacii, cu meșteșug retezați, se țineau numai în coaja dinspre drum. Se cheamă că ei stăteau la pândă întocmai ca oamenii. Iar îndărătul lor, în bezna pădurii, așteptau neclintiți voinicii Moldovei. O frântură de oaste crăiască fu lăsată să treacă înainte fără nici o supărare. Prada era prea mică pentr-o așa de însemnată cursă. Dar când intrară bine în lăuntrul codrului mândrele șiruri de călăreți înzeuați, grosul oștirii, și craiul, și carele încărcate cu tot felul de scumpeturi, atunci — atunci un chiot trezi pădurea, și vraja tăcerii se rupse. Trunchii tăiați se prăbușiră cu zgomot peste mulțimea nepregătită de moarte, și falnicul rege nu se mai gândi decât la mântuirea propriei lui vieți. Luă cu el o frunte de călăreți, și, apărat mai mult de puterea norocului decât de vrednicia armelor, scăpă cu zile. În urma lui, în adânca vuire a codrului, ghioagele, arcanele și săgețile moldovenilor încheiau frumos isprava dreptății începută de trunchii stejarilor. În vremea asta, vornicul Boldur, trimis de Ștefan c-o mână de voinici înaintea călăreților, ce veneau din Mazovia în ajutorul regelui, le scurtă la satul Lențești, dincolo de Cernăuți, calea morții spre care alergau.
„A fost o strașnică vânătoare și mândru ne-a mai picat în palmă…” glumeau, stând roată-n jurul focului și socotindu-și pleanul, hărtașii lui Ștefan. Își primise și domnul partea lui de plean… A, slovele acelea cusute cu fir de aur, bucățile acelea de mătase, rupte și călcate în picioarele cailor — era trufia polonă tăvălită în sânge și în noroi, — erau steagurile care l-au văzut o clipă-ngenuncheat în cortul de la Colomeea!
„După aceea, zice cronicarul, dat-a Ștefan-Vodă cuvânt în toată țara să se strângă la Hârlău la ziua sfântului Neculai și adunându-se într-acea zi cu toții într-acel loc, făcutu-le-au ospăț tuturor boierilor și tuturor vitejilor săi, și cu daruri scumpe i-au dăruit”.
Mai târziu, închipuirea poporului împodobită c-un adaos de-o nemaiauzită strășnicie povestirea acelei răfuieli: Zicea că Ștefan ar fi înjugat pe poloni la plug, și, arând cu ei o țălină din preajma Cosminului, ar fi semănat ghindă, iar pădurii ce s-a ridicat acolo i s-a dat numele de Dumbrava Roșie, în amintirea sângelui din belșug vărsat pe locurile acelea.
Trecut-au patru secoli din ziua cea fatală.
Când se-ngropă-n țărână a dușmanilor fală!
Și faptul cel istoric, sub formă legendară,
Din neam în neam românii îl povestesc în țară.
Priviți! lâng-o dumbravă stă tabăra de care.
Flăcăi voinici șed roată pe lângă un foc mare,
Mirându-se-ntre dânșii cum vreascurile-n foc
Ca niște șerpi se mișcă sucindu-se în loc.
— „Știți voi de ce stejarul arzând plânge și geme?
(Întreab’ un român ager pe care-a nins de vreme)
Colo-n astă dumbravă copacii urieși
Sunt locuiți, se spune, cu suflete de leși.
„Pe timpul bărbăției au prins Ștefan cel Mare
„O oaste de năvală ș-au pus-o ca să are;
„Iar în pământul negru cu sânge-amestecat
„Spre lungă pomenire el ghind au semănat”!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
El zice, și dumbrava se pare că roșește,
Ș-un aspru glas de vultur în noapte se trezește.
El zice, focul arde dumbrava luminând.
Prin crengile frunzoase trec umbre suspinând!
Dumbrava roșie de V. Alecsandri
Acum Polonia era descoperită: n-o mai apărau porțile zăvorâte ale Chiliei și Cetății Albe. Și împrejurările se grăbiră a-i arăta ce bună ocrotire îi fusese Moldova — zidul de pază pe care singur a vrut să și-l dărâme. După „învățătura” din codrii Cosminului, cum a dat în vară, a suferit trei bântuiri, una după alta. În mai au potopit turcii până la Lemberg, în iunie Ștefan și-a îngrădit Pocuția în hotare de foc, în iulie au prădat tătarii. Și cel ce visase pieirea Moldovei, ceru domnului ei uitarea trecutului, ș-o pace de prieteni buni pentru vremea viitoare. Că mândrul rege se dumerise în sfârșit cu cine are d-a face, se vede, cum nu se poate mai lămurit, din însăși rostirea păcii, încheiată în primăvara anului 1499:
„Se încheie o pace desăvârșită între Măria noastră și Prea slăvitul Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domnul Țării Moldovei, prietenul nostru cel sincer iubit”. Așa începe învoiala, scrisă în latinește, dintre cele două puteri.
„Și iarăși zice mai jos craiul Ioan Albert, când am vroi noi împreună cu Vladislav, regele Ungariei, a purcede împotriva împăratului turcesc, ne vom înțelege mai întâi cu domnul Moldovei asupra chipului celui mai folositor de a purta războiul, și atunci Ștefan va veni și el împreună cu noi împotriva Sultanului; iar dacă, Doamne ferește, n-ar putea însuși veni, atunci va merge fiul său cu noi. De asemenea și noi ne legăm să apărăm pe Ștefan împotriva turcilor”…
Târzie deșteptare! Dacă de la început polonii și ungurii ar fi ascultat sfatul lui Ștefan, cu totul alta ar fi fost și soarta țării lor și soarta Moldovei. Dar au fost mici la suflet și regii lor s-au tulburat mai mult de vâlva lui Ștefan, decât de armele turcilor.
Pacea era ea încheiată pe veșnică prietenie, legând adică și pe urmașii lor. Și nimeni n-o dorea mai mult decât Ștefan; căci nimeni n-avea mai multă nevoie de odihnă, și pentru ei și pentru țară. Dar Ioan Albert, craiul cel fără noroc, moare-n vara anului 1501. Și cneazul Alexandru, fratele și urmașul lui, nu vroi să cunoască lui Ștefan nici un drept asupra Pocuției. Stăpânul Moldovei însă nu îngăduia să i se rupă bucata aceea de pământ. Era a lui — plătită cu bani și cu sânge. — Și, ca să nu mai rămâie nici o îndoială, în toamna anului următor intră iar cu armele în Pochița și, înc-o dată biruitor, pietrui, în vaza bătrânilor, hotarul despre Polonia cu „bourul moldovenesc”.
Asta a fost cea din urmă luptă a lui Ștefan.
Neîndemânările vremii, și mai ales unele amintiri dintr-un trecut nu tocmai îndepărtat, făcură pe noul crai al leșilor să se mai gândească, înainte de a-și căuta socotelile cu voievodul de la Suceava.
S-astâmpăr-o toană viforul bătăliilor, și lanurile Moldovei își coc spicele de aur pentru secerătorii ei.
Din jilțul lui de glorioasă odihnă, viteazul cu părul albit în războaie, cuprinzându-și țara sub zborul gândului, își vedea-n ea toată viața lui, desfășurată-n icoane. Se vede copil, jucânduse cu arcul pe colinele Borzeșilor, apoi călare, cu sufletul aprins de vitejiile basmelor, botezându-și paloșul în belșugul de sânge de la Tămășeni și de la Crasna, — tânăr fecior de domn, ciocnind paharul cu boieri sfătoși, ce numai la moarte nu se gândeau în noaptea aceea grozavă de la Răuseni, — și zilele cernite, grijile, frământările de leu închis în cușcă — durerile în focul cărora se pregătesc în taină toate faptele mari, -apoi primăvara aceea neuitată, biruințele de la Doljești și de la Orbic, sărbătoarea de la Direptate, cu măreața intrare în Suceava, împărțirea steagurilor și grabnica vânătoare de dușmani de pe pământul Pocuției — cea dintâi luptă din lungu-i șir de lupte, ce tot pe pământul Pocuției a fost să și-l încheie. I se pare, ca și acum ar fi trăit mai multe vieți. Nu-i vine-a crede că-s numai patruzeci de ani de la bătălia cea fără de noroc de sub zidurile Chiliei. Rana de-atunci, rana de la gleznă ce-n toată vremea asta fusese uitată, tocmai acum își deșteaptă durerile, acum se trezesc și-i cer socoteală și zilele de trudă, și nopțile de nesomn, și toată viața lui trăită-n nepreget și-n lupte. În roate largi își leagănă gândul pe deasupra cumpenelor mari: Baia, Lipinți, Soci, Râmnicu-Sărat Podul înalt. Valea Albă… Revede toate locurile acelea, cu-nfiorarea clipelor deatunci. Nu-s basme, nu-s lucruri visate, ci zbucium și învăluiri trăite aievea… Mult sânge-a mai băut pământul Moldovei. Numai la Cătlăbuga, în ziua aceea de strașnică răsplătire, cât sânge s-a mai vărsat! Dar la șcheia, dar în codrul Cosminului… Bătrânul voievod cugetă la cât norod de oaste ar fi, când să se poată ridica odată din morminte toți câți au pierit în luptele lui — în cele 36 de lupte, dintre care în 34 a biruit, și numai în două a fost biruit! Valuri au fost acelea. Și țara mică, și dușmani mulți, și ajutor de nicăieri. Și iată că din toate a ieșit cu bine. După atâtea furtuni zilele acestea de pace îi vin ca o binecuvântare de la Dumnezeu.
Din mărețul asfințit al vieții lui privește în adâncul veacurilor și, cu puterea sfatului cuminte, domnind și dincolo de moarte, îndreaptă destinele țării pentru vremi și valuri ce nu-l vor mai atinge: Nu leahului viclean și nestatornic, nici ungurului asupritor și lacom, nici tătarului sălbatec să-și încredințeze vreodată Moldova păsul și soarta ei, — ci, la toată primejdia, să știe că cel mai cinstit prieten și cel mai bun ocrotitor e turcul, și sub pavăza puterii lui să stea; căci singură, în calea atâtor vrăjmași, greu va trăi…
Vremea a dovedit în urmă cât adevăr era în vorbele lui. În fața vlădicilor și boierilor țării, puse schiptrul domniei în mâna fiului său Bogdan, și deplin împăcat în suflet, înseninat de gândul că și-a făcut toată datoria către țara și neamul lui, închise ochii pentru somnul cel de veci în ziua de 2 iulie, anul 1504.
„Domnit-au Ștefan-Vodă, zice cronicarul, 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni, și au zidit 44 de mânăstiri și biserici, și era însuși țiitor peste toată țara”.
În jalea tuturora, și cu cea mai mare pompă pe care a văzut-o vreodată Moldova, fu dus de la Suceava la mânăstirea Putna, și îngropat acolo, sub lespedea de marmoră, pe care singur pusese din vreme să-i scrie, cu-mpodobită slovă și-n limba sfântă de pe-atunci, gândul acesta curat și neumbrit de nici o deșertăciune pământească:
„Evlaviosul domn, Ion Ștefan voievod, cu mila lui umnezeu domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, ctitorul și ziditorul sfânt lăcașului acestuia, carele aici zace și s-a mutat la veșnicele lăcașuri în anul 7012, luna iulie 2”.
Cu truda lui îngrădise liniștea țării, și suflet din sufletul lui dăduse pământului Moldovei, ce-n fața vrăjmașului ca un ostaș i-a stat alături. Poporul — de care-l leagă o iubire ce nu cunoaște moarte — îl așteaptă să mai vie odată: Are să fie, spun bătrânii, o cumpănă ș-un război cum n-a mai fost de când îi lumea asta, ș-atunci voievodul Ștefan are să iasă din mormânt, călare și-nzeuat, și toți ai lui au să-l cunoască de stăpân și de mântuitor și, în toată vremea luptei, el are să aibă iarăși la dreapta un arhanghel cu sabia de foc, de-or să pice dușmanii înaintea lui de la zece pași, fără să-l atingă nimeni, și are să fie o vărsare de sânge, cât să-noate caii până-n piept în valurile roșii; iar la sfârșit au să biruie românii ș-au să rămâie din focul acela tari și uniți cu toții pe veci de veci, — și numai după aceea va putea să doarmă liniștit, în mormântul lui de la Putna, Ștefan cel Mare și Sfânt.