Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Și Domnul va scula pe unul din voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în libertatea și puterea lor…”
Cântarea României
Țările Apusului își căutau hotarele învălmășite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărății Musulmane. Austria și Rusia, deopotrivă de lacome, își făceau socotelile moștenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluția cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârșitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefții”, și „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate orașele mari ale Europei.
În fruntea acestei mișcări se puse Ipsilanti, maior în armata rusească, și fiul fostului domn Constantin Ipsilanti. El își alcătui în Basarabia un început de oaste, și-n februarie, anul 1821, intră în Moldova, ca-n țara lui. Mihail Șuțu, domnul de-atunci, salută în el pe „liberatorul Greciei”. — Mitropolitul Veniamin îi încinge sabia și-l binecuvântează în biserica Trei Ierarhi. Crainici alergau în toate părțile să cheme la arme. Se zvonise că vine din urmă oastea rusească.
Boierii și norodul, pentru orice întâmplare, încep a se cărăbăni spre întăriturile munților.
Eteriștii omoară-n Iași pe toți turcii care le cad în mână, și pleacă-nainte, spre capitala celuilalt Șuțu. În drumul lor jefuiesc țara. Cuvântul zavera, care vroia să spuie că răscoala lor e pentru dreptate și pentru lege, ajunge să-nsemne în mintea poporului groaza și urgia sălbătăciei omenești.
De data asta însă, suferințele găsesc paharul plin și spre uimirea tuturora, se descopere că și răbdarea românului areun sfârșit. Ca o coamă de leu se-nfioară șirul codrilor noștri, din Vatra Dornei până-n plaiurile Gorjului, și într-un freamăt se lasă pânza de vale Oastea Dreptății, sufletul țării ce nu mai poate răbda.
Grecii, care se credeau stăpâni pe pământul nostru, unde dominau ai lor de-atâta vreme, grecii care vroiau să ne ia cu de-a sila în răzmerița lor, în goala răscoalei lor, grecii noștri căzură-n focul ce singuri și-au aprins.
În Moldova ridicară satele-mpotriva lor boierii din țara de Sus, Gherghel și Istrati de la Zvorâștea, și Spătarul Sturza, ispravnicul Neamțului. Și, cum furia mulțimii nu mai vede și nu mai alege, au pierit și din boierii pământeni în vânătoarea aceea de greci.
În Muntenia, sufletul mișcării e Tudor Vladimirescu, fecior de moșnean, din mândrul ținut al Gorjului. Pe când Ipsilanti înaintează cu liota lui spre București, Tudor trece Oltul cu 25 de panduri, să „ridice țara”. În vremea asta moare Alexandru Șuțu, domnul Munteniei; al Moldovei fugise-n Rusia. Turcii dau fostului gospodar Calimah firman pentru amândouă țările, a căror domnie, pe vâlvoarea asta, cam frigea. Scarlat Calimah nu se apropie — ci trimite doi caimacami să-i ție locul.
Sub steagul lui Tudor se strâng toți asupriții, ceea ce-nseamnă tot poporul muncii și al birului. Răscoala e împotriva tuturor asupritorilor, „veri din ce neam ar fi balaurii care i-au înghițit de vii, căpeteniile lor, atât cele bisericești, cât și cele politicești”, cum așa de frumos lămurește „Domnul Tudor” în chemările lui scrise norodului. Vin și din boierii cu durere de țară, în tabăra lui Vladimirescu… vornicului Văcărescu, trimis de căimăcămie să potolească pe „răzvrătiți” cum va ști el mai bine, Tudor îi scrie: „ci pre semne dumneata pre norod, cu al cărui sânge s-a hrănit și s-a poleit tot neamul boieresc îl socotești nimic și numai pe jefuitorii îi numești patrie; și cum nu socotiți că pre mine mă categorisește numai tagma jefuitorilor, iar pe jefuitori îi categorisesc toate neamurile! Dar cum nu socotiți dumneavoastră că patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor; și cer ca să-mi arăți dumneata ce împotrivire am arătat eu asupra norodului? Că eu alta nu sunt decât numai un om luat de norodul cel amărât și dosădit din pricina jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii dreptăților, iar tagma jefuitorilor, căci nu le place una ca aceasta, a ridicat arme de moarte asupra patriei și a ticălosului norod”. Mitropolitul Dionisie Lupu, Ilarion episcop de Argeș, vornicul Grigore Băleanu, vornicul Mihail Manu, vornicul Iordachi Slătineanu, vornicul Neculai Golescu, logofătul Scarlat Grădișteanu, Scarlat Câmpineanu, Filipescu Vulpe, Neculai Văcărescu, Mihai și Grigore Filipescu, Ștefan Bălăceanu și alții.
Pentru-ntâia oară vorbeau durerile neamului întreg, prin gura unui sol al dreptăților lui.
Spre București înaintau acum două răscoale. O parte din boierime, îngrozită, plecă peste hotar. La 16 martie Tudor intră în București în fruntea unei oști de vro cinci mii de oameni și peste câteva zile primește solia și cartea de jurământ a celor 56 de boieri, cu arătare lămurită „că pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea și vătămătoare, nici în parte fieșcăruia, nici patriei, ci folositoare și izbăvitoare, pe care ca pre unul de binele țării voitor și de trebuință obștiei norodului l-am primit toată politia București cu drag și cu brațele deschise, și-i făgăduim sub jurământ că niciodată nu vom cugeta împotriva vieții și a cinstei lui”.
La 25 martie sosește și Ipsilanti: Puțină oaste de pază ce se află în București, fiind sub căpitani greci, trece la eteriști; Ipsilanti stăruie să-l atragă și pe Tudor — acesta-i răspunde limpede: „În Grecia-i locul grecilor, în Țara Românească al românilor”. De-aci — ură de moarte.
Zvonul că vin turcii hotărăște pe răsculați să se retragă din capitală. Ipsilanti o ia spre Târgoviștea. Tudor spre Pitești. Pe drum, el pedepsește aspru pe toți cei dovediți c-au jefuit. În oastea lui de strânsură sunt mulți bulgari și sârbi, care-au intrat între răsculați numai pentru prădăciuni și omoruri. Tudor îi strășnicește, fără nici o cruțare. Își face dușmani — știe; dar „de când a îmbrăcat cămașa morții, cum zice el, nu se mai teme de ea, ci o așteaptă-n fiecare zi”. Și iat-o că sosește.
Într-o seară de mai, cum sta el în tabără, sfătuind cu ai lui, se pomenește cu Iordachi, căpitanul lui Ipsilanti, însoțit de câțiva greci înarmați. Cearcă să lupte, dar când vede că nimeni nu-l apără, își lasă brațele-n jos și zice cu durere; „Luați-mă, că nu mai sunt de nici un folos acestor oameni”. Era vândut. Câțiva olteni se repăd să-l smulgă dintre căpitanii lui, dintre vânzătorii lui, — să-și smulgă pe Tudor al lor. Ei își primesc moartea, cum ar primi o binecuvântare. — Apoi nu se mai vede nimic. Un singur bătrân, cu fruntea în țărână, aiurit, nebun de durere, plânge, fără lacrimi. Tudor e dus la Târgoviștea. Pe la miezul nopții e scos afară din oraș, în lunca Ialomiței. Doi gealați îl întâmpină cu iataganele sclipitoare. I se spune să-și facă cea din urmă cruce. „N-aveți măcar un pistol?” îi întreabă. O lovitură năprasnică-n tâmplă îi zgâlțâie creierii — pe celelalte le simte ca prin somn. Și tot ca prin somn, și ca printr-un grozav întuneric, îi scapăr-n clipa din urmă un licărit de gând: că dreptatea, dreptatea pentru care-a ridicat țara, nu moare cu el.
Duiumurile turcești împânzesc cele două țări — cuib de răscoale. În ziua de 7 iunie, oastea eteriștilor e zdrobită la Drăgășani, în Vâlcea. Ipsilanti fuge la Viena, unde moare, după șase ani, în scăpătarea cea mai de plâns. Înflăcărații celei din urmă rămășiți ale zaverei se închid, sub ascultarea căpitanului Iordachi, în clopotnița mănăstirii Secu din Moldova, unde, după două săptămâni de înverșunată împotrivire, nemaiavând gloanțe, dau foc balercii cu pulbere, și-ncheie astfel cu strașnica lor moarte, mișcarea eteristă.
Turcii se răzbună pe bietele noastre țări, care, zic ei, au dat „adăpost și proviant” zavergiilor. Trâmba de oști pustiitoare nu se ridică decât în primăvară în primăvara anului 1822 – când Poarta plecându-și, în sfârșit auzul la tânguirea țărilor, încuviințează ca de aci-nainte, „să li se orânduiască” domni oblăduitori din neamul boierilor români, și întărește în Moldova pe Ion Sandu Sturza, în Muntenia pe Grigore Ghica.
Amândoi gospodarii sunt nevoiți să puie și pe boieri la dări, poporul fiind adus în sapă de lemn.
Chemarea lui Tudor, mântuitorul lui cuvânt, răsunase mai tare decât flintele pandurilor lui. Dreptatea venea anevoie, venea încet, ca din cine știe ce depărtări, dar venea. Se mai speriau dintre boieri de apropierea ei, se mai jeluiau pe la cei puternici, unii la ruși, alții la nemți, că se strică vechile așezări, prin care ei au fost pururea scutiți de orice sarcină, și că numai „carvonarismul” Apusului ar fi „pricina afanisirii patriei noastre”. Ei vedeau în deșteptarea norodului, în chemarea celor mulți la o viață vrednică de om, nu numai o primejdie, dar și o mare nelegiuire: „răii, ziceau ei, au semănat duhul răzvrătirii și a neascultării în sufletele multora din cei proști, și neamurile cele mai de jos s-au sculat împotriva noastră a celor întâi pământeni”. Proștii și neamurile cele mai de jos — era poporul, care cerea să aibă și el o părticică din rodul muncii lui, poporul care, după atâtea veacuri de tăcere și de sfântă îndurare, începea să vorbească, să spuie ce-l doare, celor ce se deprinseseră-a crede că țăranul nu e făcut pe lume decât pentru a fi robul tăcut al boierului. Ci sângele lui Tudor nu s-a vărsat în zadar.
De-aci încolo pânzele ni-s astfel întinse, că toate vânturile ne mișcă-nainte, chiar și vânturile vrăjmașe.
În primăvara anului 1828 Rusia își ridică iar oștile împotriva turcilor, și iar își fac tabără din țările noastre, rămase fără domni și fără nici o apărare. Înaintează biruitori până la Ardianopol unde sub privirile-ncărcate de griji ale Angliei și ale Austriei, se încheie pacea din 2 septembrie 1829. Ni se redau, prin această pace, toate vechile noastre orașe de pe malul Dunării, cotropite de turci și, între alte măsuri privitoare la îngrădirea țărilor, se hotărăște ca domnii să fie întăriți pe viață. Toată lumea știe ce se ascunde sub această „dragoste rusească”. Poarta nu mai poate plăti despăgubirile de război decât peste cinci ani. Amândouă principatele rămân în vremea asta sub oastea și oblăduirea muscalilor; împuternicitul lor, generalul Kiseleff, e, pentru norocul nostru, un om cinstit și un minunat cârmuitor. Se înființează în locul vechilor divanuri, adunările obștești care, alcătuite din fruntașii clerului și ai boierimii, aleg domnul și întocmesc legile țărilor și îndreptarea lor cea nouă. „Regulamentul organic”, închegat aproape în întregul lui sub privigherea ocrotitorilor de la Petersburg, desparte, cu îngrădire de lege, pe locuitorii țării în boieri și țărani, hotărând celor dintâi toate foloasele și toate scutirile, celor din urmă toate sarcinile și nici un drept. Și totuși, printre gratiile de fier ale acestui regulament, își deschide-n lumină — cele dintâi flori — primăvara deșteptării noastre. E taina cea mare a înfloririi: de pretutindeni se desfac mugurii vieții noastre naționale. Din ce în ce mai calde-s adierile Apusului, din ce în ce mai slabe suflările crivățului. Rusia, hulpava Rusie, care-și pregătea o nouă Polonie în țările noastre, o Polonie pe care de data asta să n-o mai împartă cu nimeni, vede cu grijă cum o apucă ziua, asupra uneia din acele fapte care nu se pot săvârși decât noaptea. În anul 1834 turcii își plătesc datoria, și, potrivit învoielii, se așează iar domni pământeni „oblăduitori pământului acestuia”, în Moldova Mihail Sturza, în Muntenia Alexandru Dimitrie Ghica. — Îi pândesc pe amândoi, cu vrăjmașă luare-aminte. Consulii ruși, păianjeni ce-și întind, unul din Iași, altul din București, firele din ce în ce mai groase ale unei pânze din ce în ce mai zadarnice. Ei vor putea înlocui un domn — pe Ghica al Munteniei, prin Gheorghe Bibescu (1842), — vor mai ținea încă în mrejele lor pe unii fruntași ai bisericii, ori pe unii boieri bătrâni ce-și strâng pleoapele cât ce pot, ca să nu vadă lumina, năvălitoarea lumină a dreptății, vor întrebuința vicleșugul, banul și la trebuință glonțul, pentru a năbuși uriașul strigăt de mântuire a anului 1848, dar nu vor mai putea opri din mers, nici abate din cale fluviul vieții românești, intrat de-acum în albia destinelor lui.
Lumina școlilor, cuvântul neadormiților apostoli, cântările pocților, toate pregăteau sărbătoarea deșteptării noastre.
Dorul de libertate și de neatârnare făcea un suflet nou din sufletele tuturora. Unirea Principatelor într-o singură țară, sun un singur neam, ales dintr-o viță domnitoare-n Apus, întemeietor unei dinastii neclintite, care să aducă liniște încercatei noastre vieți, era acum un gând lămurit în mintea românilor, un gând ce-și avea prorocii și ostașii lui, din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai hotărâți și mai puternici. De biruința acelui gând s-au temut și turcii, s-au temut și rușii, zoriți mereu să-și lărgească-mpărăția spre Balcani, — s-a temut și Austria care printre sfărâmăturile de popoare ce-o alcătuiesc, ține și o bună parte din neamul românesc sub coroana ei. S-au temut de biruința acelui gând, și ce n-ar fi dat, și ce n-au făcut ca s-o împiedice! Dar ea pornise — și nici o putere omenească nu mai era în stare să-i puie stavilă. Cei din urmă domni, prin care mai încearcă să ne dezbine pentru a ne stăpâni, cei din urmă gospodari numiți de „Poarta suzerană” și de „Rusia protectoare”, după năbușirea în sânge a revoluției de la ’48, sunt: Barbu știrbei, fratele fostului domn Bibescu, în Muntenia, și Grigore Ghica în Moldova.
Amândoi se dovedesc tot așa de buni patrioți și destoinici gospodari, ca și înaintașii lor; așa că nici din aceștia nu-și poate face coada toporului, care le trebuia. Și dușmanii încep să vadă că dincolo de gospodarii, pe care-i pândesc și-i surpă prin consulii lor, se ridică, strălucitori și-ncunjurați de oști ce nu se mai pot birui, marii voievozi ai cugetării românești… Sunt întemeietorii școlilor, sunt cântăreții durerilor și speranțelor noastre, sunt vestitorii și pregătitorii mântuirii noastre. Ei se numesc Gheorghe Lazăr, Asachi și Eliade, — Bălcescu și Alecsandri, Negri, Kogălniceanu și Ion Brătianu… Lamura sufletului românesc, viteji pe care moartea nu-i atinge.
O vijelie năprasnică mai trece peste lume, și cerul începe să se lumineze. E primăvara anului 1856. Popoarele sunt ostenite de crâncenul război al Crimeei. În capitala Franței se dezbat așezările păcii, pe care toți o doresc. E vorba de libera plutire a tuturor corăbiilor de negoț pe Marea Neagră, de gurile Dunării, de soarta creștinilor din peninsula Balcanică și, pentruntâia oară într-un sfat european, e vorba de unirea principatelor române, Franța ne apăra, ca pe o bucățică din sufletul ei zvârlită departe, și-ngrădită de dușmani; dar cei care ne pasc, vecinii, văd paguba lor în întărirea noastră. Neputându-se ajunge la o înțelegere, se hotărăște a se asculta și glasul țărilor asupra întocmirii și soartei ce vor să-și croiască. Solii celor șapte puteri vin la București să privegheze de aproape cinstita alcătuire a Sfatului.
Turcia și Austria luptă pe față împotriva unirii. Împuterniciții lor fac nelegiuiri pentru a împiedica rostirea liberă a obștii. Dar dreptatea biruie, și-n ziua de 7 octombrie 1857 „Divanul ad-hoc” al Moldovei lămurește ca cele mai de căpetenie dorinți ale țării următoarele „patru puncte”. Austria, Franța, Prusia, Marea Britanie (Anglia), Rusia, Sardinia și Turcia.
Autonomia țării și respectarea drepturilor, legilor și pământului ei;
Unirea Moldovei cu Muntenia într-un singur stat, sub numele de România;
Prinț străin, cu moștenirea tronului ales dintr-o dinastie domnitoare în Europa;
Guvernul constituțional, cu o Adunare obștească, în care toate stările și treptele țării să fie reprezentate.
Peste două zile Divanul ad-hoc din Muntenia vota, într-un singur glas, aceleași dorințe: țăranii sunt chemați să-și spuie și ei păsul lor, și-n a 27-a ședință (din 16 decembrie) a Divanului din Iași o solie aduce tânguirea și dorințele poporului, așternute, limpede și curat, în frumosul grai bătrânesc al celor ce n-au vorbit niciodată altă limbă decât aceea a neamului lor: „că noi, se jăluiesc țăranii, biruri grele pe cap am plătit; oameni de oaste numai noi am dat; ispravnici, judecători, privighetori și jandarmi numai noi am ținut; drumuri, poduri și șosele numai noi am lucrat; beilicuri, podvezi și havalele numai noi am făcut; … clacă de voie și fără de voie numai noi am dat; la jidovul orândar ca să ne sugă toată vlaga numai noi am fost vânduți, băutură scumpă și otrăvită numai noi am băut; pâine neagră și amară, udată cu lacrimi numai noi am mâncat; bătălii și răzmerițe când au fost, tot greul numai noi l-am dus; oști când au venit noi le-am hrănit, noi le-am slujit, noi le-am purtat; că cel cu putere țara își părăsea, peste hotare trecea; nevoia și greutatea o duceau cei ce rămâneau la vatra lor. Țara aceasta nici băi, nici măiestrii, nici meșteșuguri multe ca alte țări nu are; toată îmbelșugarea, brațele și sapele noastre o aduc. Câtă-i Dunărea de mare și de largă curge râul sudorilor noastre, se duce peste mări și peste hotar, acolo se preface în râuri de aur și de argint și curg iarăși înapoi de se revarsă în țara noastră; iar noi de la ele nici că ne îndulcim… Voim să scăpăm, să ne răscumpărăm de robia în care suntem; voim să ne răscumpărăm, să nu mai fim a nimănui, să fim numai ai țării și să avem și noi o țară; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu toții; cum suntem nu o mai putem duce îndelung. Nu vroim să jignim drepturile nimănui, dar nici al nostru să nu se întunece”.
Erau dureri adunate de veacuri în vorbele acestea. Pentru-ntâia oară le spunea lumii cel ce nu se jeluise decât codrului; o doină e întreagă tânguirea aceasta, doină ce-a picat din sufletul poporului român cum pică lacrima din ochi.
Se strâng iar la Paris delegații celor șapte puteri și, după multe dezbateri, se-ncheie-n ziua de 7 august 1858 acea „Convenție” îngăimată, prin care se încuviințează de abia o „jumătate de unire” celor ce erau însetați de o unire și mai mare decât cea pe care-o cereau. Se hotăra ca cele două țări, îngrădite sun numele de „Principatele Unite Moldavia și Valahia” să-și aibă fiecare domnul, cârmuirea și adunarea ei deosebită, și numai pentru legile și întocmirile de „interes comun” să stea o comisie centrală la Focșani, alcătuită din moldoveni și munteni. Înțelepciunea și patriotismul românilor smulg biruința întreagă.
La 5 ianuarie 1859 Moldova, prin glasul Adunării ei, își alege domn pe colonelul Alexandru Cuza, care, în ziua de 24 ianuarie e ales și de Adunarea din București domn al Munteniei.
La una ca asta nu se gândise nimeni dintre cei care-și închipuiau că ne-au înfășat ca pe un prunc în fășile Convenției de la paris. Protestările Turciei și Austriei întâlnesc de astă dată în Napoleon al III-lea un hotărât apărător al drepturilor noastre, iar în fruntașii poporului român o tărie de voință și de luptă, peste care nu se mai poate trece. Puterile sfârșesc prin a încuviința Unirea Principatelor sub Cuza, dar numai cât va trăi el. În ziua de 24 ianuarie 1862 se deschide în București, în capitala fericită, cea dintâi Adunare a României — și marile prefaceri ale țării, pe care Milcovul n-o mai despică-n două încep.
Averile mânăstirești, care cu chip de danii și închinări „Locurilor sfinte”, hărăzeau egumenilor greci a cincea parte din pământul țării, sunt lămurite și întrupate la bogăția statului nostru (13 decembrie 1863). Se încheagă iar vechea legătură dintre țăran și moșia patriei lui, îngrădindu-l să-și aibă și el, după atâtea învăluiri, o bucățică de pământ și să știe că-i a lui de veci. Se iau măsuri strașnice pentru stârpirea jafurilor și asupririlor, și pentru buna împărțire a dreptății. Se fac legi înaintea cărora toți românii sunt deopotrivă. De astă dată cu drept cuvânt se poate spune că mâna domnului șterge lacrimile țării. Cel mai de aproape și mai luminat sfetnic și ajutor domnului în această uriașă muncă e Mihail Kogălniceanu, un înflăcărat iubitor, și el, al țăranimii, pe care-o apără cu toată nebiruita putere a credinții și a cuvântului lui.
Dar prefacerile repezi aduc tulburări neașteptate în viața popoarelor. În noaptea de 11 februarie 1866 Cuza e silit să abdice, și alcătuirea fragedă încă, a întocmirilor lui e în primejdie. Din vălmășagul grijilor acelei vremi se desface un om hotărât, un erou al faptelor mari — Ion Brătianu. Unirea țărilor trebuia pusă pe temelia neclintită-a unei dinastii: Glasul tuturora cheamă la tron pe tânărul prinț Carol de Hohenzollern din vechea și strălucita familie regească a Prusiei. În ziua de 10 mai 1866 noul ales, care-ntrupă speranțele întregului nostru neam, depune jurământul în Adunarea țării, jurământul de domn păzitor legilor, credinței și hotarelor țării.
După unsprezece ani, pe-o cumplită grindină de gloanțe, sub zidurile Plevnei, ostașii români vădesc voievodului lor peste ce popor ales e chemat să domnească. Roadele atâtor veacuri de lupte și de îndurare încep să se arate. O coroană de oțel făurită dintr-un tun al Plevnei învinse, încununează în ziua de 10 mai 1891, fruntea celui dintâi rege al României. Zările se limpezesc. Țara lui Mircea și-a lui Ștefan nu mai atârnă de nici o putere străină. Scăpată din valuri, stăpână de-acum pe destinele ei, începe o viață nouă.