Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două țări-surori: le va apropia mai mult locul acelorași dureri. Cu moartea lui se rupe șirul de domni întemeiat pe părinteasca moștenire, lungul șir al Basarabilor, cum se rupsese și-n Moldova, cu groaznicul sfârșit al lui Răzvan-Vodă, șirul Mușatinilor.
Pe mormântul marelui erou adoarme vitejia neamului românesc, ce pare a-și fi dat în Mihai fulgerarea celei din urmă puteri, cu strigătul celei din urmă speranțe de mântuire. Contenesc aici luptele pentru neatârnare ale celui mai vrednic și mai vânjos popor din răsăritul Europei. De-acum, istovite, în viforul nopții fără de liman, pierzând cârmă și vâsle, cele două țări se lasă-n voia valurilor.
Încercarea leșilor de a le apuca și stăpâni prin Movilești — care-și cumpără moșii în Polonia cu banii strânși din muta îndurare a românilor — își dezvăli peste câțiva ani toată zădărnicia ei. Pentr-o asemenea ispravă uneltele erau slabe, și mâna care le purta.
Aleși de țară sau trimiși de-a dreptul de la Constantinopol, domnii noștri — pentru lungă și amară vreme de aci înainte -nu mai sunt decât niște vechili ai sultanului, Moldova și Țara Românească se cheamă „Grădina padișahului”, grădină frumoasă și bogată, pe care însă nime n-o mai păzește! O pradă polonii, o pradă ungurii, o pradă tătarii — și ce mai rămâne, ia domnul, iau turcii care-l țin, iau grecii care-au mijlocit pentru el și l-au împrumutat cu bani, ca să-i cumpere „firmanul”.
Radu Șerban care smulsese din mâna lacomă-a lui Simion schiptrul lui Mihai, cearcă și el umbra ocrotirii germane, s-ajută pe Basta care nu se putuse bucura de rodul nelegiuirii lui, să cuprindă iar lunecosul Ardeal. Și nu s-a dovedit zadarnic ajutorul lui. Dar ce scump a plătit, și el și țara, biruința de la Râșnov și cele 32 de steaguri ungurești, pe care le-a trimis împăratului Rudolf! Că Ardealul s-a smuls iar din arcanul nemților, și Gavril Batori, nepotul cardinalului, cum s-a văzut la cârma țării și-n fruntea oștii, s-a și aruncat, la sfârșitul anului 1610, cu setea răzbunării, asupra lui Radu. Acesta, nepregătit de luptă, a fugit în Moldova, și-n urma lui a fost una din cele mai grozave pustiiri pe care le-au pomenit românii. „Nimic nu fu cruțat, povestește-un scriitor al acelor vremi, nici biserici, nici mânăstiri, ele fură prădate nu numai de aurul și argintul lor, ci și de coperământul lor de plumb. Mormintele fură deschise și icoanele sfinților despoiate de tot argintul, aurul și podoabele lor. Poporul de jos se afla în starea ce mai de jale, fiind nevoit pe un ger cumplit a rătăci prin păduri. Țăranii ce-au fost găsiți pe la vetrele lor au fost schingiuiți în chipul cel mai sălbatic de secui și haiduci, prin toate chinurile siliți să scoată bani, și după aceea tot uciși”… În vremea asta oardele tătarilor, aduse chiar de-un nepot al Movileștilor, bântuiau Moldova, cu învoirea turcilor. Iar dedesubtul acestor învăluiri năprasnice, se furișează una și mai cumplită. Ea se-ntinde încet, ca umezeala în pereții unei case, și cuprinzând din toate părțile puterile vieții românești, le soarbe și le istovește pe-ndelete: E tăcuta învăluire-a grecilor. Șireți, și stăruitori în munci ușoare, vânturători ai limanurilor, din vremi străvechi cunoscători de limbi, de țări și de suflete omenești, acești urmași scăpătați ai celui mai nobil și mai glorios popor din lume, ne mai încăpând în țara lor săracă, umilită, acoperită de jale ca un măreț cimitir, își căutau în lumea toată îndestularea, pe care de mult nu li-o mai putea da patria lor. Corăbierii pe mări, negustori și zarafi în cetăți, preoți și călugări la Sfântul Munte și-n tot Răsăritul creștin, ascunzând și sub rasă aceleași vicleșuguri și aceeași lăcomie de bani; tălmaci și grămătici, din ce în ce mai căutați la curtea sultanului, mijlocitori iscusiți de târguri și de învoieli între turci și celelalte puteri, grecii ajung să cucerească fără arme și fără vitejie, cetăți și țări, pe care le stăpânesc, din umbra unei tărăbi, mult mai puternic decât din înălțimea unui tron. Împrăștiați de nevoi, uniți însă într-un singur mănunchi sufletesc, prin adânca evlavie a trecutului, ei își au ca un fel de capitală a răsfiratei lor stăpâniri în mahalaua Fanar din Constantinopol. De aci își întind mrejele, subțiri la început ca firele pânzei de paianjen, de-aici se-mprumută banii, cu care se cumpără scumpele și neașezatele domnii ale țărilor noastre, de-aici ni se trimit, sub pulpana fiecărui domn, slujbași din ce în ce mai mulți, din ce în ce mai tari și din ce în ce mai lacomi, de-aici au să ne vie domnii care, mai bine de-o sută de ani, vor sta risipa și batjocura gospodăriei lui Mircea ș-a lui Ștefan cel Mare.
Început cu mișeleasca ucidere a lui Mihai, veacul al șaptesprezecelea pare a nu fi decât o lungă și dureroasă pregătire a poporului nostru, pentru această grea îngenunchere în pragul pieirii. Boierii se gândesc numai cum să-și scape capul și averile lor. Unii caută încuscriri cu grecii din Fanar, alții pleacă-n pribegie — puțini mai au frumoasa mândrie a strămoșilor, care-și prețuiau cinstea — a lor ș-a țării — mai mult decât viața.
Desele schimbări de domn aduc în cel dintâi 33 de ani ai veacului acestuia atâția greci ș-atâta asuprire, încât iar încep țările a se sparge și oamenii a se sălbătici. O încercare de răscoală, în Moldova sub Radu Mihnea și-n Muntenia sub Alexandru Iliaș e înăbușită în sânge. Peste cincisprezece ani boierii urzesc iar stârpirea grecilor. De astă dată ei cumpără puternicul sprijin al lui Abaza, pașa Silistrei, și, prin el, izbutesc a face domn în Muntenia pe Aga Matei Basarab, în primăvara anului 1633 și-n Moldova pe vornicul Vasile Lupu, în vara anului 1634.
Dar împotriva grecilor nu se putea domni, și cei doi gospodari vor să domnească. Deci îndată ce-și văd visul cu ochii se-nconjură și ei de greci, și tot lor li-ncredințează bogățiile și slujbele țării.
Vasile Lupu își avea și oastea alcătuită mai toată numai din greci, și poate că și lăcomia lor îl va fi împins la acel nenorocit război împotriva lui Matei Basarab, în locul căruia umbla să-și puie pe feciorul lui, ca să aibă și Țara Muntenească în stăpânirea lui. „O, nesățioasa hire a domnilor spre lățire și avuție oarbă, zice Miron Costin, pre cât se mai adaoge, pre atâta râvnește! Pohtele domnilor și împăraților n-au hotar; având mult, cum n-ar avea nimica le pare; pre cât le dă Dumnezeu, nu se satură; având domnie, cinste, și mai mare și mai late țări poftesc… „Zece Derviși pe-un covor pot încăpea, iară doi împărați într-o țară nu încap, spune un proverb turcesc”.
Din luptele acestea a ieșit pururea biruitor viteazul bătrân Matei Basarab. Dar bucuria și adevăratele foloase erau ale turcilor. Puterile voievozilor se măcinau între ele; după fiecare luptă, și biruit și biruitor trebuiau să trimită câte-o nouă sumă de bani, ca să fie din nou întăriți în domnie. La Constantinopol se păstra întotdeauna, în iatacul vizirului, câte-un domnișor „de sămânță”, și vai de „vechilul” care nu putea da cât și de câte ori i se ce cerea! Că soarta lui era în mâinile turcilor, și foarte ușor se putea-ntâmpla ca, odată cu domnia, mazilul săși piardă și viața.
Văzând de la o vreme cei doi gospodari câtă stricăciune și risipă-și aduc unul altuia, au făcut pace și s-au întors cu grijă spre multele nevoi dinlăuntru. Ș-au avut și dinspre partea turcilor liniște și îngăduire, cum n-au avut alți domni. La fiecare trei ani își cumpărau alt firman; c-așa umblau acum domniile, numai pe trei ani. Își plăteau regulat haraciul, care sporea din ce în ce, trimiteau daruri scumpe ocrotitorilor de la Stambul și căutau, pe cât puteau, să-mpace și țara, de care li-era milă, dar și pe greci, de care se temeau.
Așa c-au dăinuit în domnie Vasile Lupu 19 ani și Matei Basarab 21 — o adevărată minune pe vremile acelea viclene și neastâmpărate. Ș-au clădit biserici, au înzestrat mânăstiri și pe unele cu zid le-au împresurat, și le-au întărit ca pe cetăți, de țineau în ele tunuri și oaste pentru zile de-nvăluiri; ș-au însuflețit iar țara, adunând pe fugari, dându-le pământuri, și urzind „slobozii”, sate scutite de bir și de slujbe, în preajma mânăstirilor și-n siliștile de pe lângă târguri.
Cărturari, descâlcitori amestecatelor vremi încep să-nșire-n frumosul grai românesc, mult zbuciumata viață a neamului nostru, școli și tipografii în orașele de scaun și pe la mânăstirile mai bogate — cărți de rugăciuni și pravili se alcătuiesc, și, pentru-ntâia oară-n biserici, de la una din cele două străni, începe să răsune și-n limba țării cântarea liturghiei ce se crezuse până atunci că numai în slavonește și-n grecește poate fi auzită de Dumnezeu. Ca de-un fior de primăvară încep să se dezmorțească și să iasă-n lumină puterile sufletești ale neamului românesc. Dar mișcarea pornită, înviorarea asta obștească, e asemeni fiorilor amăgite de căldura timpurie a celor dintâi zile frumoase, îndărătul cărora pândește înc-o toană de iarnă.
Un răstimp de răsuflet — și valurile reîncep. În toamna anului 1650 tătarii potopesc Moldova. — Nu-și aduceau aminte bătrânii, de când se știau ei, să mai fi pomenit o așa de vajnică bântuire.
Miron Costin, pe vremea aceea băietan de vreo 17 ani, scrie mai târziu în cartea de însemnări a Moldovei, începută de vornicul Ureche: „Vasile-Vodă văzându-se la grijă și spaimă ca aceea, că luase tătarii până sub târg hergheliile și a slujitorilor cai au apucat, au pornit pre doamna-și împreună cu casele boierilor prin frânturile codrilor, pre la Căpotești spre Cetatea Neamțului; apoi și singur Vasile Vodă n-au ținut multe zile scaunul, ce s-au mutat den Iași în niște poieni, în codrul Căpoteștilor; și s-au așezat acolo în codru cu curtea, lăsând în Iași puțintei dărăbani de apărarea curții, care, dacă au văzut mulțimea de tătari den ceas adăugându-se, și cu cazacii amestecați, au lăsat cu noapte curtea pustie, și au ieșit și aceia. Și au ars atunci tot orașul; unde și unde au rămas câte o dugheniță; curtea domnească, casele boierești, tot orașul, într-o mică de ceas, cenușă s-au făcut; iară mânăstirile au hălăduit, că n-au vrut cazacii să dodeiască din porunca lui Hmil hatmanul, și tătarii n-au putut, că erau și oameni cu sinețe închiși prin mânăstiri. Numai la mânăstirea Treisfetitelei, oameni ce-au fost acolo închiși, acolo le-au venit primejdie; că arzând târgul, din para focului s-a aprins și mânăstirea. De ce, au căutat o samă de oameni, de arșița și de groaza focului, a ieșire pe o portiță ce este pe zid pe despre Bahlui, și acolo au luat pre mulți oameni în robie tătarii, și mulți și în heleșteul Bahluiului s-au înecat de groaza robiei. Au oblicit sultanul și Hmil hatmanul de fuga lui Vasile Vodă, și au trimis un mârzag la Vasile Vodă întrebându-l, că ce au fugit din scaun? De șagă este întrebare ca aceasta la vreme ca aceea”.
Și cum o nenorocire de obicei nu vine singură, iată că după ce se retrage potopul tătarilor, încep frații între dânșii iarăși să se-nvrăjbească. Porneala se face de la Gheorghe Ștefan, logofătul lui Vasile Lupu. Îmbogățit din mila stăpânului și răbdarea norodului. Gheorghe Ștefan cugetă că nu i-ar sta rău pe cap coroana domnească . Pleacă din țară, capătă sprijin de la Matei Basarab și de la Racoți, domnul Ardealulului, și vine cu război asupra lui Vasile Lupu. Biruitor la început, biruit în urmă, fuge la domnul Munteniei. Vechea ură dintre cei doi voievozi se redeșteaptă. la Finta, pe lunca Ialomiței, din nou își măsoară puterile, și din nou bătrânul Basarab învinge. Fără oaste, numai cu ce-i pe el, Vasile Lupu fuge — și fuga asta e începutul prăbușirii, din care nu se va mai ridica.
De jos pornise acest învăpăiat fecior de albanez, și până la cea mai înaltă treaptă ajunsese. Era viteaz, și harnic la treabă, ți iubitor de țară, și om cu multă-nvățătură pentru vremile-acelea. Dar firea lui aprigă îl împingea mereu la lucruri nesocotite, și ceea ce a dobândit cu istețimea și vrednicia minții, a pierdut cu neastâmpărul și nesațul inimii lui.
Zice iarăși Miron Costin despre căderea asta, de multă jale și de adânc înțeles învăluită: „Precum munții cei înalți și malurile cele înalte, când se năruiesc de vro parte, precât sunt mai înalți, pre atât și durăt fac mai mare când se pornesc, și copacii cei mai nalți mai mare sunet fac, când se coboară. Așa și casele cele nalte și întemeiete cu îndelungate vremi, cu mare risipă purced la cădere când cad. Într-acel chip și Gheorghe Ștefan Vodă când era logofăt mare, au fost șăzând odată în divan cu toiagul în gură: iar Iordache Cantacuzino cel bătrân, vel vistiernic: „Ce zici în fluier dumneata, logofete?” Iară el a răspuns: „Zic în fluier să mi se coboare caprele de la munte, și nu mai vin”. El a răspuns în pildă, și alții nu s-au priceput că el așteaptă oștile ungurești să vie preste munte. Ion Neculce (O samă de cuvinte) casa lui Vasile-Vodă, de-atâția ani întemeiată, cu mare cădere și risipă, și apoi la deplină stângere au purces de-atunci”.
Gonit din țara-n care fusese atotputernic și pe care n-avea s-o mai vadă, ajunge, după zadarnice-ncercări de a se mai ridica, în închisoarea celor șapte turnuri de la Constantinopol. Soția și copiii, și tot ce e avut el pe lume, sfetnici credincioși, curți împodobite, odoare scumpe, averile lui toate cad în mâinile noului domn, Gheorghe Ștefan.
Voievodul Munteniei nu e nici el mai norocos. O răscoal’ a seimenilor lui și uneltiri de-ale boierilor, pururea nemulțumiți, îi amărăsc cele din urmă clipe ale vieții. Pe unii cu bani, pe alții cu sabia-i împacă, și stă paznic țării până la sfârșit. În ziua de 9 april 1654 — un an după izbânda de la Finta -Matei Basarab se stinge-n scaunul lui de la Târgoviștea.
Gheorghe Ștefan Vodă după ce au prins pe Toma Vornicul Cantacuzino în Suceava, l-au îmbunat până a aduce pe fratele său Iordache Cantacuzino din țara Leșească, cu giurământ, de la Camenița; și apoi prinzând pe amândoi frații, i-au închis pre amândoi frații, împreună cu doamna lui Vasilie Vodă, la Buciulești, și acolo multă groază le făcea, și umbla noaptea cu luntre pre apa Bistriței, de-i speria că-i vor răsturna în Bistrița. Și le-au luat tot ce au avut, și sate, și haine, și odoare, și bucate și bani gata nouăzeci de mii de galbeni de aur ungurești! Și au trimis pe armașul cel mare pre Hăbașescul, să-i omoare; ce Hăbășescul nu s-au grăbit cu moarte; și au scris în două rânduri Gheorghe Ștefan Vodă numai să-i omoare. Iară al treilea rând scriind Gheorghe Ștefan Vodă la armașul Hăbășescul numai să-i omoare, și stând cărțile gata pre masă, într-un acel ceas a sosit un căpitan din țara Muntenească, anume Ușurelul, cu cărți de la Constantin Vodă Basarab, domn nou, poftind cu scrisoare pre Gheorghe Ștefan Vodă să-i sloboade pre acei doi boieri, să nu-l omoare; iară de-i va omorî vor strica prieteșugul și să fie gata de război. Și Gheorghe Ștefan Vodă nu știa nimica de moartea lui Matei-Vodă, că cum a murit Matei-Vodă au și rădicat domn pre Constantin Vodă slujitori, și boierii și țara. Întru acel ceas au căzut cu rugăminte Constantin Postelnicul Cantacuzino, fratele Tomei Vornicului și al lui Iordachi vistiernicului, de au scris Constantin Vodă Basarab la Gheorghe Ștefan Vodă, precum s-au pomenit mai sus. Și căpitanul acela ce au venit cu cărțile într-o zi și într-o noapte din București de au agiuns la Iași, i-au pus muntenii nume de atunce Ușurelu, carele, după aceea, multă milă au avut de la Cantacuzinești; și așa, cu această tâmplare, i-au iertat Gheorghe Ștefan Vodă pre acești doi boieri, și le-au dat moșiile înapoi; iară altă nimica nu le-au dat ce le luase. Ion Neculce (O samă de cuvinte)
Boierii aleg domn pe Constantin șerban Basarab, un fecior din flori al lui Radu-Vodă șerban. Sultanul dă întăritura cuvenită, plătită de astă dată aproape c-un milion de lei.
Drept și milostiv e domnul, dar vremile-s covârșitor de grele. Sleindu-se vistieria și nemaifiind chip de ținut oastea cea multă de lefegii aduși din toată lumea, boieri sfătuiesc pe domn să dea drumul seimenilor.
Dar aceștia nu vor să plece, și brațele plătite de țară ca s-o apere, se-ntorc împotriva ei. Aleargă s-o scape Racoți cu ungurii lui, și după ce sfarmă oastea îndârjită a seimenilor, buluciți la șoplea pe valea Teleajenului, pornesc jafurile și cruzimile ungurilor, mult mai sălbatice decât ale răsculaților. — Racoți cere lui Constantin șerban, în schimbul „binelui pe care i-l făcuse”, să vie și el alături de Gheorghe Ștefan, domnul Moldovei, la războiul ce-l plănuia împotriva leșilor. Turcii, aflând, îi mazilesc pe câteșitrei, și alt val s-abate peste țările române.
Oaste de turci și de tătari, după ce așează pe Radu Mihnea-n scaunul de la Târgoviște și pe Gheorghe Ghica -n scaunul de la Iași, pradă, sub ochii noilor domni, cele două grădini, rămase Ghiica-Vodă, de neamul lui fiind Arbănaș, copil tânăr, au purces de la casa lui la țarigrad să-și găsească un stăpân să slujească, și cu dânsul s-au mai luat un copil de turc, iar sărac, din satul Kiupri; și mergând amândoi dimpreună la țarigrad, multe vorbe bune au vorbit de vor găsi pită să se caute unul pre altul. Și au zis Ghica Vodă: „tu ești turc, poți să ajungi să fii om mare; și ce mi-i face pre mine atunci?” Iară turcul au zis atunce: „de voiu fi eu om mare, te voi face de vei fi mai mare în Kiupri judecător.” Și mergând în Țarigrad s-au despărțit unul de altul să-și caute stăpâni. Deci copilul cel de turc a nimerit la un agă, ce era de curtea împărătească; și au slujit așa, din stăpân în stăpân, până au ajuns de era pașa; și fiind pașa sărac, avea un prieten Musaip împărătesc, și pre acea vreme se tâmpla de era multe zurbale în Țarigrad de nu se mai putea așeza Poarta. Deci, Kiupruliul au zis către acel prieten Musaip de casa împărătească: „de m-ar pune pre mine fără paznic și fără îngrădire. Căci nici Mihnea, nici Ghica, domnii anului 1658, și nici urmașii lor, pentru lungă și amară vreme de aci încolo, nu sunt străjeri vrednici și gata de jertfă, nu sunt mântuitorii pe care-i cer marile dureri ale poporului român. Oastea se împuținează, birurile se-nmulțesc, — domnii se schimbă din ce în ce mai des, și de numele lor nu se mai leagă nici o ispravă, nici măcar o încercare vrednică de luare aminte. Când nu-s deajuns banii ce se cară la Țarigrad, pentru dobândirea ori păstrarea unei domnii, vin oștile vecinilor, tătari, leși sau maghiari, aduse, urgie pe biata țară, tocmai de cei care s-ar cădea s-o apere. Stepene de scoborâre sunt domnii românilor de aci încolo, și chiar atunci când se arăta câte unul mai vrednic și mai îndelung stăpânilor, el pare a nu mai însemna decât un popas doar în această cumplită prăbușire. La Constantinopol, împuterniciții Apusului rămân uimiți de bogățiile ce se storc din țările noastre și de marea putere de îndurare a poporului român. vezir, eu aș potoli zurbalele aceste”. Iară împăratului i se supărase cu zurbalele, și se miră ce va face, și întrebă sfat și pre unul și pre altul; și aflând vreme acel Musaip împărătesc au spus împăratului că este un pașă sărac, și el zice să-l pui Măria ta vezir, că a potoli toate gâlcevile aceste pre carele îl cheamă Kiupruliul. Deci împăratul îndată l-au adus, și l-au pus vezir, îndată au și pus de au strigat oaste, și pre altă parte au început a tăia capetele celor vicleni până i-au speriat, de au așezat toate zurbalele; și au rămas vezir lăudat la turci, precum s-au văzut și se vede și până astăzi neamul lui. Iară Ghica-Vodă, intrând în țarigrad au nimerit la Kapikihăile moldovenești de au slujit; apoi au venit la Moldova cu neguțitorie; apoi la Vasilie-Vodă tot de un neam arbănaș, și vrând și Dumnezeu, au agiuns de au fost Kapi-Kihale la Țarigrad, și vornic mare aice în Moldova. Deci, tâmplându-se atunce, la vremea lui Gheorghe Ștefan Vodă, de au fost la Poartă cu alți boieri, vezirul văzându-l l-au și cunoscut cine este, iară Ghica-Vodă nu-l cunoștea pre vezirul. Deci, vezirul Kiupruliul au și chemat pe haznetarul lui și i-au zis în taină: „Vezi cel boier bătrân moldovan ce stă la divan să-l iei și să-l duci la odaia ta, până s-a ridica divanul, și apoi să-l aduci la mine în taină că-mi trebuiește”. Iară Ghica-Vodă, după ce-l luase dintre ceilalți boieri, se speriase tare că nu știa povestea ce este; și după ce sau ridicat divanul și l-au dus la vezirul, l-au întrebat vezirul ce om este,
Pe fundul acesta întunecat strălucesc, de-a pururi slăvite, numele celor dintâi cărturari ai noștri: Ureche, Miron și Nicolai Costin, Neculce, Cantemir, în Moldova; călugărul Mihail Moxa, Constantin Căpitanul (Filipescu), Radu Greceanu, în Muntenia.
În anul 1660 e o așa secetă și uscăciune în toată Moldova, că nu se zărește frunză pe copac, și drumurile nu se mai osebesc de țarine, și vitele mor pe câmp, și oamenii mănâncă papură uscată, de unde i s-a și tras porecla de „Papură-Vodă” domnului de-atunci, noului domn ștefăniță, un copilandru de vro 16 ani, fecior lui Vasile Lupu.
În anii următori a fost, chipurile, belșug și s-au făcut de toate; da ce folos? Că domnii ce se perindară ca: Eustațiu Dabija „ce bea vinul cu oala”, și Iliaș-Vodă ce nici limba țării n-o știa, și mai ales Gheorghe Duca , vestit pentru patima banilor — se năpusteau lacomi asupra țării, și mai rău decât lăcustele prefăceau belșugul în foamete.
„Că era țara plină de oameni, și cu hrană și cu agonisită bună. Iară în al treilea an al domniei lui, în anul 7180 (1672) ridicatu-s-au hânceștii cu toții orheienii și lăpușnenii cu oaste asupra lui, pentru urâciunea grecilor ce adusese pre muți de la Țarigrad, și mai ales pentru Cupărești ce erau aice în țară. Deci viind Hâncul și cu Durac și de unde este, și au zis: „Cunoaște-mă pre mine, au ba?„ Iară GhicaVodă s-au spus de unde este de locul lui, iară a cunoaște pre vezirul Kiupruiul, s-au spus, și au zis: „ții minte ce am vorbit când veneam amândoi pre cale? și au zis: de ai uitat tu, dară eu n-am uitat: și iată că te voi face domn în Moldova; numai să taci mulcum„. Iară GhicaVodă au și mers de i-au sărutat mâna, și s-au rugat atunci pentru stăpâne-său să-l lase să fie domn, să nu-l mazilească. Iară vezirul au răspuns: „acum deodată îl las să fie: iară mai pre urmă cuvântul meu gios nu-l voi lăsa; ce te voiu face pre tine„. Și pe urmă chemând la Poartă pre Gheorghe Ștefan Vodă să meargă, au pus pre Ghica-Vodă domn în Moldova, după cum scrie letopisețul. Așa au fost povestea ieșirei celor doi oameni, Kiupruliului vezirului și Ghică-Vodă: că unde este voia lui Dumnezeu se biruiesc toate firele omenești.”
Ion Neculce (O samă de cuvinte)
Pe vremea aceea turcii purtau război cu polonii și noi trebuia să hrănim oastea-mpăratului. Domnul căruia pașa îi poruncea ca unei slugi, și-l amenința cu bătaia, trebuia să-ngrijească de drumuri, de poduri, de fân, de conace, de toate și cât se vânturau turcii prin țară și pe la hotare, nici el, nici boierii, nici norodul nu mai aveau chip să răsufle de sălbătăciile lor.
Și când plecau turcii, veneau tătarii, și când plecau tătarii veneau leșii — iar grecii forfoteau în toate părțile, negustorind și sufletul din om, vânzând și cumpărând de la țolul săracului pân’ la mitra vlădicilor și pân’ la coroana domnilor.
De patru ori și-a cumpărat coroana Duca-Vodă. Se spuneau basme de bogățiile lui. Și cum a sfârșit-o!… Ridicat de la masă, chiar în ziua de Crăciun, din porunca lui Petriceicu-Vodă, batjocorit, despoiat până și de hainele de pe el și trimis surghiun în Polonia, unde-a și murit.
„Când îl duceau pe drum, zice Ion Neculce, îl pusese într-o sanie cu doi cai, unul alb și unul murg, și cu hamuri de tei, ca vai de dânsul, ocări și sudălmi de auzea cu urechile; și alungând spre Suceava la un sat, au poftit puțintel lapte să mănânce; iară femeia, gazda, i-au răspuns: „N-avem lapte să-ți dăm, că au mâncat Duca-Vodă vacile din țară, de l-ar mânca viermii iadului cei neadormiți!” Că nu știa femeia aceea că este singur Duca-Vodă; iară Duca-Vodă, dacă au auzit așa, au început a suspinare și a plângere cu amar”.
Soția lui, doamna Nastasia, s-a măritat la bătrânețe c-un grec șiret de la Constantinopol, care, după ce i-a luat toți banii, a lăsat-o pe drumuri „săraca și ocărâtă, de voroava oamenilor și cu o casă plină de copii”, spune cu jale dulcele povestitor al acelor zile amărâte. Sardarul aice în Iași, cu toate oștile, strigau să-i prinză pre greci să-i omoare. Fugit-au toată boierimea, care încotro au putut. Iară Duca Vodă, văzând că s-au râdicat atâta țară asupra lui, au ieșit din curtea domnească cu toată casa lui, șiau purces în gios pre iaz; iară hâncești au intrat în curtea cea domnească și prin casele boierești și neguțitorești, prin târg, stricând și jăcuind, și prinzând pre greci; pre câți i-au găsit, pre toți i-au omorât. Ion Neculce
De-atunci, de la răscoala hânceștilor, a rămas și vorba: „Vodă da și Hâncu ba!”.
Către sfârșitul veacului al XVII-lea turcii sunt biruiții de nemți sub zidurile Vienei, și de aci-ncolo puterea lor în Europa începe să scadă. Asupra țărilor române se-ntind din ce în ce mai lacome și mai hrăpărețe mâinile vecinilor. Le vor și nemții care-au smuls Buda, c-o bună parte din Ungaria, de la turci, — le vor și leșii al căror crai, trufașul Sobiețchi, bate cetățile fără apărare-ale Moldovei, ca să-și arate puterea, — le vor tătarii, al căror han mereu le cere sultanului, pentru cei doi fii ai lui, — le vrea și Rusia, care găsește că pacea de la Carlovitz dând Austriei Ungaria, Ardealul și Croația, ridică stavilă-n cale-i o împărăție prea puternică. Și câți le mai vor dinlăuntru, dintre boierii stârniți de prea multă bogăție, dintre marii postelnici, dintre domnii care, îndulciți cu stăpânirea unei țări, jinduiesc și la cealaltă. Așa Constantin Brâncoveanu, domnul Munteniei, (nepot fostului domn Șerban Cantacuzino, prietenul nemților După multe târguieli de toate felurile se pune capăt războiului dintre creștini și turci, prin pacea de la Carlovitz, ale cărei dezbateri începute încă din toamna anului 1688, prin marele dragoman al Porții Alexandru Mavrocordat, iau sfârșit de abia la 26 ianuarie 1699. De la bătălia de la Mohaci care-a adus îngenuncherea Ungariei au trecut 173 de ani. Aproape tot ce-au cuprins turcii cu armele în vremea asta, li s-a luat înapoi cu pacea de la Carlovitz. „…iară Kara-Mustafa vezirul, luând oștile, s-au dus drept la Viena Austriei, unde e scaunul împăratului nemțesc, și au început a bate de toate părțile cetatea; iară pe tătari i-au slobozit să prade, și au mers cale de trei zile dincolo de Viena, toate arzând, prădând și robind. Și fiindcă nemții nu știau năravul tătarilor nu fugea, și așa foarte mulți au venit și Constantin Cantemir al Moldovei, tatăl marelui cărturar Dimitrie Cantemir, se pârăsc și se sapă mereu unul pe altul: ci banii Brâncoveanului se dovedesc la Stambul mai tari chiar și decât grecii lui Cantemir. Dealtfel amândoi gospodarii stau sub ascultarea sultanului, și boierii care-ncearcă s-abată pe altă albie destinele țării, plătesc adesea cu zilele lor asemenea ispită. Cel mai de frunte scriitor al vremii, cronicarul Miron Costin, împreună cu frate-său Velicico, buni prieteni polonilor, sunt uciși din porunca domnului, după îndemnul boierilor credincioși turcilor. Și faptul că-n Muntenia a putut Brâncoveanu să domnească douăzeci și cinci de ani, se datorește nu numai banilor lui ce păreau că nu se mai sfârșesc, dar și supunerii pe care o arăta padișahului. robi la tătari. Leopold împăratul văzând această nevoie mare ce venise asupra țărilor lui și necrezându-se numai oștilor sale, au trimis poloni de au cerut agiutoriu. Deci până au venit polonii, turcii așa bătea cetatea cât gândea dinlăuntru să o dea acum în mâinile turcilor. Fără Șerban și Duca domnii românilor avea corturile sale despre Dunăre, și avea poruncă de la vezir să facă pod peste Dunăre; ci ei lucra încet ca doară mai curând ar veni oastea creștinească să duduie pe spurcații turci, care erau aduși de unguri împotriva împăratului celui creștinesc. Afară de aceasta Șerban-Vodă pre ascuns se înțelegea cu nemții prin cărți, și odată au vrut pre un pater iesuit mult timp ascuns în codrul său, și când mai voia nemții să dea cetatea, trimise pe iesuit de le spuse, bărbătește să se apere încă patru ceasuri, că turcii gată iarbă de pușcă sau primul și vor înceta de a bate până li se va aduce, și au ridicat Șerban-Vodă și o cruce de lemn de stejarii întru pomenirea sa și a tuturor românilor, care mult se muncea și se ruga lui Dumnezeu ca în anul 1711, când Petru cel Mare își îndreaptă privirea și spada spre Constantinopol, Brâncoveanu socotind că rușii au să fie biruitori se dă de partea lor. Se dă, și nu se dă: cum e mai rău, Om „cu două socoteli”, el stă cu oastea și cu inima la mijloc, îngrijat, nedumerit încă… Rușii sunt învinși în bătălia de la Stănilești. Dumitru Cantemir, domnul Moldovei, care fusese cu ei, acesta pre față , scapă, ca prin urechile acului,
Îndată după încheierea tratatului cu Petru cel Mare domnul obștește-n toată țara pasul acesta: „Noi Dimitrie Cantemir din mila lui Dumnezeu domnul țării Moldovei către mitropolitul, episcopii, boierii, căpitanii și toți slujitorii pământului moldovenesc facem știut că întru cât dușmanii creștinității, turcii, n-au respectat tratatul încheiat de predecesorul nostru Bogdan, prin care țara se obliga a plăti sultanului numai 4000 de galbeni, 40 de cai și 24 de șoimi pe an, și au introdus în Țara Moldovei tot soiul de asupriri, dărâmând sau ocupând cetățile ei, învoind tătarilor a o prăda, luând în robie pe fii și soțiile noastre spre a-și face râs de ele, sporind pe fiece zi tributul până la așa grad că au devenit cu neputință de răspuns, noi ne-am unit cu împăratul milostiv și credincios al Rusiei, Petru Alexievici, care au ridicat arma spre a mântui pe creștini din jugul robiei mohametane. Prin urmare tot omul din această țară să ia armele spre a-i veni în ajutor, căci care nu va urma astfeliu îi se vor confisca averile”. Boieri și norod, dar mai ales tagma bisericească întâmpina cu bucurie și cu mari speranțe de mântuire vestirea acestui pas: „Rusul își face cruce ca noi”, își zic bieții români. Vai, nu știu cât vicleșug, și câtă sălbatecă lăcomie se pot ascunde sub evlavia unei cruci!… să nu ia turcii cetatea de la creștini… pre carea cruce au scris… înălțarea crucii este ținerea lumii. Crucea e podoaba bisericii. Crucea baza împăraților, Crucea întărirea credincioșilor, Crucea mărirea îngerilor și rana dracilor. Noi șerban Cantacuzenul din mila lui Dumnezeu prințul Moșteanul și domnul țării Muntenești am ridicat crucea aceasta… întru veșnică pomenirea noastră și alor noștri, pe vremea când vezirul Kara-Mustafa-Pașa ocolise Beciul din Austria de gios în 12 septemvrie din anul 1683. Călătoriule adu-ți aminte că vei muri”. Din Hronica românilor de Șincai
De la Șerban Cantacuzino a început să se cultive porumbul în țară la noi. de urgia turcilor, și fuge-n Rusia, unde trăiește în mare cinste la curtea țarului. Căci e un scriitor vestit, și unul din cei mai învățați oameni din Răsăritul Europei.
Brâncoveanu domnește încă trei ani, mereu neliniștit, bolnav de griji — mărirea lui fiind din acelea care se pot pierde. Și-n adevăr de ce i-a fost frică n-a scăpat.
Într-o dimineață din primăvara anului 1717, vine aga Mustafa, îl ridică din scaun și, ca pe un făcător de rele, îl duce, împreună cu toți ai lui înaintea sultanului; mustrări, închisoare, chinuri, pentru a-și mărturisi averile câte și pe unde sunt, — până ce, în sfârșit, banii și stăruințele noului domn, Ștefan Cantacuzinio, izbutiră pe deplin: în ziua de 15 august, pe una din piețele de pe malul mării, față fiind padișahul și marii împuterniciți ai țărilor apusene, hangerul gealatului, din cinci fulgerări, făcu să cadă-nsângerate cinci capete de om: îngenuncheați la rând, cu mâinile legate la spate, osândiții, își primiră moartea frumos; întâi căzu capul Văcărescului, ginerele lui Brâncoveanu, apoi al lui Constantin, cel mai mare dintre feciori, apoi al lui Radu; iar când veni rândul lui Matei — copil de 16 ani — acesta, înfiorat, se uită rugător în juru-i, ca și cum ar fi căutat un ajutor, o mântuire — ochii nefericitului părinte se umplură de lacrimi — și cele două suflete se-mbrățișară pe veci în scăpărarea celei din urmă priviri. Peste câteva minute cinci trunchiuri pline de sânge erau aruncate-n mare; iar capetele -înfipte-n prăjini și purtate pe ulițele orașului, ca să le vadă norodul și să se cutremure de puterea-mpăratului.
„Hai, lume — oftează povestitorul acelor vremi — cum se înșeală oamenii și nu se pot sătura de dragostea ta, și la ce sfârșit îi aduce pe cei ce urmează voiei tale? Cu adevărat fum și umbră, visuri și păreri este cinstea lui!”
Înfricoșata priveliște a celor cinci îngenuncheați, cu mâinile legate la spate și cu capetele-ntinse spre tăiere, înfățișează toată umilința și-ntunecata-nvăluire a țărilor române din zilele acelea.