Elefantul, oricât de june, se face respectat de ceilalţi locuitori ai codrului. Şarpele din ziua naşterii ameninţă cu veninul acului său. Regii, din leagăn, îşi simt puterea înnăscută de a cârmui neamul omenesc.
Calidasa, drama Vicrama şi Urvasi
1. După Ştefan cel Mare domni fiu-său, Bogdan cel Chior; după Bogdan cel Chior, fiu-său Ştefan cel Tânăr; acesta murind fără urmaşi, de aci înainte se joacă pe scena istoriei moldovene o lungă tragedie de lupte între feluriţi copii naturali ieşiţi din trupina domnească.
2. Erau mulţi acei copii naturali! erau mulţi, căci românii, strămutaţi din Italia şi aşezaţi în Dacia deja în epoca decăderii anticei moralităţi romane, aduseseră cu sine din prima patrie neşte idei ciudate asupra legământului căsătoriei; neşte idei pe care nu le putu stârpi în ţara noastră lumina creştinismului şi care apoi, fireşte, deveniră cu atât mai ţepene cu cât mai mult le înrădăcina deprinderea şi mersul timpului.
În Imperiul roman din zilele lui Traian familia era o jucărie.
Măritişul pierdu cu totul primitivul caracter sacru şi solemn care-l distingea sub republica romană şi ajunse a fi o însoţire per usum: aşa îl numesc legile imperiale.
„Era o simplă învoială din îmbe părţile, lipsită de orice consecraţiune civilă sau religioasă, şi prin care nici unul dintre soţi nu se credea îndatorat într-un mod serios.”
Însă, ceea ce-şi permiteau toţi românii, fălindu-se cu origina lor din destrămata Romă imperială, trebuia să fi fost permis de zece, de o sută de ori mai mult românilor celor cu forţa în mână: pe când unui simplu ţăran i se dădea facultatea de a schimba femeie peste femeie, cununându-se în toate zilele, cu aceea numai ca pentru fiecare nou divorţ să plătească visteriei suma de 12 bani; tot atunce vă puteţi închipui sau, mai bine, nu vă puteţi închipui, cât de întinsă cată să fi fost latitudinea principilor români în privinţa măritişului!
Unii din ei, bunăoară Ştefan cel Mare, avură câte cinci sau şase femei legitime cele nelegitime nu se mai numără imitând astfel pe faimosul străbun Mecenate, despre care moralistul roman zicea: „s-a însurat în o mie de rânduri”.
Unde demoralizaţiunea naţională se pogoară la o asemenea treaptă, acolo ar fi comic de a mai căuta mărginiri legale contra copiilor nelegali, cari formau ca şi majoritatea poporului: e de mirare numai cum de mai fiinţau oameni cununaţi, după ce rezultatele cununiei pierduseră orice fel de prestigiu, posteritatea din flori devenind deopotrivă în drepturi cu acea din biserică, ba încă de cele mai multe ori nelegitimitatea aşezându-se cu mândrie pe tronul ţării!
3. Ştefan cel Mare, Bogdan cel Chior, Ştefan cel Tânăr, fiecare din ei n-a trecut cu vederea de a lăsa din parte-i mai mulţi copii naturali, aruncaţi prin bordeiele pescarilor, prin prăvăliile neguţitorilor, ba până şi prin pădurile cele nestrăbătute ale Basarabiei, unde locuiau celebrii prin vitejia lor codreni şi nu mai puţin celebrele prin frumuseţea lor codrence.
Trei din acei „spurii” cum îi numeau vechii romani împlură un semisecol din istoria Moldovei.
Ştefan cel Mare uitase în lume un bastard, pe Petru Rareş, care, deja într-o vârstă înaintată, mai bine de 20 de ani după moartea părintelui său, apucând domnia, se arătă unul din cei mai iluştri principi români, iubit înântrul ţării, groază pentru străini şi muri lăsând fiilor săi tronul Moldovei.
Atunci rătăcea un alt bastard, al lui Bogdan cel Chior, Alexandru Lăpuşneanul: formându-şi un partid în ţară şi intrând în fruntea unei oştiri străine, el ucise pe vărul său, fiul lui Rareş; zugrumă pe mătuşă-sa, văduva lui Rareş, şi pe vara sa, fiica lui Rareş, şi-o luă femeie, zidind pe temelia acestor monstruozităţi un nou regim atât de sângeros, încât contimpuranii îl asemănau cu al regelui Diomed din anticitate, care îşi hrănea caii cu carnea oamenilor.
În tot cursul domniilor bastarde a lui Petru Rareş şi apoi a lui Alexandru Lăpuşneanul, un al treilea bastard, în aşteptare de a domni şi el la rândul său, creştea necunoscut în străinătate: fiul lui Ştefan cel Tânăr din femeia unui armean numit Serbega.
4. În plecările şi chiar în exteriorul lui Ioan se răsfrânse tiparul părinţilor.
Caracterul tătâni-său cronica ţării îl zugrăveşte în următorul mod: „Acest Ştefan-vodă cel Tânăr întru tot semăna cu firea moşu-său, lui Ştefan-vodă celui Mare, că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbândea şi lucrul său îl ştia a-l purta, măcar că era tânăr de zile, şi era om mânios, şi prea lesne vărsător de sânge”.
Vitejia, agerimea minţii şi cruzimea trecură ca moştenire paternă în natura lui Ioan.
De la mumă-sa, de altă parte, el căpătă o figură cam armenească, faţă închisă, păr des şi negru ca pana corbului; nas coroiat într-o formă orientală, ceva ca nasul famosului Attila, după cât îl cunoaştem de pe monete; o frunte înaltă, lată în rădăcină şi strâmtându-se în partea superioară: frunte frumoasă, dar neromânească.
Poporul, după naţionalitatea mumei, îl numi Ioan Armeanul, întocmai precum Alexandru-vodă fu Lăpuşnean, ca fiu al unei Lăpuşnence, sau precum Petru-vodă fuse Rareş, după porecla mumei sale: bastardul nu are tată.
5. În 1561, deja în vârsta aproape de patruzeci de ani, străcuraţi în obscuritate, Ioan ne apare deodată pentru prima oară.
Atunci se clătina pe tron cumplitul Lăpuşnean, ameninţat de cătră un Iacob Despota, serb înrudit de pre muieri cu dinastia domnească.
Era timp ca Ioan să-şi aducă aminte cum că şi el este fiu de domn din Moldova, având drepturi egale cu ale Lăpuşneanului şi mai mari decât ale lui Despota.
El începu a da semne de viaţă.
Pe când Despota curta pe magnatul Laski, Ioan se adresă cătră un alt magnat, nu mai puţin puternic: Firlei.
Într-un stat aristocratic electiv ca Polonia, regele era nemic, magnaţii erau tot; ei stăpâneau în administraţiune, dispunând în adunări legislative de voturile cumpărate ale numeroşilor boierinaşi săraci; ei stăpâneau în armată, conducând numeroase steaguri feudale proprii; ei aveau curţi ale lor, rivalizând cu curtea regală şi adesea întrecând-o prin splendoare şi prin mulţime. Regele, fiind unul, se temea de ei, pe când ei, fiind mulţi, nu se temeau de nimene.
Laski reuşise a introduce pe Despota în Moldova, fugărind de acolo pe Lăpuşneanul; Firlei, mai puţin întreprinzător, scăpă ocaziunea de a înălţa pe prietenul său Ioan; dar ne ajunge a cunoaşte deocamdată legătura lor amândurora; magnatul polon era luteran, partizan aprins al Reformei, cap al tuturor protestanţilor din Polonia; şi e învederat că pentru a putea căpăta graţiele sale, Ioan trebuia să se fi arătând şi el amic al doctrinelor lui Luther.
Aceasta fu prima cunoscută apostazie a eroului nostru, carele, în tot cursul vieţii sale, trecea necontenit de la o lege la alta, schimbându-le asemenea hainelor.
6. Văzând moleciunea lui Firlei, Ioan pleacă din Polonia şi apare în Crâm, refugit la curtea hanului, unde captivează simpatia moştenitorului tronului, Mehmed-Calga, pe care cronica tătărească îl descrie ca pe un ilustru viteaz.
Toţi oamenii cu sufletele mari se înrudesc: aventurierul român plăcu principelui tătar.
Hanul se afla atunci în luptă cu moscoviţii; Mehmed Calga conducea oştile tătăreşti; pesemne şi amicul său Ioan, însoţindu-l în acele expediţiuni, se va fi distins prin eroicul sânge rece şi teribila putere a braţului, care îl făcură mai în urmă atât de groaznic pe un câmp de bătălie; e mai mult decât probabil; oricum să fie, legătura între MehmedCalga şi Ioan deveni atât de strânsă, încât, la plecarea lui Ioan din Crâm, Mehmed-Calga îi dete în 1563 o scrisoare către regele polon Sigismund-August: „Te rog foarte mult să binevoieşti a ţinea în graţiele tale pe acest fiu de domn din Moldova”.
7. Polonia era ca şi tributară tătarilor.
În toţi anii regele trimitea hanului, sub numele de peşcheş, bani, postavuri, mătăsării, felurite produceri ale manufacturii.
Frica polonilor era cu atât mai legitimă cu cât hanul Devlet-Ghirai îşi făcuse un mare nume prin succesele sale militare: tătarii îi daseră pompoasa poreclă de „cuceritor al ţărilor”.
Prin urmare, Ioan avea dreptul de a crede că recomandaţiunile tătăreşti îi vor da roduri.
Zadarnică speranţă!
Regele primi scrisoarea, zâmbi lui Ioan, dar în loc de a-i da o oaste, cu care să-şi cucerească tronul strămoşesc, el i-ar fi răspuns, credem noi, cam după următorul tipic: „Caută un magnat care să te ducă în Moldova, precum Laski dusese pe Despota; acel magnat lesne va şti să răspunză înaintea celorlalţi confraţi din adunarea naţională; iară la caz dacă ne va ameninţa turcul, ne vom scuza că nu e culpeşă ţara, nici eu, nici camera, ci e vinovat un singur nobil, turburător de ordinea publică”.
8. Ioan nu se mai adresă cătră magnaţi, căci unul era Laski, ceilalţi erau neşte Firlei; el nu mai stărui nici pe lângă neşte regi tari în vorbe şi slabi în fapte, ca Sigismund August; pentru o bucată de timp îi pierdem urmele. În acel interval o teribilă tragedie se juca în Moldova: Despota fu răsturnat şi ucis de cătră un Ştefan Tomşa; Ştefan Tomşa fu răsturnat şi fugărit de cătră Alexandru Lăpuşneanul, căruia sultanul binevoi a-i întoarce domnia Moldovei; toate acestea se petrecură în curs de câteva luni.
Când sângerosul Lăpuşnean se reaşeza pe tron, deodată noi revedem pe Ion; şi unde? la Viena.
9. Germanii aflându-se în necurmată luptă cu turcii, împăratul Maximilian II se bucură de ocaziunea de a avea la curtea-i un pretendent românesc, pe care să-l ţină ca o scânteie de revoltă dunăreană.
El dede lui Ioan un serviciu în armata austriacă şi-i promise în gura mare 7 sau 8 mii de oaste, pentru ca în fruntea lor să alunge pe Lăpuşneanul din Moldova.
Erau numai promisiuni, simple promisiuni, promisiuni curat nemţeşti.
Cu toate astea, Poarta otomană începu a se cam îngriji.
Un ceauş fu expediat la Viena cu aparenţa negociaţiunilor cu Maximilian, dar mai cu seamă pentru a atrage cumva la Constantinopole pe periculosul Ioan.
Ceauşul îi descrise perfidia şi debilitatea nemţilor, cari ştiu numai a făgădui şi pe cari turcii îi înfrânseseră în atâtea rânduri; îi zugrăvi generozitatea şi puterea sultanului; pentru care e o nemică toată de a da Moldova, ba şi zece ţări ca Moldova, la cel mai de pe urmă sclav al său; în fine, îi asigură munţi de aur din partea sultanului.
Ioan păţise deja cu creştinii în Polonia şi avuse a face şi cu mahometanii în Crâm.
El se încrezu în cuvintele ceauşului, fugi în taină din armata austriacă, trecu Dunărea şi iată-l în Constantinopole.
10. Popoarele orientale adoară frumuseţea fizică cu care Mahomet îşi împoporase paradisul.
Ioan avea o statură uriaşă, cu o constituţiune vânoasă, o înfăţişare bărbătească, în care se vedea că fierbe puterea.
Aşadară, figura eroului nostru produse acum asupra turcilor efectul ce-l produsese mai nainte asupra tătarilor.
Vizirul Mehmed-Socolli zice agentul francez în raportul său cătră Curtea pariziană „făcând cunoştinţă cu Ioan, îl primi foarte bine, în aşteptare de a-l recomanda sultanului”.
Dar nu trecu nici o lună de zile şi, cu toată amicia vizirului, politica Porţii otomane ceru depărtarea lui Ioan; pe de o parte, sultanul strângea oşti pentru a merge contra împăratului Maximilian şi, prin urmare, avea trebuinţă de a menţine în linişte provinciele Turciei; pe de altă parte, Lăpuşneanul, reaşezat prin oştile turceşti pe tronul Moldovei, se arăta în a doua sa domnie mai turc decât turcii şi, prin urmare, avea dreptul de a cere ca sultanul să nu proteagă pe un pretendent rival.
Ioan fu trimis la insula Rodos.
11. Aci, în patria şerpilor şi a trandafirilor, cunoscută la greci sub numele de Makara, adecă ţară fericită; aci, unde fiecare piatră, fiecare peşteră, fiecare colnic conservau încă proaspete suveniri şi urme de eroismul cruciaţilor jerusalemitani; aci Ioan petrecu un an şi mai bine.
Sultanul Suleiman cel Mare muri în 1566 şi-i succese fiu-său, Selim II.
Tot atunci se auzi din Moldova cum că Lăpuşneanul, pesemne pentru pedeapsa crimelor sale, slăbi în corp, pierdu vederile şi căzu într-un fel de copilărie periodică, mai tristă decât însăşi moartea.
Profitând de aceste ocaziuni, vizirul Mehmed-Socolli, rămas la putere, chemă din exil pe amicul său Ioan.
12. Petrecerea lui Ioan în Constantinopole, în curs de trei sau patru ani, ne prezintă date foarte sigure, dar pe care noi nu le putem explica.
Aventurierul ne apare deodată ca milionar, ca cel mai avut comerciant de pietre scumpe în capitala Turciei, întunecând prin bogăţiile şi luxul său pe paşale şi pe agale!
În comerţ ne întâmpină lucruri extraordinare, minuni puţin probabile şi, cu toate astea, foarte adevărate; principiele de credit, de circulaţiune, de concurenţă etc., etc., acele principie, oricât de lărgite, oricât de elastice, tot încă se refuză de a ne limpezi unele mistere: neguţitorul, ca şi popa, pretinde să-l credem.
13. Un german care, peste un secol mai în urmă, scrise prima încercare critică asupra vieţii eroului nostru, observă, între altele: „Ioan deveni domn din prăvăliaş, precum în vechime la romani şi sarmaţi plugarii se urcau la cârma statului, sau precum astăzi în Belgia comercianţii devin capi ai marinei”.
Aceste exemple sunt frumoase; dar Ioan el însuşi, desigur, nu cugetă vrodată de a imita nici pe romani, nici pe sarmaţi, nici pe belgi.
Planul său era mult mai prozaic.
El avea înaintea ochilor probe de ceea ce poate o marfă, şi mai ales o piatră scumpă, asupra Porţii otomane.
Cu treizeci de ani mai nainte, dăruind fiicei sultanului Suleiman un simplu giuvaer, Petru Rareş îşi redobândise domnia Moldovei.
Chiar în timpul lui Ioan, un ovreu din Portugalia, introducându-se prin mărfuri pe lângă sultanul Selim, ajunse deodată duce de Naxos.
Giuvaergiii schimbau un rubin pe o coroană: comerţul plăcu lui Ioan; şi, ca să-l poată exercita şi mai cu succes, el îşi lepădă religiunea pentru a doua oară.
Crescut în armenism, luteranizat apoi de cătră polonul Firlei, Ioan îmbrăţişă acum mahometismul.
14. Amic cu vizirul, cunoscut cu paşalele mai de frunte, familiar cu însuşi sultanul Selim, el pândea cu nerăbdare numai prima ocaziune pentru a apuca de mult visatul tron al Moldovei, unde, după moartea Lăpuşneanului, se instală fiu-său Bogdan, copil de 15 ani, despre care cronicarii zic că iubea două lucruri nenaţionale: glumele şi pe poloni.
În chip de neguţitor, Ioan cutreiera neîncetat hotarele ţării, când prin Galiţia, când prin Podolia, când la Prut, când la Nistru.
Un amic devotat şi nedespărţit, boierul moldovenesc Ieremia Golia, emigrat încă sub Lăpuşneanul, îl însoţea şi-i înlesnea înţelegerea cu toţi cei nemulţumiţi de domnia lui Bogdan.
Se formă astfel un partit puternic, în fruntea căruia se puseră toţi boierii cei mari, şi carele adresă o plângere cătră Poarta otomană.
15. Sultanul de mult aştepta o asemenea manifestaţiune naţională.
Bogdan era trădător oficial în privinţa Turciei.
Îndată după moartea părintelui său, el încheiase un tractat cu Polonia, prin care se recunoştea vasal al regelui Sigismund-August, şi de atunci încoace medita numai asupra momentului pentru a înceta de a mai plăti tribut Turciei.
Sultanul, încurcat în luptă cu Veneţia, se făcea deocamdată că nu ştie nemica, temându-se de a mai aprinde un alt război în părţile Dunării, la caz dacă moldovenii vor voi a susţine pe principele lor.
Când scrisorile boierilor sosiră la Constantinopole, cu tânguiri contra lui Bogdan şi cerând pe Ioan, sultanul se grăbi a-l trimite la Moldova.
Turcia tot se mai ferea însă a-şi atrage cumva un război din partea Poloniei; numirea lui Ioan la domnia Moldovei rămase secretă, şi plecarea-i cătră Dunăre fu divulgată a fi pentru treburi comerciale.
Îl întovărăşea numai o mică oaste, sau, mai bine zicând, o caravană de turci, ca în chip de escortă contra nesiguranţei drumurilor.
Trecând prin Tesalia şi Bulgaria, Ioan mai ademeni în serviciul său o seamă de voluntari serbi, greci, bulgari.
Dar în orice caz, forţa numerică a armatei sale nu putea întrece cifra de 4 până la 5 mii de oameni.
Nici atâţia nu-i trebuiau, căci îl chema ţara.
16. Când Ioan trecea Dunărea, Bogdan cu toţi ai săi se grăbi a fugi, scăpând din mâna boierilor decişi a-l extrada Turciei.
De la Galaţi până la Suceava nu se văzu un singur adversar.
La intrare în capitală, îl întâmpinară boierii şi poporul aclamându-l după anticul obicei strămoşesc „părinte al Moldovei”, întocmai precum vechii împăraţi romani se numeau patres patriae.
Acest măreţ titlu moldovenii îl dădeau acelor principi care veneau să-i scape de jugul vreunui tiran: Despotă îl primise după alungarea cruntului Lăpuşnean; Ioan îl căpătă prin surparea nepopularului Bogdan, pe care, precum ziserăm, ţara nu-l putea suferi din cauza gusturilor sale pentru glume şi pentru poloni.
17. Pe când acestea se petreceau în Moldova, Bogdan, închizându-se în cetatea Hotinului, cerşitorea sprijinul regelui Sigismund-August şi al magnaţilor amici din Polonia.
Regele făcu tot ce putu, sărmanul: trimise o ambasadă la Poarta otomană, dar ambasadorul se întoarse înapoi fără nici un rezultat, afară numai că fuse luat în râs de cătră Ion-vodă, care-l lăsă să treacă în linişte prin Moldova, după ce însă într-o audienţă îl regalase cu o cătătură atât de furioasă, încât bietul diplomat începuse a tremura, recunoscând că n-a văzut o altă mai înfricoşată.
În adevăr, eroul nostru avea neşte ochi mici şi negri, în cari se răsfrângeau cu o deosebită energie şi repeziciune toate pasiunile şi toate mişcările sufletului: în momente de mulţumire, prin expresiunea cea mai simpatică, în momente de mânie se umpleau de sânge, fulgerând din umbra unor stufoase sprincene ce se îmbinau, zburlite prin convulsiva acţiune a nervilor.
Magnaţii, cuscri ai lui Bogdan, isprăviră ceva mai mult decât regele. Cu vai, cu chiu cum se zice ei reuşiră a aduna ca la 3000 de luptători aleşi, unul ca altul, tot juni din familiele cele mai ilustre ale Poloniei.
18. Pe lângă stăpânirea Hotinului, cea mai puternică fortereţă a ţării, şi pe lângă ajutoare polone, Bogdan, ca toţi principii destronaţi, mai număra vro câţiva partizani între boieri.
Pentru a se feri de duşmani casnici, Ion-vodă îi puse pe toţi sub sabie.
Aristocraţia se înfioră, văzând în mâna ţiganilor, cari exercitau în România profesiunea de calăi, pe boierii cei mai de frunte, pe stâlpii nobilimii, mai cu seamă pe bătrânul Ionaşcu Zbierea, mare vornic al Ţării-de-Jos şi dintr-un neam de cele mai antice ale Moldovei.
Capul său se rostogoli la picioarele gâdelui tocmai în ziua de Paşti.
Ioan-vodă vru să arete că nu poate fi scuteala sărbătoarii pentru a pedepsi orice ameninţă siguranţa statului.
Ţara mai întâi de toate; Paştile mai pe urmă!
19. Noul vornic de Ţara-de-Jos, Dumbravă, era de neam mic, dar avea o inimă mare:
Ion-vodă îl însărcină a respinge invaziunea polonă.
Instrucţiunea ce-i dede domnul cu această ocaziune ne aduce aminte de principiul marelui Scipion: „Lasă duşmanului nu numai mijlocul de a fugi, dar încă însuţi înlesneşte-i calea”.
Dumbravă avea vro 6000 de ostaşi aleşi, din districtele Ţării-de-Jos, Soroca, Orhei, Fălciu, din vechime renumite ca cele mai belicoase în Moldova; cătră cari se mai adause un contingent de turci basarabiani, veniţi, după cererea lui Ion-vodă, sub comanda sangiacului de Ak-kerman.
Cu atari oşti era lesne de a sfărâma pe cei 3000 de poloni, azardaţi într-o ţară străină şi antipatică; dar domnul Moldovei nu avea nici un zor de a-şi atrage ura unui puternic regat învecinat, a cărui amicie, din contra, el prevedea deja că-i va putea servi la un timp de nevoie.
Astfel, Dumbravă primise ordinul de a cruţa pe duşmani.
20. Polonii trecură Nistrul mai sus de Hotin şi începură a se pogorî spre Prut, trecând prin famosul Codru de la Cosmin.
Un codru teribil!
Acolo, cu optzeci de ani mai nainte, strămoşul lui Ion-vodă, Ştefan cel Mare, strivise floarea armatei polone; şi oasele celor seceraţi în acea zi rămâneau până acum elocuenţi marturi; formând numeroase movile de schelete albe pentru verdeaţa cea viuă a arborilor.
Tot pe acolo intrase, cu zece ani mai nainte, polonul Laski, aducând la domnie pe Despota contra Lăpuşneanului.
Tactica polonilor era de a alege totdauna acea tristă cale în invaziunile lor asupra Moldovei; curagiul lor se aprindea prin simţul de răzbunare, căci nu se afla nici unul din ei a cărui familie să nu fi plâns vreo victimă, un tată, un bunic între cei căzuţi din mâna marelui Ştefan!
21. În capul polonilor se afla Mielecki, cel mai bun general al lor de atunce, pe care, cu câteva luni mai în urmă, ei cât p-aci erau să şi-l aleagă rege, numai în favoarea strălucitelor sale merite personale.
Lipsit de artilerie, el trimise la Hotin de aduse toate tunurile cetăţii, şi apoi păşi la vale pe ţărmul Prutului, până în dreptul Ştefăneştilor, adică pe aceeaşi linie cu Suceava, punctul obiectiv al invaziunii.
Aci vornicul Ionaşcu Zbierea, să mai fi trăit, era să unească oastea moldovenească din Ţara-de-Jos cu acea polonă şi apoi să meargă cu toţii asupra lui Ion-vodă.
Moartea trădătorului, de care Mielecki se înştiinţă prea târziu, dărmă planul duşmanilor: în loc de Zbierea, ei găsiră pe Dumbravă.
Avantposturile moldovene, împrăştiate pe ambele ţărmuri ale fluviului, se retrăgeau mereu denaintea polonilor şi, în fine, trecură Prutul în speranţă de a-i atrage după sine asupra corpului armatei moldovene, ascuns în neşte păduri nestrăbătute mai sus de Hârlău: acolo duşmanul ar fi fost silit de a depune armele chiar fără vărsare de sânge.
Polonii înţeleseră greşeala şi, înfioraţi de suvenirea infernală a codrilor Moldovei, începură a da dos pe o cale mai scurtă drept spre Hotin.
Atunci Dumbravă se puse a-i urmări, supărându-i din când în când prin jucăria unor mici atacuri de avantgardă, în care el ţinea înadins tot pe turci, pentru ca să dea a înţelege, în cât priveşte pe înşişi moldovenii, că ei ar fi bucuroşi de a nu avea duşmănie cu regatul polon.
În acest mod, ajungând până la Nistru, Mielecki se răzemă de cetatea Hotinului.
Dumbravă se opri şi el.
Poziţiunea inamicilor devenea din ce în ce mai critică; ei nu puteau a se închide în fortăreaţă, unde caii lor ar fi pierit de foame; nu puteau furagea din cauza exploratorilor lui Dumbravă, ce-i pândeau în toate unghiurile; nu puteau a se întoarce în Polonia, căci Nistrul se afla tocmai atunci în periodul său de creştere.
Strânşi în chingi, bieţii fugari se adresară cu rugăminţi cătră capul contingentului turc, cerând permisiunea de a se retrage în Polonia şi jurându-i de a nu se mai vârî în trebile Moldovei.
Poate să fi fost şi bani la mijloc; orientalii, începând de la sultan şi până la ultimul derviş, nu fac nemic fără daruri.
Oricum să fie, sangiacul de Ak-kerman se dede cu oastea-i în lături.
Dumbravă, credincios politicii lui Ion-vodă, făcea chip că împuşcă în duşmani; dar în realitate glonţii alunecau tot dasupra capetelor.
În curs de cinci zile polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu; şi când se văzură, în fine, pe ţărmul opus, ei se îngenucheară şi mulţumiră lui Dumnezeu.
22. „Evenimentele se repetă”, zise marele Shakespeare.
În zilele noastre Moldova privi reînnoindu-se o altă încercare polonă, soră-geamănă cu acea din timpii lui Ion-vodă; cu simpla diferenţă că în locul unui Mielecki era un Milkowski: precum vedeţi, azardul asemănă până şi numile capilor!
În ambele cazuri o mână de oameni nesocotiţi cutezară a înfrunta o ţară.
În ambele cazuri polonii cei din 1572 prin afişarea persoanei lui Bogdan-vodă, cei din 1863 prin proclamaţiuni în ziarul Românul ne încredinţau că vin ca amici, nu ca duşmani.
În ambele cazuri, domnii români, deopotrivă bazaţi pe consideraţiuni de o înaltă politică, recomandară generalilor în 1572, vornicul Dumbravă, în 1863, colonelul Călinescu de a menagia nebunia adversarilor.
În fine, în ambele cazuri, polonii retrăgându-se cu ruşine, îşi găsră totuşi admiratori: pe cei din 1572 îi celebrau istoricii lor naţionali, pe cei din 1863 vai nouă! îi celebrase chiar un român, al cărui nume îl dăm tăcerii pentru a nu huli pe cine nu ne poate răspunde!
23. Hotinul tot rămase în posesiunea polonilor.
Despre apus îl apărau muri foarte înalţi şi şanţuri foarte adânci; despre răsărit stâncele Nistrului.
Un călător care-l vizitase chiar în zilele lui Ion-vodă îl asemănă cu Kockenhausen în Liflandia; un alt călător, cu Convay în Anglia; un al treilea, cu Rumilihissar de lângă Constantinopole.
O naivă tradiţiune naţională încredinţează că prima fundaţiune a fortereţei se urcă în epoca pe când domnul Hristos umbla pe pământ.
Temându-se ca polonii să nu reţină acest bulevard al ţării ca o bază de operaţiuni în aşteptare ca destronatul Bogdan să-şi adune o altă oaste mai puternică, Ion-vodă trimise pe episcopul Isaia Rădăuţeanul cu alţi deputaţi de frunte pentru a neguţa un tractat de pace.
Polonii simţiră deja ce fel de braţ ţine cârma Moldovei.
Cu o amabilitate nepilduită până atunci din parte-le, ei se grăbiră a îndestula toate cererile lui Ion-vodă.
Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia; în lipsă-i fu remis în mâinile ambasadorilor moldoveni un frate al său, pierit apoi fără veste în robia turcească.
Cetatea Hotinului fu înapoiată Moldovei.
Pentru a arăta toată importanţa acestei acuiziţiuni, căpătate atât de lesne contra speranţei, Ion-vodă numi părcălabi doi bărbaţi pe cari punea temei ca pe sine însuşi; socru-său, boierul Lupea Hurul, şi cel mai intim al său amic, Ieremia Golia, cu care-l văzurăm mâncând împreună pâinea străinătăţii…