Thus, sometimes, hath the brightest day a cloud… Sirs, what’s o’clock?
Astfel, uneori ziua cea mai senină are un nor… Domnilor, câte ceasuri sunt?
Shakespeare, Henry IV; II, 4
1. Turcia din Europa prezintă o mare asemănare cu planta numită senzitiva: de-ndată ce atingi cu indiscreta-ţi mână una singură din foile sale, toată floarea resimte atacul şi se strânge de durere.
Românii, bulgarii, sârbii, grecii şi arnăuţii sunt cele cinci foiţe ale senzitivei otomane: cea mai mică mişcare produsă în vreuna din aceste naţionalităţi trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte.
Românii sunt latini, bulgarii şi sârbii – slavi, grecii – o degeneraţiune elenică, arnăuţii – o viţă tracică, astfel diferenţa sângelui îi dezbină, dar îi unesc doi nervi puternici: frăţia religioasă şi frăţia de sclavie.
Când Mircea cel Mare bătea pe turci, bulgarii şi sârbii se îndesau sub steagurile eroului român, a cărui memorie rămase până astăzi în poeziile lor naţionale.
Când Petru Rareş se pregătea a scutura jugul otoman, grecii îi serveau în toate modurile cu cel mai curagios devotament.
Armatele lui Mihai cel Viteaz erau pline de sârbi, bulgari, greci şi arnăuţi…
În fine, câteşicinci popoarele recunoşteau totdauna solidaritatea intereselor respective faţă de faptul comun al apăsării turce.
2. Dar din toată această grupă, legătura fără îndoială cea mai strânsă şi cea mai trainică uneşte, din vechime şi până astăzi, pe români şi pe bulgari.
În evul mediu ei formau un singur imperiu, de la Alpii Carpatici până la Alpii Balcanilor, sub sceptrul unei glorioase dinastii române, de care tremura Constantinopole şi pe care o linguşea Roma.
În secolul XIII acea grandioasă monarchie se rupse în trei trunchiuri: Moldova şi Ţara Românească începură a se naşte, Bulgaria începuse a muri.
În loc de un singur suveran apar pe scenă trei principi neatârnaţi; dar tradiţiunea unităţii primitive nu fu uitată: câteşitrei adăugau cătră propriile lor nume sacramentul prenume de Ioan, conservând astfel nemuritoarea memorie a împăratului Ioan Asan, fundatorul măririi româno-bulgare unite.
În secolul XIV, Bulgaria căzu cu desăvârşire sub jugul otoman; de atunci încoace nefericiţii săi fii refugiau în toţi anii cu miimi pe teritoriul rămas pe jumătate liber al românilor, aşteptând cu răbdare mântuirea lor de la aceia dintre cari avuseseră într-o vreme generozitatea de a-şi primi o dinastie.
Ziarul româno-bulgar Viitorul, apărut şi din nenorocire apus mai an pe ospetoasele maluri ale Dâmboviţei, fu cea mai proaspătă, dar nu ultima manifestaţiune a acelei eterne simpatii internaţionale…
3. Inima bulgarilor putea ea, oare, a nu fi tresărit în profundul său când freamătul fluviului-rege le aducea răsunetul miraculoaselor fapte ale lui Ioan-vodă?
Serbii, arnăuţii, grecii rămâneau ei, oare, de tot surzi la depărtatul echo de libertate?
Un luminos incendiu ardea cu văpaie dencoace de Dunăre; tăciuni înflăcăraţi zburau până la Balcani; vro două-trei scântei cădeau şi mai departe; undeva, pe stâncile Croiei sau pe ruinele Panteonului!
4. Mare fu spaima Porţii otomane văzându-se în pericol de a pierde, prin o conflagraţiune generală, tot ce uzurpase din astă parte a Bosforului.
În zăpăcirea lor, pe turci nu-i tăia capul, un prinţuşor vasal, un simplu bei, un sclav cum să cuteze el a întreprinde şi cum să reuşească a conduce o revoltă atât de extravagantă, ale cării consecuenţe ameninţau însăşi inima Imperiului otoman.
Sultanul Selim recurse, în fine, la trei măsuri:
1. Se ruga Alahului şi prorocului său Mohamed în geamia Sântei-Sofie.
2. Fulgeră contra guvernului polon, pentru ca să curme orice comunicaţiune cu Moldova.
3. Trimise asupra lui Ioan-vodă o nouă armată, de care s-ar fi speriat atunci cel mai puternic monarc al Europei…
5. Ahmed-paşa, beglerbeiul Rumeliei, şi Adel-Ghirai, fratele hanului Crâmului, primiră ordine de a intra cu toate forţele în Moldova; de a prinde viu sau mort pe „nebunul târâie-brâu şi vântură-ţară” aşa numeau pe Ioan-vodă turcii supăraţi peste măsură şi de a pune domn pe Petru cel Şchiop.
O sută mii de turci păşeau spre Dunăre; o sută mii de tătari păşeau spre Nistru…
6. Aflând dispoziţiunile duşmanilor, Ioan-vodă nu mai putea rămâne lângă Bender; el trecu Prutul şi-şi puse tabăra la marginea Moldovei, în Huşi.
Cu un secol mai nainte, acest orăşel fu descălecat de o colonie de husiţi, alungaţi din Boemia şi din Ungaria, şi pe cari Ştefan cel Mare, iertându-le eresul în favorul industriei, îi primise şi-i căsnicise în Moldova.
Fugarii îşi aleseseră un cuib care să le poată aminti pierduta patrie: dealurile şi pădurile Huşului reproduc până acum imaginaţiunii călătorului pitoreştile situri de lângă Carlsbad.
Până a sosi momentul oportun, această fortăreaţă firească era, pentru eroul nostru, cel mai nemerit şi, putem zice, unicul punct de aşteptare.
Poziţiunea Huşului prezinta următoarele avantaje principale:
1. Înlesnire pentru hrană şi pentru recrutaţiuni din interiorul Moldovei;
2. Apropiare de la fruntaria polonă, de unde Ioan-vodă tot încă nu despera de a căpăta ajutoare mai serioase;
3. Localitate retranşată prin însăşi natura şi în care nu putea fi forţat într-un caz de năvală neprevăzută;
4. Facultatea de a porni, într-un moment, sau la Nistru contra tătarilor, sau la Dunăre contra turcilor…
7. Aici Ioan-vodă congedie toată infanteria compusă numai din ţărani.
Fiecare pedestraş fu însărcinat de a zbura la satul său, de a aduce brânză şi făină pentru mai multe zile, de a răspândi în ţară dulcea poveste despre victoriile deja obţinute şi de a înrola pe acei ce ar voi să ia parte la gloria şi câştigul victoriilor viitoare.
Apoi dede poruncă la cei 600 de cozaci marinari, cari arseseră Ak-kermanul, să se tot plimbe cu luntrile lor pe Nistru, pe Marea Neagră şi pe Dunăre, în linia dentre Bender şi Brăila, pândind mişcările şi intenţiunile turce şi tătare.
Celelalte centurii cozace, ecuestre, fură rânduite în altă parte, autorizaţi de a cutreiera Budjacul în toate direcţiunile, tăind, arzând şi apucând tot ce le va sta în cale.
În fine, rămânând în tabăra de la Huşi, deocamdată numai cu garda personală sau curtenii, toată cavaleria moldovenească Ioan-vodă o expedi la Dunăre, cu misiunea de a opri pe otomani.
8. Operând în unire cu tătarii, turcii nu se puteau transporta în Moldova decât prin un singur punct, între Prut şi Marea Neagră, pe la cetatea Isakcia, numită în vechile noastre cântece istorice: „Vad de la Obluciţă”.
Ceva mai sus, Dunărea, lărgită prin numeroasele-i guri, nu mai prezintă nici o putinţă de trecere; ceva mai jos, începându-se Prutul, turcii nu puteau trece fără a cădea în imposibilitatea de a se întâlni cu tătarii.
Astfel, stând zid în faţa Isakcei, mai fiind susţinută şi prin cele 25 luntri ale cozacului Pokotilo, cavaleria noastră fără greutate putea să apere trecătoarea Dunării în curs de mai multe zile, respingând cu succes toate încercările turcilor.
9. Pe când Ahmed-paşa cu otomanii ar fi stătut în nemişcare pe ţărmul opus al Dunării, Adel-Ghirai cu tătarii ar fi trecut Nistrul lângă Bender sau lângă Ak-kerman, unde nemic nu-l putea împiedica, fiind protejat de artileria cetăţilor.
În acel interval Ioan-vodă, concentrându-şi toată infanteria, garda personală şi cavaleria cozăcească, s-ar fi răpezit cu furie asupra tătărimii, ar fi zdrobit-o şi apoi, cu o oaste deja înaripată prin victorie, s-ar fi întors cu iuţeală la Dunăre contra turcilor.
Această măreaţă combinaţiune era de felul acelora cari, cu un secol mai în urmă, ilustrară pe mareşalul de Luxembourg în bătălia de la Fleurus şi pe celebrul Turenne în bătălia de la Sintzheim.
A preveni unirea duor armate inamice, bătând dentâi pe cea mai slabă şi apoi pe cea mai tare, este una din operaţiunile cele mai frumoase în arta militară.
10. Astfel, toată reuşita campaniei depindea de la detaşamentul trimis la vad de la Obluciţa.
În fruntea lui fu pus pârcălabul Ieremia Golia, care, precum văzurăm, se distinsese prin bravură în bătălia de la Jilişte.
El era cel mai intim amic al lui Ioan-vodă;
el însoţise pe Ioan-vodă în străinătate;
el intrigase pentru a procura lui Ioan-vodă coroana Moldovei;
lui îi încredinţase Ioan-vodă fortăreaţa Hotinului, una din cheile ţării;
lui, deja în timpul războiului, Ioan-vodă îi dărui două mari moşii;
lui îi scăpă Ioan-vodă viaţa în focul unei bătălii, cu pericolul propriei vieţi;
înainte de a pleca la Dunăre, el jură lui Ioan-vodă pe sânta cruce şi pe sântul Evangeliu de a fi credincios până la moarte…
Garanţiile erau oare destule?
Ei bine! pentru treizeci pungi cu aur, al doilea Juda, pârcălabul Ieremia Golia, vându o suvenire, un amic, o patrie, o religiune!
11. Turcii trecură Dunărea. Trădătorul înştiinţă pe Ioanvodă cum că ajunsese prea târziu pentru ca să-i fi putut opri; dar că forţa duşmanilor nu se ridică peste 30 000 de oaste nedesciplinată.
Planul primitiv e răsturnat: domnul se vede silit a bate dentâi nu pe tătari, ci pe turci.
Fiecare minută e preţioasă.
El trece Prutul şi zboară spre gura Dunării…
12. Cu toate astea, veselia şi speranţa domnea în oastea eroului.
Cu câteva zile mai nainte, la 2 iuni, ea serbase în fecundele podgorii ale Huşului o zi mare, naţională, de bun ogur: ziua Sfântului Ioan de la Suceava, patronul Moldovei şi totodată patron al viteazului principe.
Acum ea păşea la luptă cu voioase cântece: zgomotoasa muzică de tobe, trâmbiţe, surle, fluiere o ducea la cununie… cu moartea!
13. Apropiindu-se de tabăra turcă, Ioan-vodă trimise pe hatmanul Slăvilă, cu cozacii şi câteva mii de cavalerie moldovenească, să afle numărul precis şi dispoziţiunile inamicului.
Ei dederă peste 4 000, ce formau avantposturile armatei duşmane; dar, fugărindu-i, nu putură prinde decât un singur turc, greu rănit şi carele expiră mai nainte de a fi putut răspunde la întrebările hatmanului.
Atunci însuşi Ioan-vodă, luând cu sine 5 călăreţi, cari erau garda-i personală, se sui pe o înălţime, sperând a putea judeca de cifra inamicilor după spaţiul ce va fi ocupat armata lor.
Dar nu văzu nimic, afară de vro patru cete, cari păzeau în diferite direcţiuni intrarea taberei păgâne.
Astfel, pentru prima oară, îi lipsea acum neapărata prefaţă a unei bătălii: să afle puterea, situaţiunea şi planul adversarului.
Norocul începu a-şi schimba pasul.
Dar însăşi fatalitatea dede astă dată peste un Prometeu gata a provoca la luptă toate fulgerele Olimpului!
14. Când ostaşii, turburaţi prin fel de fel de şoapte, citind nedomerire pe frunţile căpitanilor şi silabisind în propriile lor inimi presimţimântul catastrofei, veniră să întrebe pe Ioan-vodă de numărul păgânilor „îi vom socoti în luptă!” le răspunse eroul.
15. Mai rămâne la mijloc o noapte!
A doua zi se va dezbate cestiunea emancipării creştinilor de sub jugul Turciei.
Până acum stăpân al Moldovei, cuceritor al Ţării Româneşti, dezrobitor al Basarabiei, Ioan-vodă mâine… peri-va?
Mai rămâne la mijloc o noapte!
Să aromim în aşteptarea zilei.
Ioan-vodă mâine va trece Dunărea, al cării gemet răsună deja până la tabăra moldovenească; va înarma braţele vânoşilor bulgari şi, înălţând pe culmea Balcanilor steagul libertăţii, va striga: „După mine la Constantinopole!”
Mai rămâne la mijloc o noapte.
16. Când se lumină de zi, trei boieri lipseau din tabăra moldovenească.
Le punem aci numele pentru a rămâne în vecii vecilor stigmatizate în memoria strănepoţilr.
Fu vornicul Murgu, stolnicul Bilăe şi hatmanul Slăvilă.
În cursul nopţii ei fugiră la turci.
Cronicarul Urechea se încearcă a-i scuza, zicând: „Se temeau să nu cază în primejdie”.
Curios!
Cronicarul trebuia să fi fost boier pentru a scuza pe alţi boieri cu atâta naivitate.
17. Cu toate dezavantajele sale, ba să mai fi fost altele şi mai mari, Ioan-vodă fu nevoit de a grăbi cu orice preţ bătălia din următoarele cauze:
1. Pentru a preveni sosirea lui Adel-Ghirai cu tătarii.
2. Pentru a profita de prima ardoare a ostaşilor.
3. Pentru a curma calea dezerţiunii…
18. În faţa cetăţii Isakcia, din astă parte a Dunării, se lungeşte, perpendicular fluviului, lacul numit Cahul, ale cărui maluri despre răsărit, unde se petrece scena, prezintă un creştet rădicat, cu mai multe ramuri lăturale, formând văi şi vâlcele, sau mai bine amfiteatruri închise fiecare prin câte trei pereţi de pământ.
Mai înainte de a deveni celebră în analele românilor, această localitate îşi câştigase deja un nume istoric din timpii cei mai depărtaţi: ea se deprinsese a vedea catastroafe!
Aci, undeva în apropiere, se afla într-o vreme un oraş dacic, dărâmat de macedonii lui Alexandru cel Mare în expediţiunea lor dincoace de Dunăre.
Aci perşii lui Dariu Istasp trecură şi retrecură Istrul în nefericitul lor război cu nomazii sciţi.
Aci, mai târziu, împăratul roman Valinte o păţise azardându-se contra goţilor.
Aci, până astăzi, în prejmele satului Cartal, se dezgroapă în toţi anii din misterul ţărânei preţioase anticităţi grece şi latine, testamente ale unei lumi pierdute.
19. La dreapta moldovenilor se întindea în lungime lacul, lat de peste 2 000 de stânjeni şi fără vaduri; în centru terenul era foarte accidentat; la stânga se desfăşura un şes; la spate o terasă naturală.
Din partea turcilor lacul era la stânga; iară la dreapta şi în centru terenul, formând o ridicătură cam paralelă cu frontul moldovenilor, se pogora înapoi până la ţărmul Dunării.
Armata noastră avea peste vro câteva mii de gloată sau recruţi; peste 20 000 de infanterie, peste 10 000 de cavalerie, peste 1 000 de cozaci, 80 obuziere şi 60 tunuri de câmp de cele mici moldoveneşti, pe cari le-am descris cu o altă ocaziune; adecă peste tot până la 35 000 de oameni şi 140 piese de artilerie.
Turcii erau peste 130 000 de oameni, cei mai mulţi, după obiceiul lor, cavalerie; şi 120 guri de foc.
Fiecare moldovean căta a se lupta, el singur, câte cu patru păgâni; dar Ioan-vodă, ca un general adevărat modern, îşi asigurase un mare avantagiu prin infanterie şi artilerie, mai ales având a face pe un câmp unduios, precum sunt totdauna ţărmii lacurilor.
Pe lângă astea, fiecare călăraş moldovenesc avea câte un cal de rezervă, pentru a înlocui pe cel trudit sau ucis.
Parcul abunda în arme: săgeţi pentru infanterie, pentru cavalerie suliţe…
Acestea erau mijloacele respective ale ambelor armate. 20. Despre ordinea turcilr avem prea puţine
indicii după cari să ne putem orienta.
Istoricii o laudă: cu atât mai rău trebuia să fi fost pentru Ioan-vodă.
Tot ce se ştie este că:
1. Linia lor de bătaie avea la aripa stângă 20 000 de luptători.
2. Artileria nu se afla denaintea frontului, ci la dosul lui, după coline.
3. Armata avea multe linii, lungite, una după alta, până la ţărmul Dunării.
4. Batalioanele şi escadroanele erau profunde…
21. Ordinea de bătaie a lui Ioan-vodă se poate desfăşura cu destulă claritate.
În România, ca şi în Franţa, armata naţională se împărţea în pâlcuri sau regimente câte de 1 000 de oameni sub câte un căpitan, subdivize în despărţiri câte de 500 de oameni, sub hodnogi, vatavi sau locotenenţi.
Ioan-vodă conservă această diviziune, afară numai de cozaci, al căror număr nu se putea tăia decât cu cel mult în centurie; afară de gloată, care nu avea nici o organizaţiune regulată; şi afară de garda personală, o mică unitate excepţională.
Pe această bază, principele îşi împărţi acum armata moldovenească proprie în 30 de regimente, 20 de infanterie şi 10 de cavalerie; căuta a da celei una mie de cozaci o aşa poziţiune, încât fiecare centurie a lor să aibe efectul unui regiment românesc; iar gloata o lăsă a fi deocamdată numai spectatrice, călindu-se încet şi de departe, ca într-o şcoală, pentru ocaziuni viitoare, cu focul luptei.
Formaţiunea tactică a acestor unităţi prezinta trei linii, compuse fiecare, în proporţiuni diferite, din câte trei elemente separate: în centru stătea infanteria, la aripa stăngă – cavaleria, la aripa dreaptă – cozacii.
Toate aceste elemente speciale erau prevăzute fiecare cu un element comun: artilerie.
Prin câteşitrele liniile treceau trei intervaluri de o lărgime egală: unul despărţind cavaleria de infanterie sau aripa stângă în centru, un altul tăind infanteria sau centrul în două jumătăţi, un al treilea despărţind infanteria de cozaci sau centrul de aripa dreaptă.
În intervalul din mijlocul infanteriei, între prima şi secunda linie, stătea principele, încongiurat de garda personală, 500 voinici aleşi din toată armata.
Acolo, la văzul oştii întregi, se înălţa steagul cel mare al ţării, cu capul unui zimbru înstelat pe o parte şi o cruce pe revers.
Compoziţiunea fiecărei linii diferea de celelalte două prin putere, fiind cu atât mai tare în toate cu cât mai mult se apropia de sfera acţiunii inamice: cei mai mulţi oameni şi cele mai multe tunuri se îndeseau în prima linie, linia secundă era mai puţină şi mai rară; proporţiunea mai scădea încă în linia a treia.
Astfel:
Prima linie număra 16 000 luptători, anume: 10 000 infanterie, 5 000 cavalerie, 500 cozaci şi 500 garda personală.
Secunda linie număra ca la 9 300 luptători, anume: 6 000 infanterie, 3 000 cavalerie, 300 cozaci.
A treia linie număra ca la 6 200 luptători, anume: 4 000 infanterie, 2 000 cavalerie, 200 cozaci.
Prima linie avea 30 tunuri de câmp, secunda 18, a treia 12.
Dispoziţiunea precisă a celor 80 obuziere e necunoscută, fiind însă mai mult decât probabil cum că o parte ocupa înălţimea predomnitoare ce se ridică pe ţărmul lacului, la dreapta armatei moldovene, adecă din partea cozacilr; iar rămăşiţa va fi fost distribuită, ca şi tunurile de câmp, în calcul de câte două pe regiment.
Prima linie era menită a inaugura lupta; secunda trebuia să receapă pe prima la caz de retragere, sau s-o susţină la caz de debilitate; a treia forma rezervă.
Această caracteristică a fiecărei linii îndeosebi implica luarea următoarelor măsuri necesare:
1. Prima linie fu dezvălită în lungime, pentru a avea un front egal frontului inamic.
2. Prima linie avea între regimente şi între centurii intervaluri foarte mici, pentru a prezinta o rezistenţă compactă.
3. Liniile a doua şi a treia fură formate în coloane, pentru a putea păşi mai în ordine la ajutorul liniei precedinţi respective.
4. Secunda linie avea între regimente şi între centurii intervaluri mari, în cari să se poată încadra la nevoie prima linie.
5. Linia a treia avea între regimente şi între centurii intervaluri şi mai mari, în cari să se poată încadra la nevoie prima şi secunda.
6. Distanţa dintre prima şi secunda era mică, pentru ca sprijinul să poată fi mai grabnic.
7. Distanţa dintre secunda şi a treia era mare, pentru a păstra rezerva intactă de lovirile proiectilelor vrăjmaşe până la momentul trebuinţei extreme.
În fine, afară de cele trei linii de mai sus, mai era o a patra linie, suplimentară, îndată la spatele rezervei, în care se afla parcul, cai, muniţiuni etc., având la dos un lung brâu de coline, iar gloata la flancuri.
22. Această ordine primitivă de bătaie ni se pare a fi un cap d-operă de bun-simţ militar: nu era cu
putinţă a profita mai bine de toate condiţiunile terenului şi de marcata specialitate a diferitelor arme.
În privinţa terenului:
1. Un lac apărând într-un mod inaccesibil aripa dreaptă a oaştii moldovene, Ioan-vodă, după un principiu foarte vechi în tactică, putu să-şi strămute toată cavaleria la aripa stângă; unde, pe lângă forţa-i numerică aglomerată, ea devenea groaznică iarăşi prin un alt avantagiu natural, preţios anume pentru acţiunea călărimii: şes.
2. La aripa dreaptă, asigurată prin poziţiunea locului şi prin o nălţime garnită de artilerie grea, Ioan-vodă crezu prea de ajuns a lăsa numai o mână de cozaci, voinici devotaţi şi cari, fiind călări sau pedestri, după trebuinţă, lesne se acomodau cu tot felul de teren.
3. Ştiind că tătarii vor putea supraveni chiar în cursul bătăliei, lovindu-l din spate, Ioan-vodă şi-l acoperi prin căruţele parcului şi prin o ridicătură de teren, lăsând, din necesitate, mai descoperită numai cavaleria din aripa stângă, care însă, precum veţi vedea, era să aibă un rol mai important numai la începutul luptei.
În privinţa armelor:
1. Ioan-vodă ştiu a se feri de o greşeală comună generalilor europeni din secolul XVI, şi chiar mai târziu lui Gustav Adolf, cari toţi obicinuiau a amesteca armele la un loc, făcând monstruoase batalioane ecuestro-pedestre; în armata eroului nostru, din contra, cavaleria stătea la o parte, infanteria la o parte, cozacii un fel de dragoni iarăşi la o parte.
2. Deşi în Europa nu se stinsese încă uzul feudal din evul mediu de a planta în centrul armatei cavaleria, în care servea mândra nobilime şi pentru care mojica pedestrime abia avea dreptul de a forma aripe; deşi o asemenea ordine se perpetuase, mai cu seamă la vecinii noştri unguri şi poloni; totuşi, Ioan-vodă, ghicind prin geniul său toate misterele artei militare moderne, nu se sfii a aborda o cale de tot opusă obiceiului: el puse infanteria în centru şi cavaleria la aripe.
23. Studiind acum în cuintesenţă întregul ordin de bătaie al armatei moldovene, lesne deducem următoarele trei puncturi principale:
1. Aripa dreaptă cozacii prin lac şi prin tunuri era tare în privinţa defensivă.
2. Aripa stângă cavaleria prin şes şi prin număr era tare în privinţa ofensivă.
3. Centrul infanteria aşezat pe terenul accidentat cel mai propriu pentru această armă era gata a susţine, ofensiv sau defensiv, pe oricare din aripele sale.
24. Mai nainte de a începe bătălia, Ioan-vodă mai urcă, pentru a doua oară, piscul de pe malul lacului şi văzu, astă dată, toată armata turcă ieşind în ordine din văi.
Era o mulţime spăimântătoare!
Eroului tot însă nu-i venea a-şi închipui că l-a trădat pârcalabul Ieremia Golia, acela căruia, – după sublima expresiune a lui Tacit, – el îi dase tot ce poate primi un supus!
În loc de a aresta pe criminalul, el se mulţumi cu scuzele sale; în loc de a-i tăia capul, el îi lăsă cea mai importantă operaţiune a bătăliei.
La Waterloo Napoleon cel Mare crezu pe Grouchy!
25. Buciumii începură a cânta.
Răsună fiorosul răcnet: „Ucide! ucide!”, rămas nouă, ca moştenire, de la vechii romani, cari strigau în momentul atacului: „Feri! feri!”
Planul lui Ioan-vodă, precum se putea judeca din însăşi dispoziţiunea armatei sale, în care una din aripele, acea stângă, concentrase în sine toată forţa ofensivă, era de a începe bătălia în aşa-numita ordine oblică, ca Epaminonda la Mantinea, Cesar la Farsale, Gustav Adolf la Leipzig, Bonaparte la Marengo.
(26) Admirat deja în anticitate, acest gen de atac căpătă neşte sufragii şi mai ponderoase şi se sancţionă prin neşte exemple şi mai strălucite în timpii moderni.
Frederic cel Mare rezumă preţioasele avantaje ale ordinii oblice în următoarele câteva cuvinte:
1. „Cu o oaste mică înfrângi o oaste mare.
2. Loveşti pe duşmani din partea de unde însuţi te ştii a fi mai tare.
3. Expui pericolului numai o porţiune din armată, restul conservându-se proaspăt”…
Ar putea crede oricine cum că eroul prusian justifică aci anume motivele eroului românesc!
27. Ioan-vodă comanda centrul.
Swierczewski dreapta.
Stânga… pârcălabul Ieremia Golia.
28. Precum văzurăm, această din urmă trebuia să înceapă atacul.
Cele cinci regimente de cavalerie se aruncară asupra aripii drepte a turcilor.
Învecinatele cinci regimente de infanterie se mişcară înainte pentru a sprijini lovirea, ameninţând centrul inamicului.
Dar vai!
Ioan-vodă vede infanteria retrogradând, iar cavaleria plecând steagul, ridicând cuşmele pe suliţe şi trecând la duşmani.
În capul acelei cavalerii, o mai repetăm o dată, fu mascatul până atunci trădător, care, după ce vânduse păgânului trecătoarea Dunării, se grăbea acum a câştiga deplin preţul patricidului: fu pârcălabul Ieremia Golia.
29. Secolul XVI fuse fecund în cruzimi: Sânt-Bartelemi, domnia lui Ivan cel Groaznic, furorile Incuiziţiunii îl împestriţează ca neşte pete de tigru.
Varietăţile de pedepse, întrebuinţate atunci mai la toate popoarele Europei, îţi ridică părul, îţi încreţesc fruntea şi-ţi încheagă sângele.
Dar nu fu, nu este, nu poate fi nici o penalitate destul de crudă pentru a corespunde cu fapta unui vânzător de patrie!
A împinge milioane de fraţi pentru secoli în abisul sclaviei este un atentat nu contra unui om, nici chiar contra unei singure naţiuni, ci contra a zece, a douăzeci de popoare, ce se nasc unul după altul şi se numesc generaţiuni.
Crima este atât de monstruoasă, încât imaginaţiunea se refuză a-i inventa o pedeapsă analoagă: penalitatea cea mai potrivită ar fi de a da mizerabilului viaţa Jidovului Rătăcitor, pentru ca să auză şi să simţă în curs de o miriadă de ani necurmatele blăsteme ale posterităţii.
Cain fusese sânt alăturea de pârcălabul Ieremia Golia!
30. O descurajare generală cuprinse pe moldoveni.
Numai Ioan-vodă conservă o frunte senină: el devenea cu atât mai mare cu cât mai mare devenea furtuna.
Turcii aşezară pe trădători denaintea liniei lor de bătaie.
„Iată vânzătorii noştri!” strigă Ioan-vodă, poruncind ca toate focurile, toate împuşcăturile, toate loviturile să fie aţintate spre acea parte.
Mişeii pieriră până la unul; curagiul renăscu în piepturile celor credincioşi.
Ioan-vodă înaintă cavaleria din secunda linie la locul celei trecute la duşmani, apropie cavaleria din rezervă, regulă din nou pedestrimea, restabili orânduiala în toate…
31. Folosindu-se de momentana teroare a infanteriei moldovene şi păşind pe cadavrele trădătorilor, turcii ne atacară acum în ordine conică, adecă mişcându-se cu centrul lor asupra centrului nostru şi aţinându-şi aripele.
Ei sperau a rumpe armata română în două.
Ioan-vodă era gata.
Toate tunurile fiind deocamdată descărcate, el formă planul de a lua din coaste conul cel înaintat al păgânilor, poruncind cozacilor să-l lovească cu puştele din dreapta, pe când cavaleria cea rennoită din stânga îl strângea cu suliţele, iar infanteria din centru ploua nouri de săgeţi.
Turcii dederă dos.
Retrăgându-se, intenţiuna lor era de a trage pe moldoveni asupra bateriilor ascunse după coline.
Ei uitară că Ioan-vodă, fost amic al vizirului MehmedSocolli, cunoştea toate fineţele tacticii otomane.
După o scurtă goană, moldovenii primiră ordinul de a reveni înapoi în şiruri strânse.
Turcii nu puteau presupune ca Ioan-vodă să le fi pregătit lor întocmai aceeaşi embuscadă în care ei nu reuşiră a-l ademeni pe dânsul.
Aşadară, văzând retragerea noastră, ei se aruncară din nou. Deodată, şirurile moldovenilor se desfăcură în laturi şi, demascând artileria, fulgerară, ameţiră, alungară pe inamic.
Două atacuri fură respinse.
Neştiind ce să mai facă, turcii năvăliră pentru a treia oară, acum cu toată linia lor de bătaie, silindu-se a încongiura mica oaste românească…
32.
Zbor topoarele-aruncate,
Zbârnâi arcele-ncordate,
Şi săgeţile uşoare
Nourează mândrul soare.
Caii saltă şi nechează,
Lupta urlă, se-ncleştează,
Şi barbarii toţi grămadă
Morţii crude se dau pradă!
Zece cad, o sută mor,
Sute vin în locul lor;
Mii întregi se risipesc,
Alte mii în loc sosesc!
Dar viteazul cu-a sa pală
Face drum pintre năvală,
Şi pătrunde prin săgeţi,
Că-i român cu şapte vieţi!
În zadar hidra turbează,
Trupu-i groaznic încordează,
Geme, urlă şi crâşneşte,
Şi-mpregiur se-ncolăceşte,
Fiul Romei se aprinde,
Hidra-n mâine-i o cuprinde,
Ş-o sugrumă, şi o sfarmă,
Ş-o învinge, şi o darmă…1
33. După un potop de sânge din îmbe părţile, turcii, respinşi pentru a treia oară, fură goniţi cu atâta înverşunare, încăt garnizoana otomană de la Isakcia, pe malul opus al Dunării, în mică depărtare de la câmpul luptei, văzând neregulata lor mişcare îndărât, crezu bătălia de tot pierdută şi rupse la fugă.
34. Pentru înlesnirea memoriei, rezumăm aci, prin câteva cuvinte, într-un mod plastic, tot mersul acţiunii în această primă fază a bătăliei, rămasă în avantagiul lui Ioan-vodă.
Liniile duble semnifică armata inamică; acele simple pe ai noştri.
1. Aripa stângă moldovenească, susţinută de jumătatea centrului, atacă aripa dreaptă a turcilor;
2. Centrul inamic, susţinut de ambele sale aripe, atacă centrul moldovenilor;
3. Ambele aripe moldovene atacă din coaste centrul turcilor;
4. Ambele aripe turce atacă pe ambele moldovene;
5. Toată linia de bătaie a turcilor atacă pe acea a moldovenilor.
35. Apoi, analizând în detaliu muvementul corpurilor moldovene pe câmpul bătăliei, noi admirăm, mai ales, preciziunea şi apropozitul momentului când, după al doilea atac din partea turcilr, aripele noastre, precum arătarăm, îşi despicară şirurile, golind focul artileriei: o evoluţiune foarte grea în genere, iar mai cu seamă în retragerea unei cavalerii.
Până atunci turcii se credeau oarecum numai ei singuri capabili de a opera această artistică mişcare, pentru care se exercitau în specie din timpii cei mai depărtaţi, socotindo ca pe unul din principalele resoarte ale propriei lor tactice, prin care câştigaseră mai multe victorii strălucite asupra creştinilor, între altele pe acea de la Mohacs.
Văzurăţi cum că moldovenii lui Ioan-vodă îi întrecură până şi în această privinţă!
36. După ultimul atac şi dezordinata respingere a păgânului, să fi avut eroul nostru o călărime proaspătă, adecă să nu-l fi părăsit la începutul bătăliei, prin trădarea pârcălabului Ieremia Golia, cele mai alese cinci regimente de cavalerie, victoria era completă.
Odată întorşi la fugă, turcii trebuiau goniţi fără un minut de zăbavă: linia lor de bătaie, alungată şi tot lovită cu furie, s-ar fi răsturnat peste celelalte linii, deja descurageate; iar neputinţa de a scăpa peste Dunăre ar fi topit într-o clipă toată armata, prin fierul românilor şi prin undele fluviului.
Dar lipsit de floarea şi cea mai mare parte a cavaleriei sale, mica rămăşiţă fiind stoarsă de oboseală, ce oare putea face marele erou al Moldovei?
37. Şi, cu toate astea, oricare va fi de aci înainte rezultatul final al bătăliei, analele militare trebuie să admire cu entuziasm pe acela care, înfruntând o armată de trei ori mai numeroasă, fiind în trei rânduri vândut, după ce susţinuse trei atacuri teribile, tot încă părea a fi el învingător.
38. Obosiţi de crâncena luptă, turcii se opriră; moldovenii se puseră la repaos din dosul tunurilor.
„Şi aşa stând şi privind unii la alţii zice cronicarul Urechea a dat o ploaie mare de a muiat praful cel de puşcă, de unde aveau moldovenii nădejde de ajutor”.
Precum văzurăm, numai prin inafanterie şi, mai ales, prin artilerie Ioan-vodă întrecea pe turci, contrabalanţând grozava disproporţiune a forţei numerice.
Infanteria era ostenită; artileria fu abimată.
Elementele se uniră cu trădătorii!
39. Ploaia domolind praful, şi împrăştiind fumul ce s-au fost rădicat de sub picioarele luptătorilor, cai şi oameni, şi din detunetele artileriei, turcii se încredinţară acum limpede de toată puţinătatea armatei lui Ioan-vodă.
La aripa dreaptă, ei văzură o adevărată miniatură; numai vro câteva sute de cozaci, pe cari îi apăraseră până atunci formidabile bătălii, dar în urma ploaiei nu-i mai apăra nimica.
Astfel, cei 20 000 de turci cari formau aripa stângă a păgânilor se grăbiră a se azvârli cu toată furia siguranţei asupra vitejilor aliaţi ai lui Ioan-vodă.
Contra acestei inundaţiuni de braţe stăteau peste tot 300 de cozaci: 900 căzuseră morţi mai nainte în cursul bătăliei.
Erau 70 de turci pe un singur cozac.
40. Spre culmea fatalităţii, soseşte în acelaşi moment Adel-Ghirai cu 100 000 de tătari, realizându-se nenorocirea pentru a cărei înlăturare Ioan-vodă pripise a da bătălia cu o oră mai nainte.
Pe când aripa dreaptă a armatei turce năvăleşte din faţă asupra restului cavaleriei noastre din stânga, tătarii trec terasa din dosul moldovenilor şi lovesc dindărăt.
Nu aveam în totul nici 5 000 de călăraşi, cari, puşi între două focuri, simţiră acum o sută de braţe rădicate asupra fiecărui cap!
41. Cozacii aveau puşte, se sprijineau de o parte de ţărmul lacului, de cealaltă de infanterie, şi erau atacaţi numai din faţă: ei rezistară contra aripii stângi a păgânilor.
Cavaleria moldovenească, lipsită de armă de foc, având o coastă descoperită şi fiind atacată totodată din faţă şi din dos, de tătari şi de aripa dreaptă a turcilor, nu era chip a rămâne pe loc.
42. Infanteria se conservă până acum din trei cauze:
1. Prin poziţiunea-i centrală, care nu permitea inamicului a o distruge mai nainte de a fi nimicit aripele;
2. Prin parcul ce-i acoperea dosul, apărând-o de năvala tătărimii;
3. Prin naturala-i stabilitate în comparaţiune cu esenţiala mobilitate a unei cavalerii.
43. Gloata scăpă furişându-se printre căruţe.
44. Rămas numai cu infanteria, cozacii şi gloata; pierzând o aripă întreagă; părăsindu-l orice speranţă, orice posibilitate de victorie, ce oare mai putea întreprinde Ioan-vodă?
În acest moment i se arătă la lumină toată mărimea de suflet.
El ar fi putut să-şi scape propria sa viaţă.
Străvestit într-o haină ţărănească, încălecând pe un mândru cursier domnesc, nimic nu era mai lesne decât a ieşi pe din dosul armatei, a ocoli lacul Cahulului în direcţiunea Prutului, pe unde nu pătrunseră încă inamicii, a trece în Moldova şi a fugi d-aci în Polonia, recurgând acolo la ospitalitatea lui Laski sau a principelui Ostrogski.
Cine ştie dacă, în cursul timpului, el nu se va fi reconciliat cu Poarta otomană?
Cine ştie dacă nu va fi adus din Polonia, ca Lăpuşneanul sau ca Despota, o nouă armată, cu care să-şi recucerească ţara…
Ei bine! aceste impulsuri egoistice, deşi au putut străbate în pieptul unui Pompei sau Carol XII, totuşi, nu-şi găsiră loc în sublimul cuget al lui Ioan-vodă.
A scăpa rămăşiţele armatei moldovene, fără a se gândi un minut la sine însuşi, sau dacă nu, apoi cel puţin a pieri cu glorie dempreună cu iubita patrie… numai una din aceste două putea alege răsstrănepotul mumei lui Ştefan cel Mare, care învăţa pe fiii săi că paserea în cuibul său piere!
45. Tătarii, împinşi de nenfrânata lor lăcomie, purceseră în goană după împrăştiata cavalerie, compusă din boieri şi boiernaşi, adică, mai bine zicând, din blăni de samur, din săbii cu pietre scumpe, din lanţuri de aur.
Această capitală imprudenţă eliberând deocamdată spatele armatei moldovene, Ioan-vodă minte limpede în împregiurări turburi se grăbi a profita de greşeala vrăjmaşului.
El descalecă de pe cal, pedestreşte pe cozaci, grupează gloata cu infanteria şi, strigând către eroicele resturi ale oştirii sale: „Fraţilor! cază capul meu unde vor cădea capetele voastre!”, face un atac atât de furibund, încât apucă de la turci artileria lor, o strică pentru ca să nu le mai poată servi şi-i lasă înlemniţi de ameţeală şi uimiţi de admiraţiune!
Cu propriile sale mâini, în furia acelui moment suprem, el trase din mijlocul păgânilor un tun de cele mari: atât de colosală era puterea fizică a acestui Ercule român.
Apoi formând o compactă, nestrăbătută coloană, moldovenii se retraseră până la apropiatul munte, pe vârful căruia fumegau ruinele satului Roşcanii, ars cu câteva minute mai nainte de cătră urdiile tatare.
46. Ultimul atac, mai nainte de a se retrage, ca şi toate celelalte manevre ale acestei memorabile bătălii, este un strălucit testimoniu de ştiinţă militară.
Mult mai în urmă, ilustrul Montecuculli zise:
„Cată să ataci pe duşmani cu o violenţă extraordinară mai cu seamă atunci când voieşti a te retrage.”
Plecaţi dară fruntea denaintea lui Ioan-vodă, care înţelesese aceasta la 1574, în momentul cel mai desperat al unei bătălii deja pierdute, nu denaintea lui Montecuculli, care rumega cu un secol mai târziu în liniştea cabinetului!
47. Din aproape 35 000 de oaste, eroul rămase abia cu 7 000.
Cel puţin 20 000 de români au căzut într-o jumătate de zi, apărându-şi cele trei idoluri, pe cari le recomandase odată marele Ştefan în instrucţiunile sale militare: Crucea, Ţara şi Steagul!
48. Scriind aceste rânduri în singurătatea nopţii, când misterul naturii şi tăcerea oamenilor duc imaginaţiunea departe, departe la ceea ce nu mai este sau ceea ce nu este încă, uitând prezentul şi confundând într-o rază trecutul şi viitorul mă cutremură bătaia inimii, mă arde focul capului, mă furnică prin sânge fluvii de forţă, mă electrizează o şoaptă ce vine nu ştiu de unde, din mine sau dinafară: „mare e Românul!”
Dar deodată se aude troscotul unei birje zdrobind pavelele stradei; mă arunc la fereastră; luna întinde o melancolică lumină; un june cu mănuşi albe, cu geam la ochi, cu havana în gură, se întoarce palid de oboseală după o petrecere nocturnă…
49. Aşezându-se printre dărămături, Ioan-vodă ocoli cu şanţuri platoul muntelui; puse în faţa inamicului, în giurul aşa-numitei „creste militare” (crête militaire), adecă pe linia cea mai înălţată a pogorâşului, pe cei mai buni arcaşi şi puşcaşi; îi întări prin o secundă linie; şi, în fine, formă o rezervă, pentru a susţinea la caz de trebuinţă puncturile cele mai ameninţate.
Cu apropierea nopţii turcii şi tătarii, unii revenind din zăpăceală,ceilalţi din goană după fugărita cavalerie, blocară noua tabără a lui Ioan-vodă.
Războialele franceze în Algeria probează până astăzi cât de greu este a ataca o înălţime chiar lipsită de fortificaţiuni şi apărată de un mic număr de beduini; cu cât dară mai tare era poziţiunea moldovenilor, plantaţi pe un munte şanţuit, grupaţi în număr de mai multe mii de cei mai bravi şi unind avantajele înălţimii cu nişte avantaje nu mai puţin preţioase ale ruinelor: „atacul unui sat coastă prea mulţi oameni”, zicea Frederic cel Mare.
Mai adăugaţi că Ioan-vodă, în ultimul său atac, stricase o mare parte din artileria turcă; iar câte tunuri le mai rămâneau bune, toate îşi pierdeau în zadar gloanţele printre zigzagurile ruinelor, fără a nemeri pe moldoveni, pe când aceştia, din contra, ţintind dintr-ascuns şi în linişte, trimiteau păgânilor cu fiecare descărcătură un singur mesagiu de moarte.
50. Istoricii acuză pe Ioan-vodă de a-şi fi ales o poziţiune fără apă şi de a nu fi luat nici o măsură pentru a şi-o procura prin mijloace artificiale.
Acuzaţiunea e bazată pe necunoştinţa localităţii:
1. În tot cuprinsul Budjacului apa e aproape tot atât de rară ca şi în centrul Africii.
2. Căutând izvoare pe vărful unui munte, trebuia săpat pământul până la o adâncime foarte mare.
3. Chiar răuşind în asemenea azardoasă şi grea operaţiune, o fântână n-ar fi ajuns pentru îndestularea a 7 000 de oameni…
51. În curs de trei zile şi trei nopţi Ioan-vodă respinse toate atacurile a 200 000 de păgâni.
Lipsiţi de o picătură de apă, moldovenii aşteptau venirea nopţii pentru a întinde petice de pânză dasupra ierburilor: ei îşi ungeau buzele cu rouă!
Adesea cu Ioan-vodă în frunte, o seamă ieşeau din şanţuri, se repezeau cu turbare asupra celor mai expuse posturi inamice, tăiau, măcelăreau, doborau toate dinaintea lor, şi apoi, crunţi de sânge, se întorceau cu mulţumirea lui Ugolino din infernul lui Dante când roade capul vrăjmaşului său Ruggieri!
52. În cursul acelor trei zile şi trei nopţi, demne de timpul lui Oraţiu Cocles, Ioan-vodă, să se fi gândit el cât de puţin la propria-i siguranţă, scăpa.
Vorbind turceşte ca un turc, el putea trece în crepuscula serii chiar prin mijlocul păgânilr, precum deja făcuse odată Ţepeş.
Dar toate demonstră că eroul nostru, groază numai pentru păgâni, pentru ciocoi, pentru călugări, îşi iubea ţara mai mult decât pe sine însuşi.
53. În a patra zi turcii încep a parlamenta.
Ioan-vodă arată celor trimişi tăria poziţiunii sale şi numărul vitejilor ce-i mai rămân.
„Precum vedeţi, le zice el, sunt în stare de a mai susţinea lupta.”
Apoi le propune următoarele trei condiţiuni:
1. Mâna duşmanilor să nu se atingă de ostaşii moldoveni, cari să fie liberi a merge pe la casele lor, fără a fi prigoniţi vreodată pentru trecut de cătră viitorul domn al Moldovei.
1. Cozacii să fie lăsaţi a se întoarce la ţara lor.
2. Însuşi principele să fie trimis, viu şi nevătămat, d-a dreptul la sultanul Selim…
54. Păgânii primiră tractatul.
Condiţiunile fură jurate de şapte ori de cătră beglerbeiul Ahmed-paşa şi de şapte ori de cătră Petru cel Şchiop, devenit în fine în realitate domn al Moldovei.
Ahmed-paşa le jură de şapte ori pe cartea lui Mahomed. Petru cel Şchiop le jură de şapte ori pe cartea lui Crist…
55. Cu lacrimi în ochi, fără a putea vorbi de emoţiune, Ioan-vodă se despărţi de credincioşii săi tovarăşi.
Cozacilor, oameni străini, veniţi a servi pentru plată, el le lăsă toate sculele ce avea lângă sine.
Moldovenilor, fraţi ai săi, cari se luptau pentru libertatea patriei, le lăsă suvenirul de a le fi fost un mare domn şi vaga speranţă de întoarcerea sa la domnie…
Eroul era convins că va reuşi prin profunda-i diplomaţie a recâştiga graţiile sultanului Selim, precum altădată, tot într-o asemenea situaţiune, Petru Rareş, numai prin bărbăteasca-i elocuenţă, reuşise a îmblânzi mânia sultanului Suleiman.
Oamenii mari nu desperă nici chiar pe insula Elba!
Până atunci adio!
Cozacii plângeau; moldovenii nu puteau plânge: excesul durerii seca izvorul plânsului.
56. Capitulaţiunea de la Roşcani aminteşte o altă, încheiată tot cu turcii, nu mai departe decât cu vro trei ani mai nainte, pe când însuşi Ioan-vodă petrecea încă în Constantinopole.
După o eroică apărare a cetăţii Famagusta în Chipru, comandantul Bragadino, redus nu prin arme, ci prin foamete, impusese păgânilor condiţiunea de a permite garnizoanei o liberă retragere.
Seraskirul turc iscălise fără greutate, şi tot fără greutate se grăbi a-şi călca iscălitura: după deşertarea cetăţii, viteazul Bragadino şi floarea juneţei veneţiene pieriră în torture.
Cunoscând dară perfidia otomană, Ioan-vodă nu se mulţumi cu o simplă iscălitură a paşalelor: el ceru şi dobândi, ca garanţie, un septuplu jurământ, mahometan şi creştin, din partea lui Ahmed-paşa şi din acea a lui Petru cel Şchiop, de la inamic şi de la rival…
Ei bine, prin aceasta tractatul deveni el oare mai sacru?
57. Povestirăm trădarea, să povestim sperjuriul.
58. Pe lângă persoana lui Petru cel Şchiop, pentru a-l instala cu firman o inovaţiune nepilduită până atunci în Moldova se afla capigibaşi sau prim-uşierul Porţii otomane, un personagiu deja important, dar care mai în urmă ajunse şi mai sus, vizir, ginere şi cumnat al sultanilor…
Era Scipione Cigala, dintr-o familie aristocratică neapolitană, renegat sub numele de Djigala-zade: un june moale, desfrânat, nestatornic, mâncăcios, beţiv… dar cu atât şi mai puternic la curtea unui sultan ca Selim II.
Când Ioan-vodă intră în cortul beglerbeiului, Ahmedpaşa era încongiurat de ieniceri, agale, bei, sangiaci, cari toţi se îmbulzeau să vază pe teribilul erou de la Jilişte, Brăila, Lăpuşna, Bender…
Seraskirul începând cu mustrări, Ioan-vodă îi răspunse cu toată demnitatea unui principe că, pe baza capitulaţiunilor sale, el nu are a da seamă decât numai când îl va fi întrebat însuşi sultanul.
Mândria viteazului înfioră pe musulmani; dar grandoarea-i se părea a fi înlănţuit braţele lor: ei se uitau nedomeriţi unul la altul, îndemnându-se care de care a da prima lovitură, şi nemine nu cuteza… trebuia un apostat; trebuia un om îndobitocit prin excesul banchetelor şi un dobitoc ameţit prin furia opiului: trebuia un monstru pentru a face un asemenea pas contra onorii şi contra jurământului.
Acel monstru fu capigibaşi Djigala-zade.
59. Munteanul Petru cel Şchiop aduse armele păgânilor asupra eroului Moldovei.
Italianul Scipione Cigala îi înfipse cuţitul în inimă.
Un muntean, un italian, un moldovean.
Se sfâşiau fraţii: râdea otomanul, zâmbea neamţul, se pregătea a rânji muscalul.
60. Când gigantul fu căzut sub perfidul pumnar al neapolitanului Cigala, ienicerii, îmbărbătaţi prin iniţiativă, se azvârliră asupra victimei, tăiară majestosul cap ce-i speria mai dăunăzi până şi-n taina visurilor şi-l înălţară pe o suliţă.
Apoi temându-se, poate, ca un al doilea cap să nu răsară cumva pe desfiguratul corp, ei legară trunchiul martirului de coadele a două cămile, cari, gonite în direcţiuni opuse, îl rupseră în hidoase fragmente.
61. După ce finitul spectacolului le răcise minţile, păgânii nu putură a nu recunoaşte propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului.
Crezând că virtutea lui Ioan-vodă îşi va fi avut izvorul în oasele din cari fusese ţesut şi în sângele ce-i circulase prin vine, ei îşi împărţiră între sine, ca moaştii, fărmăturile acelor oase şi-şi înfruntară săbiile în acel sânge, rugânduse lui Allah ca să le dea şi lor tuturor inima principelui român!
Călăii purtau pizmă jertfei lor.
62. Căt timp a trăit Ioan-vodă, turcii, boierii şi călugării nu-l sufereau deopotrivă.
După ce murise, inamicii străini se arătară mai generoşi decât inamicii casnici.
Pe când ienicerii se puseră a adora rămăşiţele viteazului, ciocoii cei cu işlice şi cu comanace crezură sosit momentul de a-şi bate în fine joc de acela denaintea căruia ei nu îndrăzneau până atunce să ridice ochii de la pământ.
Pentru a-i răpi chiar gloria postumă, ei răspândeau acum în popor odioasa anecdotă cum că în momentul când îl rumpeau cămilele Ioan-vodă să fi zis: „Ah! caută că eu multe feluri de morţi groaznice am făcut, iar caznă ca aceasta n-am ştiut să fac!”
Dar cine oare să fi putut rosti această barbară şi atroce glumă: capul cel lipsit de trunchi? sau trunchiul cel lipsit de cap?
Nu pentru prima şi nu pentru ultima oară o neputincioasă ură inventa absurdităţi!
63. Cronicarul Urechea o mai ziserăm deja nu o dată este un echo al partitului aristocratic.
Aşadar, el nu numai profanează prin satiră ultimele divine momente ale lui Ioan-vodă, ci încă se încearcă a scuza mârşava trădare naţională a pârcalabului Ieremia Golia.
Când vine vorba de vânzarea trecătorii Dunării, analistul-cocon declamă cu un aer de criminală inocinţă: „Cu greu este celor puţini a opri pe cei mulţi şi celor slabi pe cei tari; căci trecând întâi puştele cu ieniceri şi cu pedestrimea să apere vasele, aci şi toată alaltă oaste turcească a sosit, unde văzând Ieremia pârcalabul că nu-i poate opri, s-a întors…”
Când ajunge la defecţiunea celor cinci regimente de cavalerie, el se fereşte măcar de a menţiona numele pârcălabului Ieremia Golia, alunecând numai în treacăt următoarea frază obscură şi diminutivă: „La începutul războiului zic că o seamă de moldoveni să se fi închinat la turci”…
Înşişi cronicarii otomani sunt mai români!
64. După măcelul de la Roşcani, Petru Şchiopul se grăbi a trimite caimacam la Iaşi, ca să-i păzească tronul, pe unul din mizerabilii vânzători ai lui Ioan-vodă, stolnicul Bilăe, înălţat acum la demnitatea de mare vornic al Ţării-de-Jos, ocupată până atunci de bravul Dumbravă.
65. Nu numai vitejii de la Cahul, nu numai „fraţii de cruce” ai lui Ioan-vodă, dezarmaţi prin jurământ şi măcelăriţi prin sperjuri, avură soarta de a pieri, ca tălharii cei osândiţi la moarte, fără a se putea apăra; nu! nu numai pe ţărmii Cahulului şi pe ruinele Roşcanilor curse cel mai pur sânge şi căzură cele mai nobile capete ale Moldovei; nu! „S-au pornit tatarii în pradă peste toată ţara zice cronica cât n-a fost niciodată mai mare pustietate decât atunce; că pre toţi i-au cuprins pe la casele lor fără grijă, unde până astăzi între Prut şi Nistru de atunce a rămas pustietate, de nu s-a mai împlut de oameni…”
Petru cel Şchiop, în fruntea urdiilor păgâne, privea cu o sacrilegă nepăsare cum inamicii românilor şi ai Crucii îi aşterneau până la Iaşi o cale domnească de purpură din sânge şi arcuri triumfale din capetele moldovenilor.
66. Moartea lui Ioan-vodă fu semnal de piere pentru trei miniştri, credincioşi până în fine luceafărului libertăţii naţionale:
Vintilă-vodă,
Vornicul Dumbravă,
Episcopul Isaia Rădăuţeanul.
67. Fostul principe muntenesc, alungat dimpreună cu frate-său Petru cel Şchiop, expedi acum o armată turcă să cuprinză Bucureştiul.
Deşi Vintilă-vodă nu avea lângă sine decât pe viteazul vornic Dumbravă cu o mână de moldoveni, totuşi, lupta, încinsă pe câmpia unde este astăzi Radu-vodă, fu atât de cruntă, încât învingătorul crezu de cuviinţă a-i eterniza memoria, zidind o biserică pe locul bătăliei şi înfiinţând o serbare anuală, rămasă până astăzi sub numele de „Moşi”.
O victorie, o biserică, o serbare cari ne aduc aminte de ruşinea discordiilor române!
68. Vornicul Dumbravă reuşise a scăpa în Transilvania, având nobleţa de a căuta refugiu la generozitatea unui inamic ale cărui oşti se luptară contra moldovenilor în bătălia de la Jilişte.
Un erou muntean fu trimis pentru a cere moartea unui erou moldovean: Ivaşco Golescu mijloci extradiţiunea vornicului Dumbravă.
Ce infamie, ce timpuri, o, Doamne!
Călcând acele legi, cari prin sublimul lor meritară ca oamenii să le numească divine, Ştefan Batori, beiul transilvan, dede pe Dumbravă, legat la mâini şi la picioare, în dispoziţiunea ambasadorului muntenesc.
Sosind la Bucureşti, demnul tovarăş al lui Ioan-vodă fu descapitat.
69. Vlădică Isaia Rădăuţeanul nu întârzie a fi scos din scaunul episcopal de cătră Petru cel Şchiop; de atunci încoace numele său, ilustrat un moment prin negociaţiuni diplomatice cu Polonia şi cu Moscovia, despare pentru totdauna din analele ţării…
70. Nu putem trece cu tăcerea, în acest dureos martirologiu, pe bravul Swierczewski.
Fără a fi fost român, el merită să-l punem şi pe el în numărul sânţilor: epitet ce poporul nostru îl dedea în vechime nu ipocriziei ascetice, ci numai apărătorilor ţării.
După bătălia de la Cahul, Swierczewski nu mai apare pe scena istoriei: product al geniului lui Ioan-vodă, el se stinse odată cu creatorul său…
71. Cellalt cozac, marinarul Pokotilo, învingătorul de la Ak-kerman, după ce se văzuse în imposibilitate de a apăra el singur trecerea Dunării contra colosalei armate otomane, lăsă portul Galaţiului, unde se ţinuse în embuscadă, şi… nu-i găsim urme în istorie!
72. Mai pieri atunci, pieri fără de veste, o fiinţă gingaşă, de care n-am vorbit nemic în tot cursul acestei tragedii, pline de caractere sau prea mari, sau prea mici, dar numai bărbăteşti: îi rezervam pateticul finalului.
Era o femeie care iubea atât de mult pe Ioan-vodă, încât îl întovărăşea în toate bătăliile sale, dempreună cu un prunc de ţâţă…
Nu vă mândriţi, româncelor: era o străină, o săsoaică, un blond şi melancolic căpşor german din Transilvania.
În focul ultimei lupte, cuprinsă de acel presimţimânt profetic ce însoţeşte totdauna un amor profund şi pur, fie acel amor pentru un bărbat, pentru o patrie, sau pentru însuşi Dumnezeu! „ea nu lăsa pe Ioan-vodă zice cronica ţării să stea între oastea cea călăreaţă, temânduse să nu-l viclenească boierii!”
Câzând prizonieră, văduvă a fericirii sale, condusă în robie la Constantinopole, ea se evaporează din istorie, după expresiunea poetului:
Ca o fantasmă dragă, ce-n vise lungi şi rele,
Trecând printre morminte, şopteşte: am trăit!…2
Sugarul său, născut aşa zicând pe un câmp de bătălie, crescu în haremul unui paşă.
Peste douăzeci şi cinci de ani, Turcia, sigură că natura părinţilor degenerase cu desăvârşire în această rămurea transplantată a unui neam eroic, îl trimise domn în Ţara Românească.
El domni ceva peste un an, nu făcu nemic şi abia figurează în cronice sub porecla de „cel Surd”.
În adevăr surd, surd la vocea măreţei sale origini: fiu desnaturat al unui tată erou şi al unei mame eroine, mai purtând spre deriziune numele strămoşesc al marelui Ştefan!
Bruma sclaviei ucide în rădăcină chiar florile cele mai alese.
73. De la amorul nelegitim, dar pasionat şi poetic al junei germane, să trecem la călduţa proză a căsătoriei lui Ioan-vodă cu fata marelui boier Lupea Huru.
Văzurăm că doamna, dempreună cu fiu-său Petru, declarat prin votul ţării moştean al tronului moldovenesc, refugise contra neliniştii războiului la marginea Poloniei, după murii formidabilului Hotin.
Însuşi socrul princiar comanda cetatea, ca unul ce avea un interes personal în mântuirea fiicei sale şi a coronatului său nepoţel.
Familiile celor mai însemnaţi boieri cautară siguranţa lor pe lângă familia domnească.
Ajungând ştirea despre calamitatea de la Cahul, ei cu toţii trecură Nistrul, ducând cu sine tezaurul princiar, însoţiţi de 200 nobili poloni, cari se grăbiră a forma o frumoasă escortă în giurul nefericitelor românce, şi familia domnească se retrase la moşia unui magnat, vechi amic al lui Ioan-vodă.
În zadar Turcia ceruse în mai multe rânduri extradiţiunea fugarilor, mai ales a principesei cu copilul şi cu bogăţiile lui Ioan-vodă: ospitalierul magnat, credincios suvenirului amiciei, respinse toate stăruinţele Porţii otomane şi chiar ale regelui polon, până ce, în fine, fiind ameninţat, el se căsători cu văduva eroului moldovenesc, şi numai aşa o putu scăpa de robia păgână.
Doamna Moldovei deveni soţia lui Cristof Strus.
Pe lângă prestigiul său de mântuitor, noul bărbat al văduvei lui Ioan-vodă avea o calitate ce-l făcea demn de o asemenea însoţire: el se trăgea dintr-o familie atât de eroică, încât în Polonia devenise proverbial că fiecare Strus moare pe câmpul bătăliei.
Douăzeci şi patru din acest neam pieriră în lupte cu păgânii.
Peste treizeci de ani, fiastrul lui Cristof Strus, eredele lui Ioan-vodă, strângând o mână de cozaci, năvăli în Moldova ca să cuprinză tronul părintesc, pe când domnul Aronvodă se afla atunci dus la Constantinopole: după o domnie de două luni, neputând să reziste unor forţe centuple, el fu silit a se întoarce în Polonia, fu arestat şi trimis în exiliu la fortăreaţa Marienburg.
Prin un azard curios, tot acolo în exiliu şi-a fost petrecut juneţea un strămoş şi omonim al său, famosul Petru Rareş.
74. Aşa finiră cele două femei şi cei doi fii ai lui Ioan-vodă.
75. Voind a încheia acest registru mortuar, îmi tremură mâna, ca şi când prin descrierea crimelor aş resimţi eu, în locul ucigaşilor, remuşcările conştiinţei!
Puţin în urma bătăliei de la Cahul, un străin vizită Bucureştiul.
Pe poarta palatului domnesc el văzu expuse două domneşti capete.
Unul, de curând secerat, conserva încă ceva sufletesc, asemenea undei de care atingându-se în zbor aripa unei păsări întipărise în ea pentru o clipă o vagă mişcare.
Cellalt, cosit de demult şi adus de departe, livid, fix, speria prin un aer de ironie mortală, nu din astă lume, ci din neşte sfere superioare: teribila expresiune a capetelor moarte de pânzele lui Caravaggio!
Acele două infernale trofeuri era capul lui Vintilă-vodă, domnul Ţării Munteneşti, şi capul lui Ioan cel Cumplit, domnul Moldovei…
Fraţi până la moarte, fraţi după moarte: adevăratul simbol de unire!