…Aber der Krieg laesst die Kraft erscheinen.
Alles erhebt er zum Ungemeinen!
…Dar războiul face să apară forţa, înalţă toate până la sublim!
Schiller, Die Braut von Messina.
1. Înfricoşată era poziţiunea Moldovei.
În Ţara Românească şi în Transilvania stăpâneau doi vasali orbi şi muţi ai Turciei.
În Polonia se încoronase Enric de Valois.
Germania era departe; muscalii şi mai departe…
Niciodată istoria nu ne arată un popor mai mic şi mai izolat, chemând fără sfială la o luptă de moarte pe un duşman mai puternic!
2. Ştiţi cine erau turcii în 1574?
Iată ce zice famosul Robertson:
„O lungă succesiune de principi ageri dede o aşa vigoare şi tărie guvernului otoman, încât el ajunse în secolul XVI la putincioasa culme a dezvoltării sale; pe când statele cele mari ale creştinătăţii erau încă departe de a se urca în sfera lor la o treaptă analoagă.
Tot atunci oastea turcă se bucura de toate avantajele câte se nasc din superioritatea disciplinei militare.
La întronarea lui Suleiman, corpul ienicerilor era deja vechi de un secol şi jumătate; şi păşea, fără contenire, tot nainte pe calea disciplinării.
Ceilalţi soldaţi, recrutaţi de prin provinciile imperiului, fură ţinuţi neîncetat sub arme în diferite războaie ale sultanilor, aproape fără nici un interval de pace.
Contra unor armate astfel organizate şi exercitate, forţele statelor creştine ieşeau la luptă cu un mare dezavantagiu.
Autorii cei mai inteligenţi şi cei mai nepărtinitori din secolul XVI recunosc şi deplâng inferioritatea militară a creştinilor faţă cu turcii”… cătră Curtea pariziană:
„Niciodată n-aş fi crezut că turcii sunt atât de groaznici, să nu-i fi văzut cu ochii”…
După calcul unui matematic de atunci, venitul anual al sultanuli se compunea din şesezeci butoaie mari cu aur…
Iată pe ce fel de duşman cuteză a-l înfrunta domnul Moldovei deşi-l cunoscuse de aproape!
3. Primind insolentul răspuns ce i-l adusese bietul ceauş, revenit cu ruşine, sultanul Selim destitui pe Ioan-vodă şi numi domn în locu-i pe Petru, poreclit cel Şchiop, fratele domnului muntenesc şi care, după mumă, descindea din sângele vechilor domni moldoveni.
Acesta era un june crescut între greci, amic al boierismului: prin urmare, urât poporului.
El promisese Turciei un tribut îndoit.
Pe dată Poarta otomană expedi ordini la sangiacul de Nicopole, la munteni şi la transilvani de a intra cu oştile lor în Moldova.
Sultanul trimisese şi la Enric de Valois, dar moldovenii surprinseră pe ceauş, căci altfel cine ştie dacă turcofilul rege al Poloniei nu s-ar fi grăbit a lua parte la vânatul leului român.
Fost-a cineva să ajute lui Ioan-vodă contra acestei formidabile coaliţiuni?
Ţăranii mldoveni şi… o mână de cozaci!
4. Peste Nistru, la marginea Poloniei cu ţara Tătărească, se formase cu vro cincizeci de ani mai nainte o mică republică de oameni disperaţi, a căror deviză era nimicirea duşmanilor creştinităţii.
Acea cavalerească republică se contopise din trei popoare învecinate: români, poloni şi moscoviţi, cari uitau aci urele lor naţionale pentru a nu mai urî cu toţii decât numai pre mahometani.
Ei vorbeau în o limbă amestecată, pe care lesne o învăţau câteşitrele naţiunile.
În toţi anii sau, mai bine, pentru fiecare expediţiune militară, ei îşi alegeau prin sufragiu universal câte un cap numit „hatman”.
Reşedinţa lor era la gurile Niprului, unde ei îşi închipuiră o mică flotilă de luntri sau „seice”, cu cari devastau, fără frică, ţărmii Crâmului şi ai Turciei.
Erau călăreţi, pedestri, marinari, de toate pe rând, după cum le venea mai la socoteală: călăreţi pe câmpie, pedestri în munţi, marinari pe apă.
Cetele lor se compuneau din câte o sută de oameni comandaţi de centurioni sau „sotnici”.
Strategia lor era mai mult tătărească, tactica mai mult polonă.
Viaţa lor se petrecea într-un neîncetat vagabundagiu la pânda vrăjmaşului; armele erau arc, sabie, suliţă, dar mai ales puşca, din care nu ştiau a da greş.
Toţi erau băieţi fără femei şi fără copii, reînnoindu-se mereu prin voinici, prin criminali, prin aventurieri, cari se adăposteau aci din toate părţile.
Astfel, ei deveniră groaznici sub numele de cozaci, adecă oameni uşori ca o căprioară.
5. Pe aceşti nelegiuiţi – outlaws – îi chemă Ioan-vodă, cu leafă mare, la luptă contra sultanului Selim.
Douăsprezeci centurii de bravi veniră la chemare.
Era pe la mijlocul lui martie; primăvara română începea a-şi dezboboci frumseţile; Ioan-vodă se afla în corturi la marginea Iaşului, pe întinsa câmpie de la Copou.
El făcu cozacilor o primire strălucită: le ieşi întru întâmpinare, încungiurat de floarea boierimii, cu împuşcăturile tunurilor şi zgomotoasa armonie de trâmbiţe, tobe, fluiere, tâmpene…
Urmă un prânz, după care toţi cozacii căpătară generoase daruri de aur şi de argint.
Şase buţi cu vin fură desfundate pentru scumpii oaspeţi, cari le deşertară cu veselie în sănătatea lui Ioan-vodă.
„Nu sunteţi decât o mie două sute le zise principele dar fiecare sută face cât o mie!”
6. Cu toată puţinătatea mijloacelor sale, deciziunea lui Ioan-vodă de a sfărma robia otomană era bazată nu pe temeritate, ci pe cea mai profundă convicţiune că va putea reuşi:
El ştia ce poate el însuşi!
El ştia ce pot românii!
7. Ioan-vodă studiase arta militară la poloni, la tătari, la germani, la turci; şi imensa-i inteligenţă, apropiindu-şi în sinteză toate rezultatele progresului epocii, merse şi mai departe.
Astfel, noi vedem cu admiraţiune că principiile sale ostăşeşti, elaborate prin propriul său geniu, diferesc, în mare parte, de ale tuturor domnilor români de mai nainte; diferesc, în mai multe privinţe, chiar de starea lucrurilor de atunci la popoarele cele mai civilizate; şi se înrudesc de minune cu perceptele ştiinţei de astăzi.
Ne va fi permis a da aci din capul locului două exemple mai generale.
Pe când în Franţa artileria era încă atât de puţin apreţuită, încât abia peste treizeci de ani mai în urmă Enric IV izbuti a avea în arsenalul de la Paris 100 guri de foc, ei bine! Ioan-vodă, în scurta-i domnie de doi ani, îşi înzestră armata cu un număr îndoit mai mare.
Pe când în toată Europa nu era încă destul de simţită predomnitoarea importanţă a infanteriei în comparaţiune cu cavaleria deşi celebrul Machiavelli se silise de demult a dezamăgi această rătăcire ei bine! Ioan-vodă ajunge deja la concluziunea cum că oastea călăreaţă trebui să formeze numai o mică parte din cifra totală a armatei.
Artileria şi infanteria ca temelie, cavaleria ca accesoriu – aşa credea eroul nostru; cavaleria ca temelie, artileria şi infanteria ca accesoriu – aşa crezuseră Ştefan cel Mare, Ţepeş, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanul; ba aşa credeau pe la 1574 mai toţi generalii italieni, francezi şi germani.
Puteţi judeca cine era Ioan-vodă.
8. Armata moldovenească se împărţea din timpii cei mai vechi în arcaşi, sau infanterie, şi călăraşi, sau cavalerie.
Unii şi alţii deveniră celebri.
Arcul moldovenesc era de dimensiuni mari; dar ostaşul îl mânuia cu atâta artă, încât „întrecea vântul prin răpeziciunea zborului şi covârşea zăpada prin mulţimea descărcăturilor”, după expresiunea unei balade germane din evul mediu.
Numai doară renumiţii arcaşi englezi ar fi putut intra în rivalitate cu arcaşul moldovean.
Astăzi, când puşca înlocui cu totul întrebuinţarea arcelor, s-a calculat că, în fiecare bătălie, se pierde în deşert aproape 1 500 de gloanţe sau 80 oca de plumb până a ucide sau răni un singur duşman; oare un bun arcaş de mai nainte nu întrecea prin rezultate pe un puşcaş modern?
Turcii şi tătarii păstrară uzul arcelor mai până mai dăunăzi: săgeţile lor făceau şirurilor creştine neşte pierderi cel puţin egale cu efectul puştelor.
Arcul costa mai nemica: încît nu era poate nici un moldovean care să nu fi avut această armă şi să nu se fi exercitat din ea aşa zicând din leagăn.
Puşca posedă oare un asemenea avantagiu?
Toate aceste supreme raţiuni erau cauza că arcul prea cu anevoie s-a putut dezrădăcina din oastea moldovenească, şi nici până la 1700 nu-l alungase încă muschetul sau arcabuza.
Ş-apoi, curios lucru: epoca gloriei noastre militare fu tocmai epoca arcăşiei!
Pe lângă arce, infanteria moldovenească mai avea ciomegi, cari, ca armă curat naţională, merită un cuvânt aparte.
Ele se numeau „ghioage” şi „fuşturi”.
Erau subţiri în mănuchi, groase şi ghintuite cu cuie la capătul opus.
Ciomagul era în privinţa arcului ceea ce baioneta este în privinţa puştii: teribilul său aspect, într-un atac de pedestrime, arunca spaimă, demoralizând curagiul duşmanilor.
Cu această armă ţăranul era deprins de mic şi o fabrica el singur: două mari avantaje.
În fine, unele părţi din infanterie erau înarmate cu coase, cu cari secerau când picioarele cailor inamici, când pe prizonieri: de acolo se născu expresiunea „a snopi pre vrăjmaşi”.
Erau neşte snopi glorioşi pentru ţara noastră!
Caveleria moldovenească se compunea din toţi proprietraii teritoriali, mari şi mici, numindu-se oaste nemeşească.
Caii, străpunşi la nări pentru înlesnirea răsuflării, se deosebeau nu prin mărime sau frumseţe, ci prin repeziciune şi neoboseală.
Unde este astăzi acea mândră rasă, care aţâţa odată admiraţiunea străinilor şi era oprită cu totul de a se exporta afară din hotarele Moldovei?
Unde este? unde, ah! unde sunt multe lucruri!
Cavaleria nu costa statului nici un ban: era un serviciu feudal.
9. Din legea marţială a vechilor moldoveni cunoaştem un singur articol:
„Fugarul carele va lăsa câmpul bătăliei să fie pedepsit cu o moarte mai cumplită decât aceea ce i s-ar fi putut întâmpla în luptă din partea vrăjmaşului.”
10. Vom aduce o serie de mărturii despre proverbiala bravură a moldovenilor în secolul XVI.
Cităm numai o mică parte din câte lesne s-ar putea cita.
1. Graziani:
„Ei se bat cu o aşa îndrăzneală, cu un aşa dispreţ pentru duşman, cu o aşa încredere în sine, încât adesea cu o mână de oameni înfrânseră mari armate ale vecinilor”…
2. Vigenêre:
„E un popor totdauna foarte ciudat, capriţios, ţâfnos; dar atât de dur şi războinic, încât nu o dată a dat învăţăture acelora ce nu-l lăsau în pace”…
3. Reichersdorf:
„Neamul moldovenesc e feroce, cam barbar, dar foarte ager, după propria sa manieră, în arta militară”…
4. Ruggieri:
„Sunt oameni foarte vitejji, dar nu prea au arme, întrebuinţând în ofensivă mai ales arce”…
5. Veranzio:
„Moldovenii întrec pe munteni în bravură: dar muntenii întrec pe moldoveni în ospitalitate”…
6. Bielski:
„Ostaşii moldoveni sunt viteji şi meşteri de a mânui suliţa şi a se apăra cu scutul, deşi sunt neşte ţărani proşti luaţi de la plug”…
7. Miedzieleski:
„Domnul Moldovei are 30 000 de soldaţi, din cari 15 000 sunt ostaşi de cei mai buni şi luptători de cei mai viteji”…
8. Gorecki:
„Fiecare moldovean, până şi cel mai sărac, cată să aibe un cal, pe care-l încalecă pentru pradă şi pentru război”…
9. Orzechowski:
„Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este pe faţa pământului un alt popor care pentru gloria războinică şi eroism să apere o ţărişoasră mai mică contra mai multor duşmani, atacându-i sau respingându-i fără încetare”…
11. Dar ceea ce făcea pe un ostaş moldovean formidabil în ochii vrăjmaşilor era nu atât furioasa-i vitejie, precum o virtute a anticului legionar roman.
Scipionii, Metelii, chiar străbunul nostru Traian îşi mulţumeau stomacul, în timpi de război, cu o bucăţică de slănină şi cu o fărmitură de caş.
Un burduf de brânză şi o pâine de grâu ajungeau soldatului moldovean pentru o expediţiune.
Chemându-i sub steaguri, principele îi înştiinţa de mai nainte de numărul zilelor pentru care trebui să se aprovizioneze cu hrană; niciodată ei nu luau mai mult decăt ceea ce puteau acăţa de şea sau a purta de-a umeri.
Astfel, istoria nu ne arată nici un singur caz unde armata moldoveană să se fi plâns sau ar fi suferit din lipsa proviziunii.
Fără această frugalitate cu greu ne-am putea explica ilustrele campanii ale lui Ştefan cel Mare şi Petru Rareş.
12. Artileria română, deşi prea puţină în număr până la domnia lui Ioan-vodă, totuşi, ar merita prin caracterul său o menţiune de tot aparte în istoria artei militare moderne.
Se ştie că fusese român acela carele dirigease tunurile sultanului Mahomed la luarea Constantinopolei: constatăm aptitudinea naţională, jelind însă din inimă împregiurarea prin care îşi dobândise primul său lustru.
Meşteri în artileria de asediu, românii se distinseră şi mai mult în privinţa artileriei de câmp.
Răposatul Bălcescu făcu cel dentâi următoarea profundă observaţie, pe care o reproducem întreagă: ea este de Bălcescu!
„Artileria la români a fost mult mai în bună stare decât la cele mai multe neamuri.
La aceste, tunurile fiind prea mari, capii nu puteau, nici nu ştiau a le schimba poziţia dentâi, şi astfel de multe ori ajungeau a fi nefolositoare în bătălie.
Pentru aceea, în Europa scăzu mult artileria şi începu a se întrebuinţa mai cu seamă în izbirea şi apărarea cetăţilor; astfel a urmat până în veacul al XVII.
Tunurile româneşti erau mici: de aceea erau mai mobile şi se putea trage tot folosul dintr-însele.
În planurile din cartea lui Georgio Tomasi se văd tunurile româneşti şi moldoveneşti târâte numai de doi cai, în vreme ce cele împărăteşti sunt târâte de patru cai.”
Vom completa această preţioasă notiţă prin cuvintele unui autor polon din epoca lui Ioan-vodă, şi care vorbeşte nu de prea auzite, ci ca martur ocular:
„Tunurile moldoveneşti de câmp sunt de fier.
Ele se formează din câte şase sau câte opt tuburi, aşezate numai pe două roate mici, în aşa mod încât, dându-se foc unuia din tuburi, pe dată izbucnesc pe rând şi celelalte, urmând şase sau opt detunete.
Cartuşele sunt învălite în hârtie.
Încărcarea se face cu multă uşurinţă.
Lungimea tuburilor e ceva peste un cot.
Gloanţele sunt de fier sau de plumb, cum se întămplă.
Nemic nu poate fi mai bun şi mai trebuincios pentru infanterie decât aceste tunuri, cari lesne se strămută din loc în loc, încât o oaste pedeastră, încungiurându-se în marş de un atare zid, înfruntă orice atac de cavalerie…”
Iată dară că moldovenii cunoscură, sunt acum trei secoli, nu revolvere cele în miniatură din zilele noastre, ci tunuri-revolvere!
Aci admiraţiunea devine prea vie pentru ca s-o putem exprima prin cuvinte…
13. Am arătat cine era Ioan-vodă.
Am văzut ce fel era oastea moldovenească.
Închipuiţi-vă acum o oaste moldovenească sub un Ioan-vodă!
14. Sultanul Selim uită că, cu un secol mai nainte, Ştefan cel Mare cu 40 000 de moldoveni bătuse 120 000 de turci conduşi de însuşi sultanul Mahomet; şi că mult mai încoace ilustrul sultan Suleiman crezu de trebuinţă 300 000 de otomani pentru a putea alunga din Moldova pe Petru Rareş.
Dormitând pe sofalele haremului sub vaporile vinului de Chipru, el credea că o armată de şesezeci mii de başibuzuci lesne va călca în picioare mormântul lui Ştefan cel Mare şi al lui Petru Rareş, prinzând şi legând cot la cot pe dezmeticul Ioan-vodă.
20 000 de turci de la Nicopole, 40 000 de munteni cu domnul lor în frunte şi vro 20 000 de secui trimişi din partea beiului transilvan păşeau cu sunetele tabulhanalei, ducând cu triumf pe Petru cel Şchiop pentru a-l aşeza pe tronul Moldovei…
15. Ioan-vodă prânzea. Erau întinse două mari mese: la una şedea principele, având la dreapta-i pe marele logofăt, la stânga pe hatmanul şi în giur pe căpeteniile cozacilor; la acealaltă masă şedea boierimea ţării.
Deodată un călăraş aduce ştire despre mişcarea duşmanilor.
Ioan-vodă se scoală din mijlocul prânzului. El are adunaţi lângă sine, deocamdată, numai 9 000 de cavalerie şi cele douăsprezeci cete de cozaci.
Dar nu se sperie Ioan-vodă: planul său e gata. El cheamă pe credinciosul vornic Dumbravă, cunoscut deja prin artistica respingere a invaziunii polone.
„Ia pe cozaci; zboară cu răpeziciunea vântului şi apucă pe neaşteptate străjile vrăjmaşului…”
Zis, făcut.
Însuşi eroul, cu rămăşiţa cea mai grea a micii sale oştiri, urmează mai încet pe Dumbravă…
16. În judeţul Slam-Râmnicului, pe malul râuleţului Râmna, în o depărtare aproape egală de la hotarele turce, transilvane şi mldovene, se află satul Jilişte.
Acolo fu punctul natural unde se concentrară muntenii, secuii şi otmanii, pentru a năvăli asupra lui Ioan-vodă.
Dosul armatei lor era spre vadul Râmnei, faţa privea spre Focşani, avantposturile se întindeau până la ţărmii Siretului.
Plini de încredere în puterea forţei numerice, siguri că moldovenii sunt prea slabi pentru a se putea opune, bazaţi pe ura aristocraţiei cătră Ioan-vodă, inamicii sperau că vor ajunge la scopul lor chiar fără vărsare de sânge.
Astfel, oprindu-se la Jilişte, Petru cel Şchiop trimise porunci la toţi boierii Moldovei să vină a i se închina la marginea ţării, primindu-l ca pe un stăpân nou, venit cu steag de domnie de la înalta împărăţie.
Până atunci, în aşteptare, domnul muntenesc bea vin de Drăgăşani în sănătatea frăţâne-său; turcii beau haşiş în onoarea prorocului; secuii beau ce găseau pentru a nu rămânea nici ei în urmă…
Tabăra era fără şanţuri.
Străjile stăteau la o mare distanţă…
Ce le păsa lor, fie oricum va fi, când victoria era atât de sigură?
17. Vornicul Dumbravă, înaintând în cea mai mare tăcere, surprinse într-amurgul serii, înconjură şi dezarmă 400 munteni, cari păzeau de departe intrarea taberei.
Mai nainte de zori soseşte Ioan-vodă cu grosul oştii.
Află numărul, spiritul şi dispoziţiunea vrăjmaşilor; şi concertează la moment, cu scânteia giganticului său geniu, schiţa acţiunii.
Dimineaţa era brumoasă, ca mai totdauna în învecinările apelor.
Inamicii dormeau în linişte, iar caii lor păşteau în voie pe câmp.
Ioan-vodă trimite înainte pe bravul Dumbravă cu cozacii, pentru a încungiura tabăra şi a lovi din dos despre vadul Râmnei.
El însuşi îşi desfăşură armata într-o singură linie puţin profundă, reţine centrul, înaintează aripele şi se răpede asupra inamicilor din celelalte trei părţi, izbind cu centrul său faţa taberei, cu aripa stângă pe acea dreaptă şi cu aripa dreaptă pe cea stângă a vrăjmaşilor.
18. Tabăra duşmană, după maniera turcă, introdusă atunci şi la munteni, era aşezată în următorul mod.
Parcul, compus din căruţe şi cămile, forma dosul.
Mai încoace, spre mijlocul taberei, se aflau corturile căpeteniilor, în giurul cărora stătea în cuadrat infanteria.
Baterie de tunuri o acopereau: unele denainte, celelalte la spate.
Cavaleria se lungea în două linii perpendiculare parcului, în interiorul cărora era închisă toată tabăra, ca între două ziduri paralele.
19. Inamicii visau.
Visuri dulci de victorie, de triumf, de pradă!
Turcii visau paradisul lui Mohamed pe undoiosul sân al frumoaselor roabe moldovence.
Muntenii şi secuii, smeriţi tovarăşi ai otomanilor, dobândeau în vis tot ce nu trebuia păgânului: turme de porci!
Deodată, când abia se lumina de zi, îi trezeşte o muzică infernală: strigăte de furie, ţipete de durere, tropotul cailor, zângânitul armelor…
Vornicul Dumbravă sfarmă parcul şi pătrunde până la corturile capilor; iar unde nu e vornicul Dumbravă, acolo este Ioan-vodă: Ioan-vodă din faţă, Ioan-vodă din dreapta, Ioan-vodă din stânga!
20. Las pe oamenii de atunce a face tabloul măcelului:
„Era un spectacol hidos; spaţiul câmpului sta aşternut de cadavre, presărat de arme, îmbuibat de sânge; numai pe alocurea vedeai câte un rănit mai zbuciumându-se încă între viaţă şi moarte, vrând să fugă, vrând să se ţină pe picioare, încercând a se ridica din ţărână şi iarăşi căzând”…
Orgolioasa armată a lui Satana, zdrobită de mânia cerului, în poemul lui Milton!
21. Cincizeci de mii de inamici îşi dederă sufletele, invocând în agonie unii pe Crist, alţii pe Mohamed.
Petru cel Şchiop scăpă, nu se ştie cum, la învecinata Brăilă.
Frate-său, domnul muntenesc, fugi la Floci, datorind mântuirea vieţii eroismului unei ilustre familii, în care virtuţile se par a fi fost ereditare.
Cu treizeci de ani mai înainte visternicul Radu Golescu fuse celebru prin vitejiile sale.
El lăsă doi fii demni de tată: clucerul Alb şi vornicul Ivaşcu Goleşti.
Aceştia sunt cari scăpară în bătălia de la Jilişte zilele domnului muntenesc, precum o mărturisea mai în urmă el însuşi într-un act oficial: „Mai mare dragoste am văzut de la jupânul Ivaşco vel-vornic şi de la frate-său, jupânul Alb vel-clucer decât de la toţi ceilalţi; fiind foarte bucuroşi a-şi pune ei capetele lor pentru capul domniei mele, căci să nu se fi întors ei asupra oştii moldoveneşti cu suliţele, apoi capul domniei mele ar fi căzut; şi atunci jupânul Ivaşco vel-vornic a scăpat din război rănit; iar jupânul Alb velculcer şi-a lăsat capul său acolo, la vadul ce se zice Râmna, lângă satul Jilişte, pentu capul domniei mele”…
Goleştii, nu Petru cel Şchiop, meritau de a se bate cu un Ioan-vodă… o, nu! fericită ar fi fost România dacă tocmai cei aleşi ai săi n-ar fi ridicat niciodată o fratricidă armă unul asupra altuia!
22. Pe când boieri munteni scăpau viaţa domnului lor, domnul moldovenesc scăpă vieţile boeirilor săi.
Părcălabul Ieremia Golia, de care avurăm deja ocaziunea de a vorbi în vro câteva rânduri şi vom mai vorbi şi mai la vale, combătea cu o deosebită bravură alăturea cu Ioan-vodă, adecă acolo unde lupta era mai crâncenă, rezistenţa mai înverşunată, pericolul mai mare.
O armă inamică se rădică asupra viteazului boier.
În focul bătăliei nu e chip a te feri de toate loviturile.
Încă o clipă, şi pârcălabul era mort.
Ioan-vodă preveni acea clipă; buzduganul principelui turti pe îndrăzneţul duşman.
Ieremia Golia rămase viu…
23. Pentru a micşora gloria eroului nostru în strălucita victorie de la Jilişte, un critic maliţios ar putea, la prima vedere, s-o reprezinte ca un rezultat al neştiinţei şi al neglijenţei capilor armatei celei biruite.
1. De ce oare să se fi oprit ei la Jilişte, pe când trebuia să păşească drept înainte asupra Iaşului?
2. De ce, oprindu-se cum au făcut, ei nu-şi întăriră poziţiunea?
Aceste două imputări, ce se par a fi capitale, devin puţin serioase în faţa unei aprofundate expoziţiuni de motive.
Era forţa majoră ca duşmanii să se oprească la Jilişte, şi dacă nu era de asemenea o forţă majoră, cel puţin era o puternică raţiune militară ca ei să nu se retranşeze în poziţiunea lor.
Să analizăm.
24. 1. Armata lui Petru cel Şchiop se compunea din trei elemente eterogene, turci, munteni şi secui, cari, venind din diferite părţi, nu puteau năvăli în Moldova mai nainte de a se fi întâlnit şi concentrat undeva afară din hotare: Jiliştea fu, prin natura sa, punctul cel mai nemerit pentru atare operaţiune.
Sosirea câteştrelor detaşamente nu putea ocurge în aceeaşi zi, fiind plecate din distanţe şi în împrejurări variate; astfel încât detaşamentul sosit la Jilişte cel dintâi trebuia să aştepte acolo sosirea celui de al doilea, şi apoi ambele să adaste până la sosirea celui de al treilea: iată deja un interval de mai multe zile.
Turcii veneau de departe, secuii de peste Carpaţi, chiar muntenii nu erau toţi de pe aproape, cele mai brave fiind tocmai de la Olt; încât, după un marş foarte îndelungat până la Jilişte, le trebuia tuturora deopotrivă un timp de odihnă.
În acest mod se respinge acuzaţiunea strategică cea mai gravă ce se putea face armatei lui Petru cel Şchiop: de ce nu merse înainte?
2. De la Focşani până la Iaşi este o distanţă de 18 mile de marş ordinar, 8 zile de marş forţat pe drum mare, 6 zile de marş forţat pe drumuri lăturaşe; iar cu toate înlesnirile câte se mai pot procura prin un sezon frumos – cel puţin 5 zile.
Astfel, o depărtare minimum de 5 zile se întrepunea între armata de la Jilişte şi reşedinţa lui Ioan-vodă.
Către această consideraţiune se mai adaogă o altă şi mai ponderoasă: Petru cel Şchiop ştia că domnul moldovenesc nu avusese încă timpul de a-şi aduna o armată, de care se afla în o prea mare lipsă, deoarece se văzuse silit a alerga la sprijinul câtorva sute de cozaci.
Neavând de cine a se teme şi mai fiind şi de tot depărtată de la dezarmatul său adversar, contra cui oare să-şi fi retranşat tabăra armata de la Jilişte?
În fine, până şi într-o necesitate vegheată, tot încă fortificarea taberei ar fi fost prea vătămătoare, dând celor retranşaţi o idee exagerată de puterea adversarului şi de propria lor slăbiciune, ceea ce i-ar fi demoralizat de mai nainte.
25. Care dară să fi fost greşeala celui bătut? Geniul, numai geniul aceluia ce-l bătuse!
26. Prin minunata execuţiune a ordinelor lui Ioan-vodă, vornicul Dumbravă fu principalul instrument al victoriei de la Jilişte.
Ambele sale misiuni, aceea de a surprinde avantposturile inamicilor şi aceea de a-i lovi în dos, fură deopotrivă de o greutate extraordinară.
Să fi scăpat un singur om din avantposturi, vrăjmaşii s-ar fi pregătit, şi atunci totul era pierdut!
Să fi întârziat o singură clipă lovirea din dos – duşmanii ar fi avut spaţiul deschis ca să fugă peste Râmna, unde ar fi putut a se reorganiza.
Pentru a izbuti în aceste două artistice operaţiuni, prin răpeziciunea mersului, tăcerea mişcării, calculul timpului, apropozitul atacului, se cerea din partea capului detaşamentului inteligenţa cea mai vie unită cu sângele cel mai rece.
27. Dar sublimul victoriei constă în modul în care însuşi Ioan-vodă atacă pe vrăjmaşi.
În arta militară acea specie de atac se numeşte „ordine concavă”.
Din cauza acestei ordine Annibal fu biruitor la Canna, Narses la Casilino, Eduard III la Crécy.
Tot din cauza acestei ordine, Petru Rareş fu biruit la Obertin.
Ea prezintă, prin urmare, şi avantaje şi dezavantaje, pe cari le pot apreţui în minutul decisiv numai crierii unui adevărat general.
Iată ce zice renumitul Montecuculli:
„Ordinea concavă reuşeşte mai cu samă pe un timp nouros, când e praf, când e fum, sau în alte asemeni ocaziuni, când adversarul nu poate observa mişcările tale.”
Ce e dreptul, întinzându-ţi prea mult fruntea armatei, ca să încingi pe vrăjmaşi, răreşti peste măsură şirurile şi le expui a fi rupte.
Aceasta se putea aplica mai cu deosebire cătră oastea lui Ioan-vodă, care era mai mult decât mică în comparaţiune cu acea a rivalului.
De aceea nici eroul nostru nu recurse la ordinea concavă decât numai o singură dată: când avea a face cu neşte duşmani orbiţi prin somn şi prin bruma dimineţii. El ghicise pe Montecuculli!
28. Victoria de la Jilişte dezleagă una din problemele politice cele mai vitale: un principe poate el oare a pune temei pe o armată mică şi compusă din recruţi?
Astăzi România are sub arme întreit atâţia cu câţi Ioan-vodă înfrânsese pe Petru cel Şchiop.
Petru cel Şchiop avea o oaste de şase ori mai numeroasă decât acea a lui Ioan-vodă.
Dacă atunci 10 000 de moldoveni bătuseră 60 000 de inamici, de ce oare acuma 30 000 de români n-ar fi în stare de a bate 180 000 de duşmani?
Atunci, ca şi acuma, învingătorii erau adunaţi în pripă, rău disciplinaţi, nedeprinşi cu focul, fără experiinţă.
Atunci ei aveau în fruntea lor un căpitan mare; un căpitan mare ne trebuieşte acuma…
29. Imense fură consecinţele acestei prime bătălii:
1. Ea supuse lui Ioan-vodă toată Ţara Românească;
2. Ea topi una din cele mai frumoase armate duşmane;
3. Ea fu câştigată mai fără nici o pierdere din partea moldovenilor…
O asemenea victorie merită cu tot dreptul de a fi recunoscută ca una din cele mai remarcabile din istoria modernă.
30. Ioan-vodă rămase patru zile pe câmpul de bătălie: îngropă pe cei căzuţi, între cari avu desplăcerea de a nu găsi şi pe Petru cel Şchiop;
împărţi între ostaşi bogata pradă, surprinsă în tabăra inamicului;
dete obositei sale armate un timp de repaos;
se mai întări cevaşi prin noi soldaţi de prin judeţele mai de aproape ale Moldovei.
Apoi se mişcă spre centrul Ţării Româneşti; arzând, tăiând, jefuind toate în cale-i, după obiceiul timpului; căci Hugo Grotius nu venise încă pentru a respinge setea sângelui la proporţiunile strictei necesităţi.
Astfel, Ioan-vodă ajunse la Bucureşti.
31. Eroul nostru era al doilea domn moldovenesc căruia i s-au închinat ţărmii Dâmboviţei.
Cu o sută de ani mai nainte, bucureştenii văzură aci pe strămoşul său, marele Ştefan, care, după ce bătuse pe domnul muntenesc de atunci într-o bătălie generală de pe la marginea ţării, merse cu iuţeala săgeţii, întocmai ca Ioan-vodă, drept asupra capitalei: o regulă de strategie.
Dar în acele timpuri Bucureştiul fusese mai tare: pe înălţimile malului nordic al Dâmboviţei, unde rămase până în zilele noastre memoria „Curţii Vechi”, se afla o citadelă, numită „Cetatea Dâmboviţei”, care în curs de o zi întreagă respinsese armata lui Ştefan cel Mare.
Vechile fortificaţiuni răsipindu-se de atunci încoace, Ioan-vodă putu intra acum în Bucureşti fără a fi întâmpinat cea mai mică opoziţiune, nu de o zi, ci astă dată nici măcar de o oară.
32. Studiind istoria română, adesea ne cuprinde mirarea cum de n-a luminat niciodată în mintea străbunilor noştri, deşi ocaziuni au fost prea destule, mântuitoarea idee de unire administrativă a unor ţări mai mult decât surori.
Văzurăm steaguri moldave în Bucureşti, văzurăm steaguri muntene în Suceava şi în Iaşi; dar unire tot nu era.
Mircea cel Mare a fost cuprins Moldova şi, în loc s-o încorporeze pentru totdauna cu Ţara Românească, el se mulţumise a-i da un domn din mâna şi sub protecţiunea sa.
Ştefan cel Mare imită acest exemplu în privinţa muntenilor.
Mult mai târziu Mihai Viteazul reuşi a întruni sub sabia sa Transilvania, Ţara Românească şi Moldova; ei bine! el îşi lăsă sie numai Transilvania, dând Ţara Românească unui fiu şi Moldova unui nepot de frate.
De unde oare să fi provenit acea curioasă tendinţă tradiţională, pe care abia-abia o putu stârpi ieri-alaltăieri murmurul Europei întregi?
33. Răuvoitorii românilor reprezintă acest fenomen ca o consecinţă a unei antipatii care ar fi despărţind din timpii cei mai vechi pe munteni de moldoveni.
Dar să fi fost aşa, Mircea şi Mihai n-ar fi dat moldovenilor un domn separat, nici Ştefan muntenilor; ci fiecare din ei şi-ar fi întărit propriul jug, fără care nu putea să-şi exercite ura.
Purtarea lui Ştefan, Mihai, Mircea fu simpatică, nu antipatică.
Muntenii se băteau cu moldovenii, precum în anticitate atenienii se bătuseră cu beoţianii, spartanii cu arcadianii, toate orăşelele Eladei unul cu altul, fără a rumpe prin atari „petreceri” legământul frăţiei grece.
Când venea vorba de un Omer, toţi elinii se grăbeau a striga cu mândrie: al nostru.
La munteni şi moldoveni sentimentul gloriei naţionale panromâne fu, poate, şi mai dezvoltat.
Vom da un singur exemplu.
Ştefan cel Mare strivise în mai multe rânduri pe munteni; dar el ilustrase prin eroismul său numele tuturor românilor; şi muntenii, uitând toate câte au fost suferit din parte-i, nu numai cântau cântece în onoarea-i, ci încă portretul său îl găsi însuşi Ioan-vodă în palatul domnesc din Bucureşti, făcut fresco chiar pe păretele ietacului princiar, în toată statura, cu coroana pe cap şi cu un toiag în mână.
Cronicele muntene merseră şi mai departe: ele pretind că viteazul Moldovei ar fi domnit şasesprezece ani asupra Ţării Româneşti.
Unde dară fost-a vreodată antipatie? numai doară în imaginaţiunea cabinetului vienez sau în alucinaţiunile Turciei!
34. Mircea, Ştefan, Mihai fură oameni de geniu: ei nu puteau a nu fi înţeles supremele avantaje ale unei uniri, prin care se duplicau forţele lor şi se micşurau în acelaşi grad acele ale duşmanilor; prin urmare, cată să fi fost o cauză foarte serioasă, pentru ca să-i fi împiedicat pe ei de a pune culme măririi naţionale.
Noi, unii, întrevedem în misteriul trecutului aceeaşi tristă cauză care era cât p-aci să zădărnicească realizarea Unirii în zilele de acum: aristocraţia.
Boierii preferiau să fie mai multe tronuri, mai multe logofeţii, mai multe vornicii, mai multe visterii, mai multe postelnicii, mai multe „locuri boiereşti”.
Boierii munteni se temeau de rivalitatea boierilor moldoveni şi viceversa.
Boierii din ambele ţări doreau a se ţine mai în familie, pentru a fi cu atât mai tari.
În fine, boierii, de la început şi până mai deunăzi, formau un zid nestrăbătut contra a orice încercare de unire administrativă.
În 1859 opoziţiunea boierească fu învinsă, pentru că boierii nu mai erau decât o fantomă a trecutului lor; dar în secolii XV şi XVI îi apărau încă două arme formidabile:
1. Fiecare boier nutrea sute de slugi ce-i lingeau tipsiile şi jurau în numele său;
2. Fiecare avea facultatea de a revărsa în tot momentul asupra ţării sale o invaziune turcă, maghiară, polonă.
Şi la 1859 boierii ar fi vrut să lucreze tot prin slugi, şi prin invaziuni; dar slugile se împuţinară, se moleşiră, se săturară de atâta slugărit; iar politica Europei închise calea invaziunii, pentru a nu se călca „echilibrul” idee necunoscută în zilele lui Ştefan, Mihai, Mircea.
35. Ioan-vodă făcu şi el în cestiunea unirii tot ce-i permitea starea împregiurărilor.
El vroia să vadă Ţara Românească dentâi mulţumită şi al doilea unită cu Moldova prin cea mai strânsă legătură.
Pentru a satisface pe munteni, el le dede un principe dintre ei şi din neam domnesc; însă, fireşte, dintr-o familie duşmană de moarte cu acea a lui Petru cel Şchiop.
Cu vro douăzeci de ani mai nainte, domnise acolo un bastard bastarzii erau prea mulţi nu numai în Moldova un bastard renumit prin caracterul său blând şi paşnic, şi care, otrăvit de cătră boierii săi, deşi ei înşişi îi recunoscuseră titlul de „cel Bun”, lăsă orfani trei fii:
1. Petru Cercel;
2. Mihai cel Viteaz;
3. Vintilă.
Câteşitrei rămaseră despoiaţi de tron, pe care-l apucase o altă dinastie de asemenea bastardă, anume: tatăl lui Petru cel Şchiop.
În interval, cei trei fraţi dezmoşteniţi cercau valurile lumii sub orizonturi străine: Petru Cercel călătorea prin Italia şi Franţa, învăţă aproape toate graiurile Europei, scria versuri în limba lui Tasso şi atrăgea asupră-şi, prin maniere şi învăţătură, admiraţiunea curtezanilor celor mai rafinaţi şi a oamenilor celor mai instruiţi ai epocii; Mihai cel Viteaz era încă mic, dar deveni gigant peste treizeci de ani; Vintilă îşi găsise un refugiu în Moldova, şi Ioan-vodă îl puse acum domn al Ţării Româneşti.
Devotamentul acestui nou principe muntenesc era asigurat nu prin recunoştinţa ce o datorea binefăcătorului său, căci recunoştinţa, de cele mai multe ori, e muma vrăj-măşiei, ci-l asigura simţul ereditar de răzbunare contra familiei lui Petru cel Şchiop: amicii cei mai buni sunt tocmai aceia ce urăsc împreună acelaşi lucru.
Cu toate astea, într-o cestiune atât de gingaşă, eroul nostru nu se mulţumi cu o singură garanţie; spre deplină linişte, el lăsă în Bucureşti, pe lângă Vintilă, pe gloriosul vornic Dumbravă cu vro câţiva moldoveni, ca să-l apere, să-i slujească… să-l preveghieze.
Era oarecum o semiunire.
36. După patru zile de odihnă în capitala Ţării Româneşti, Ioan-vodă sună acum trâmbiţa plecării şi conduse triumfătoarea-i armată la Brăila, unde se afla refugit rivalul său, Petru cel Şchiop.
37. Ne întrerupem aci un pic pentru a face o observaţiune asupra muvementului numeric al oştirii moldovene: altfel cu greu ne-am putea orienta în urmarea acestei campanii.
Am văzut că, în ziua de la Jilişte, Ioan-vodă avuse 9 000 de ai săi, cavalerie grea, şi peste 1 000 de cozaci, cavalerie uşoară: infanteria îi lipsea cu desăvârşire, şi nici că i-ar fi fost de vreun folos, atât din cauza miraculoasei răpeziciuni a mersului, precum şi din acea a caracterului curat ecuestru al luptei.
Dar el se gândise la importanţa pedestrimii chiar din ziua declaraţiunii de război: „crainicii”, adecă heralzii domneşti, umblau din judeţ în judeţ, din oraş în oraş, din sat în sat, chemând oameni buni cari să meargă cu leafă mare să servească principelui lor contra urgiei păgâne.
Era timpul lucrului de câmp, dar oricum să fi fost, tot încă voinici s-au găsit destui şi se înmulţeau mereu pe zi ce mergea.
Astfel, vro câteva mii din infanterie ajunseră la Ioanvodă în intervalul repaosului după victoria de la Jilişte; cei mai mulţi, desigur, din învecinaţii munţi ai Vrancei, popor totdauna vestit ca cel mai dârz între moldoveni.
Apoi în cursul trecerii prin ţara Românească şi în timpul şederii în Bucureşti, infanteria moldovenească crescu prin un mare număr de munteni, veniţi unii de bună voie, pentru a se distinge sub stindardele viteazului; alţii din antipatie contra fostei dinastii; o seamă puşi sub arme din obligaţiune de alianţă din partea lui Vintilă-vodă.
În acest chip, sosind sub murii Brăilei, Ioan-vodă avea deja aproape 14 000 de infanterie.
38. Cu o sută de ani mai nainte un istoric bizantin numea Brăila „cea mai celebră piaţă în toate ţările române”.
Negoţul era atât de întins, încât în cursul evului-mediu o vizitau până şi vasuri spaniole, venite din depărtatele ţărmuri ale Barcelonei.
Turcii, cuprinzând-o, după ce alungaseră pe famosul Ţepeş, nu numai nu desfiinţară comerţul Brăilei, ci încă îl înălţară până la culme.
Pentru a-şi asigura această importantă poziţiune, ei încongiurară oraşul cu un parcan şi zidiră pe o stâncă a Dunării o formidabilă citadelă cu cinci bastioane.
Un bei comanda garnizoana.
39. Ca şi la Bucureşti, Ioan-vodă fu al doilea domn moldovenesc venit sub murii Brăilei.
Cu un secol mai nainte ea fusese arsă de cătră Ştefan cel Mare, pe ale cărui urme păşea acum viteazul său strănepot.
40. Ioan-vodă ceru extrădarea lui Petru cel Şchiop.
Capul cetăţii trimise patru turci cu zece ghiulele, zece gloanţe şi două săgeţi, pentru ca să spună domnului moldovenesc că-l va ospăta cu acest fel de mâncări, dacă nu se va grăbi a se retrage cu pace denaintea Brăilei.
Ioan-vodă dede pe cei trimişi pe mânile calăilor; le tăie nările, buzele şi urechile; îi răstigni cu cuie de fier pe o prăjină, cu capetele în jos; şi-i expuse astfel în faţa înspâimaţilor orăşeni, strigând că aceeaşi soartă aşteaptă pe toţi păgânii.
Apoi, fără a lăsa pe uimiţii spectatori ai teribilului supliciu să revină din înlemnirea lor, el porunci pedestrimii a escalada murii.
Scările de asediu erau gata: imitate după acele întrebuinţate atunci în Germania, ele conservară în limba noastră militară până şi numele lor cel nemţesc „loitre” de la leiter.
Infanteria moldovenească nu avusese încă ocaziuni de a se distinge sub ochii eroicului principe.
Pe de altă parte, ea ştia din famă, cât de avută era neguţătoreasca Brăilă.
Amorul propriu şi lăcomia unite făcură minuni: pedestraşii se aruncară asupra zidului cu atâta furie, răsipiră pietrele şi făcură o lată breşă cu atâta iuţeală, încât garnizoana turcă nu avuse nici timpul, nici curagiul de a respinge turbatul asalt: câţi putură fugiră în citadelă.
Virtutea infanteriei noastre la escaladarea Brăilei egală pe acea a cavaleriei la surprinderea taberei de la Jilişte.
Arcaşul era demn de călăraş, călăraşul era demn de arcaş.
41. Ioan-vodă dede acum armatei sale o deplină libertate de a se scălda cu toţii în sângele vrăjmaşului, de a se răsfăţa în pradă, de a se îmbuiba în păcate.
Jaful Brăilei fu din acelaşi secol şi avu acelaşi caracter cu famosul jaf al Romei, despre care un istoric italian ne lăsă următorul tablou:
„După luarea oraşului, soldaţii se împrăştiară în toate direcţiunile.
Trecând pe poduri, ei văzură pe părinţi, taţi şi mume şezând pe pragurile locuinţelor, plângând moartea copiilor ucişi în luptă şi jelind calamitatea patriei.
Aceşti nenorciţi, îmbrăcaţi în haine de doliu, ofereau soldatului casele, mobilele, toate avuţiile lor, cerând cu o voce sfâşietoare şi cu lacrime pe gene numai graţia vieţii.
În zadar!
Împinşi la măcel prin sunetul tobelor şi al trâmbiţelor, sălbaticii învingători se aruncară asupra bietelor victime şi le bucăţiră, fără distincţiune de sex sau de vârstă, pe strade, prin case, sub altarele bisericelor.
Apoi urmară scene nu mai puţin oribile.
Vedeai copile azvârlindu-se în braţele nefericitelor mume, cari, despletite, apucau pe soldaţi de barbă, de păr, silindu-se în deşert a-i opri de la crimă: iritaţi şi mai mult prin rezistenţă, ei dezonorau femeie peste femeie şi apoi le măcelăreau pe toate sub ochii părinţilor sau a bărbaţilor, pe cari îi ţineau legaţi, muţi, înţepeniţi, desufleţiţi ca neşte statui privind cumplitul spectacol!
Unele mume îşi scoaseră ochii cu degetele, ca să fie marture acestor scene!
Iată şi un alt tablou, mai scurt, dar mai energic, asupra jafului Brăilei: „Nimene nu fu cruţat; sângele curgea pârău în Dunăre; nu rămase nu numai un om, ci nici măcar un câine viu; nu rămase piatră pe piatră; pojarul nemici tot ce scăpase de sabie…”
Aşa erau oamenii pe atunci.
Dacă Ioan-vodă fu barbar, snopind pe musulmani, apoi cu cât oare mai barbar fusese ducele de Bourbon, aducând o armată de gâzi asupra grandioasei capitale a creştinătăţii!
Pentru a judeca de gradul civilizaţunii unui popor nu trebuie să ne bazăm pe propriile noastre idei moderne, ci să-l confruntăm, fără prevenţiune, cu toate celelalte popoare din aceeaşi epocă.
42. După obiceiul său, Ioan-vodă permise armatei sale numai patru zile de odihnă.
1. Patru zile la Jilişte.
2. Patru zile la Bucureşti.
3. Patru zile la Brăila.
Acest interval de patru zile de repaos după o izbândă se pare a fi fost una din regulile militare d-ale lui Ioan-vodă.
Ştefan cel Mare, în asemenea cazuri, se odihnea totdauna numai trei zile.
43. Citadela Brăilei rămase în posesiunea otomanilor.
Ioan-vodă o lăsă în pace din următoarele cauze:
1. Petru cel Şchiop nu mai era acolo, fiind fugit peste Dunăre la Constantinopole;
2. Asediul ar fi adus multă scădere în cifra armatei moldovene;
3. Generalii cei mari, începând de la Alexandru şi până la Napoleon I, nu-şi pierdeau niciodată timpul denaintea cetăţilor, ci băteau pe adversar în câmp deschis; şi apoi fortereţele cele mai tari, rămânând fără speranţă de sprijin, se închinau de la sine.
44. Asigurat din partea Ţării Româneşti prin victoria de la Jilişte, ruina Brăilei şi instalarea amicului său Vintilă, Ioan-vodă nu mai avea temeri din această parte.
Dar acum îl mai ameninţa Răsăritul: turcii şi tătarii se concentrau în sandjacaturile otomane de peste Prut, gata a revărsa „ceambulurile” lor asupra Moldovei.
Ioan-vodă îşi mişcă armata, al căriia număr sporea necontenit pe drum prin înrolarea noilor amatori de glorie şi de pradă.
În avantgardă mergea hatmanul domnesc Slăvilă cu cozacii şi cu 8 000 din cavaleria moldovenească.
După el urma însuşi principele cu toată infanteria. Rămăşiţa cavaleriei închidea mersul şi voltigea, pentru pază, la flancurile oştirii.
45. Teatrul luptei se strămută în Basarabia.
Astăzi sub acest nume se înţelege tot teritoriul românesc, lungit între Prut şi Nistru, cu picioarele muiate în Marea neagră şi cu fruntea umbrită la poalele Carpaţilor.
În vechime, numai partea sudică a acestei regiuni se numea Basarabie, nordul purtând un singur nume cu restul Moldovei.
Într-o vreme, mai ales până la moartea lui Mircea cel Mare, tot ţărmul Dunării, de la Severin până la gura Nistrului, apărţinea muntenilor, a cărora ţară, după porecla dinastiei princiare, se numea Basarabie sau Ţara Basarabilor.
După ce moldovenii se lăţiră cu încetul, bucată câte bucată, şi, în fine, sub Ştefan cel Mare, tăiară tocmai la Milcov hotarul Ţării Româneşti, teritoriul dentre gura Nistrului şi Dunărea conservă el singur, ca suvenir, numele de Basarabia.
Sub Petru Rareş, sultanul Suleiman cucerind de la Moldova acest preţios petic de pământ, stabili acolo două sandjacaturi otomane: unde fusese Cetatea-Albă a românilor se auzi numele turcesc de Ak-kerman, iară Tighina moldovenească deveni Bender.
De atunci încoace, Basarabia pierdu aproape cu totul primitiva-i poporaţiune română, împlându-se de osmanlâi şi, mai cu seamă, de tătari, năvăliţi cu mii de peste Nistru şi cari îi dederă până şi un nume în limba lor: „Budjac” adecă unghi.
Un şanţ antic, cunoscut la popor sub numele de Troian de Sus, începându-se de la Prut mai jos de Fălciu şi sfârşindu-se la Nistru mai sus de Bender, despărţea Moldova proprie de această nouă provincie musulmană.
46. Natura Basarabiei difereşte şi diferea totdauna cu desăvârşire de acea a celorlalte ţări române.
În loc de maestoase păduri şi daurite holde nu vezi acolo decât monotone deşerturi, aşternute cu luciul năsipului sau presărate cu debile arbuste, păducei sau măcieşi şi cu sălbatice ierburi şi buruiene, iar între ele, ceva caracteristic, fantasticul scaiete, al cărui cap, rotund ca o mince, spinos ca un arici şi uşure ca puful, se dezlipeşte toamna de putrezitul său trunchi, şi apoi, gonit de cea mai slabă suflare a vântului, roteşte mereu d-a lungul pustiului, pân’ce se îneacă în Nistru sau în Dunăre.
În loc de posomorâţii Carpaţi, urieşe sentinele ale Moldovei, nu vezi acolo decât pitulate şi împrăştiate grămezioare de pământ, cari se par a fi înălţate cu mâna omului, căci producerile naturii nu pot fi atât de meschine.
În loc de nenumărate ape şi râuleţe, vezi câte o baltă sărată, câte un părâu efemer ce nu-l vei mai găsi mâini, sorbit de arşiţa soarelui; sau dai din întâmplare peste un puţ… vei umbla mult, sărmane, până a-i descoperi o pereche!
47. Astăzi pacea şi industria împoporară Budjacul cu vro câteva orăşele şi mai multe sate.
În secolul XVI, sub tâmpitoarea dominaţiune turcotătară, afară de Ak-kerman şi Bender, împlântate tocmai la margine, nu întâmpinai acolo nici o locuinţă umană pe suprafaţa pământului.
Bordeiele erau săpate pe sub pământ, şi numai fumul ce se furişa din fundul acelor îngrozitoare suterane putea conduce câteodată paşii rătăcitului călător.
Mai zăreai ici-colea câte o turmă albind la picioarele vreunei coline…
Adauge o pestriţă societate de mierle, ganguri, grauri… şi vei avea o idee completă despre toată vitalitatea Basarabiei.
48. Mai sus de Bender, cam în prejmetele Lăpuşnei, deja pe teritoriul moldovenesc, avantgarda condusă de hatmanul Slăvilă surprinse un detaşament de inamici, turci şi tătari.
Ei erau siguri că Ioan-vodă se află departe, la Brăila. Atacaţi în pripă şi descurageaţi chiar înainte de lovire, duşmanii fură înfrânţi, răsipiţi, alungaţi, seceraţi.
Abia o mie reuşi a scăpa teferi la Bender, ducând cu sine ciuma spaimei.
49. Ioan-vodă, ajungând la câmpul luptei, nu permise nici un moment de zăbavă.
Înainte cu toţii!
Pe şes, sub murii Benderului, stătea un alt detaşament de vrăjmaşi, cătră care se adauseră acum fugarii de la Lăpuşna.
Astă dată îi lovi însuşi Ioan-vodă.
Goniţi până la porţile Benderului, învinşii intrară odată cu învingătorii.
Oraşul fu cuprins; puţini izbutiră a se închide în citadelă.
Urmă, fireşte, un jaf frate gemen cu acela de la Brăila, cu acea numai deosebire că, în cazul de faţă, prada, din necesitate, fu mai modestă.
50. Bătaia de la Lăpuşna şi cuprinderea Benderului se succeseră cu atâta repeziciune şi se realizară cu atâta uşurinţă, încât nu credem să mai fie în istoria română un alt exemplu cătră care mai bine să se poată aplica sublimul laconism al lui Cesar: „venii, văzui, vinsei”.
51. După izbândă, eroul nostru, lăsând fără asediu citadela, după cum făcuse la Brăila, se aşeză cu tabăra denaintea Benderului, cu faţa spre inamic şi cu dosul spre hotarul Moldovei.
Aci el dede armatei sale, pentru prima oară, un dublu interval de repaos: opt zile.
Această neobicinuită prelungire avea o gravă cauză politică.
Încă la începutul războiului, Ioan-vodă scrisese cătră doi dintre cei mai puternici din aristocraţia polonă, rugându-i să-l ajute la nevoie chiar contra poruncilor turcitului lor rege.
Unul era celebrul Laski, prea adesea menţionat în cursul acestei istorii.
Cellalt era principele Ostrogski, gubernatorul Poloniei meridionale.
Laski era furios pe turci pentru că în locul lui Ioan-vodă puseră domn pe Petru cel Şchiop, iar nu pe dânsul, după cum stăruise; era furios pe Enric de Valois pentru că nu-şi pusese pe lângă Poarta otomană toate silinţele în această cestiune; era furios şi pe turci, şi pe Enric de Valois şi, prin urmare, din rival periculos deveni acum amic devotat al principelui moldovenesc.
Ostrogski, pe de o parte fiind de rit grecesc, simpatiza cu coreligionarii români şi despreţuia fanaticul papism al noului rege polon; pe de altă parte, fiind cap al marginilor meridionale ale Poloniei, el nu se putea răsufla de necurmatele invaziuni tătare şi căpătă o ură nestinsă pentru tot ce era musulman; încât rugămintea lui Ioan-vodă îl atinse la coarda cea mai delicată.
Aşadară, Laski şi principele Ostrogski răspunseră amândoi într-o voce că, deşi deosebite împregiurări nu le iartă a veni în persoană în ajutorul scumpului prieten, totuşi, se vor grăbi a-i trimete ostaşi, muniţiuni, bani, orice le va sta în putinţă.
Ambii magnaţi erau în stare de a pune sub arme 20 000 de oameni aleşi, călări sau pedestri, prevăzuţi cu arme de mână, însoţiţi de artilerie şi conduşi de căpitani deştepţi; ei bine! pentru un asemenea contingent, mai frumos decât acel al regelui Sardiniei în campania de la Crimea, pentru un asemenea contingent Ioan-vodă putea pierde patru zile peste număr.
Poziţiunea de la Bender era în cazul de faţă cea mai potrivită: puţin mai sus, de ceea parte a Nistrului, se începea teritoriul polon, până la care era abia vro câteva ore de depărtare.
52. Aflând de bătălia de la Lăpuşna şi de arderea oraşului Bender, sandjacul de Ak-kerman trimise 10 000 de păgâni în sprijinul citadelei, rămase până acum în mâinile otomanilor.
Ioan-vodă cheamă pe Swierczewski, cel mai renumit dintre căpitanii cozacilor.
„Voiesc a-ţi arăta astăzi o deosebită a mea încredere, îi zise principele; ia cozacii voştri şi trei mii din călărimea moldovenească; o oaste vrăjmaşă se apropie pentru a ne respinge de aice; aşteapt-o după acele movile, el arătă cu mâna, aşteapt-o şi zdrobeşte-o; fă astă dată ca slava biruinţei să fie numai a ta!”
Cozacul se simţi măgulit până în adâncul amorului propriu: cuvintele lui Ioan-vodă l-ar fi făcut erou să nu-l fi făcut erou natura.
53. De ce oare principele nu porni cu toate forţele sale întru întâmpinarea inamicului?
Sau de ce oare, detaşând un corp de oaste, el nu-i porunci a merge mai departe, iar de a aştepta pe duşman chiar în apropierea Benderului?
Aceste două întrebări sunt foarte legitime; un general e dator a da seamă de toţi paşii săi, arătând limpede pentru ce a făcut aşa cum a făcut, şi nu altminterea, şi probând lămurit că trebuia să facă anume cele făcute.
Să se fi mişcat Ioan-vodă cu întreaga armată, el lăsa garnizoanei din citadela Benderului facultatea de a-l lovi din dos, încât s-ar fi pus el singur între două focuri.
Să fi înaintat detaşamentul său prea departe, rămânea fără sprijin la caz de nenorocire; iar detaşamentul fiind învins, pe de o parte demoralizarea intra în toată masa armatei moldovene, pe de altă parte garnizoana din Bender se unea cu contingentul de la Ak-kerman şi ne ataca cu un adaus de forţă materială şi morală.
Aşadară, Ioan-vodă fu constrâns a nu porni cu toate forţele sale, ci numai a dezlipi un detaşament, poruncindu-i a nu se prea depărta cumva de prejmetele Benderului.
54. Locul unde stătu Swierczewski, aţinând calea turcilor, era într-o aşa distanţă de la tabăra lui Ioan-vodă, încât urcând vreo movilă din acele cu cari e acoperit aci în abundanţă tot litoralul Nistrului, principele observa cu ochii săi toate evoluţiunile bătăii.
Citadela de la Bender se afla la mijloc între dosul detaşamentului lui Swierczewski şi faţa taberei lui Ioanvodă.
Această ingenioasă dispoziţiune a armatei moldovene îi asigura victoria chiar mai nainte de a se fi încins lupta; căci:
1. Să fi ieşit garnizoana turcă din citadelă pentru a lovi pe dindărăt detaşamentul lui Swierczewski, în aceeaşi clipă Ioan-vodă s-ar fi repezit, lovind-o tot pe dindărăt pe ea însăşi, ceea ce ar fi adus după sine căderea citadelei în mâinile moldovenilor.
2. Contingentul turc, venit de la Ak-kerman, să fi reuşit a turbura detaşamentul lui Swierczewski, Ioan-vodă pe dată ar fi mişcat în ajutoru-i alte două sau trei mii de oameni, fără a înceta de a ţinea totodată închisă ieşirea din citadelă.
55. În bătălia de la Bender, Swierczewski fu ceea ce fusese Dumbravă în bătălia de la Jilişte: cel mai inteligent executor al ordinelor unui om de geniu.
Fără doi-trei ca aceştia, oare s-ar fi putut realiza miraculoasele izbânde ale lui Ioan-vodă?
Atingem o cestiune care interesează toate popoarele şi toţi secolii în genere; şi care ne va interesa mâini-poimâini pe noi înşine, în specie.
A întreba cum ar fi mers Ioan-vodă fără un Dumbravă sau un Swierczewski este a întreba cum ar fi mers Bonaparte fără un Ney, un Murat, un Lannes.
A întreba cum ar fi mers Bonaparte fără un Ney, un Murat, un Lannes este a întreba cum ar fi mers Columb fără busolă.
Columb ar fi inventat busola, şi tot izbutea a merge înainte; Bonaparte ar fi descoperit pe mareşalii săi în toate unghiurile Franciei; Ioan-vodă ar fi creat pe un alt Swierczewski şi pe un alt Dumbravă.
Prima şi fundamentala trăsătură a oamenilr mari, în orice ram, este că lor nu le lipsesc niciodată instrumente; prima şi fundamentala trăsătură a oamenilor mici, iarăşi în orice ram, este că ei nu văd instrumentele zăcând la picioarele lor şi în zadar îşi frâng capul căutându-le aiurea.
Sub Ludovic XVI, Ney ar fi murit dogar, Lannes vezeteu, Murat birtaş; trebuia un Bnaparte ca să recunoască în ei stofa de generali.
Swierczewski nu fusese nimic cât timp se afla în Polonia, Dumbravă era necunoscut sub predecesorii lui Ioan-vodă…
Oamenii de geniu creă tot, tot, până şi uneltele creaţiunii!
Prin dogărit, prin birturi, prin grajduri, mulţi Nei, Lanni şi Muraţi români oftează în tot momentul după un soare care să pătrunză cu razele sale până la soiosul lor întuneric.
56. Swierczewski îşi aşeză detaşamentul în următoarea ordine.
Cozacii formau linia de bătaie.
La aripa stângă patru centurii cu suliţe, în centru patru centurii cu puştile, la aripa dreaptă patru centurii cu arce.
La spatele acestora se lungea un şir de colnice, din dosul cărora se ascunseră trei mii de călărime moldovenească.
Dentâi puşcaşii şi arcaşii descărcară o ploaie de săgeţi şi de gloanţe, pentru a produce o dezordine în centrul şi în aripa stângă a duşmanilor.
Apoi suliţaşii făcură atac asupra aripii drepte.
Inamicii concepură, şi trebuia să conceapă ideea, pe acest corp, azardat prea înainte, să-l desparţă de celelalte două corpuri cozace, rămase pe loc.
Deci ei îşi mişcară centrul şi dreapta asupra puşcaşilor, punându-se la mijloc între aceştia şi suliţaşii cei încăieraţi cu aripa dreaptă.
Pe baza atării combinaţiuni, turcii îşi închipuiau a fi căpătat un avantagiu decisiv, putând acum a încongiura pe cei opt sute de cozaci, lipsiţi de o aripă, al căreiia teren rămase gol, şi care, şi aceea, izolată la o parte fără nici un sprijin şi compusă numai din patru sute de suliţaşi, căta neapărat a fi tăiată în bucăţi.
În acest mod câmpul bătăliei, în urma evoluţiunilor, prezenta două grupe: mai încoace, peste 6 000 de turci strângând 800 de cozaci; mai încolo, din dos, 400 de cozaci strânşi de peste 3 000 de turci…
Sosi momentul oportun.
Puşcaşii şi arcaşii cozaci, precum ziserăm, stăteau răzemaţi de neşte colnice, la spatele cărora se ţinea în embuscadă cavaleria moldovenească.
Când cornurile atacului turc, silindu-se a încinge pe cei 800 de cozaci, se apropiară de linia colnicelor, deodată moldovenii săriră cu răcnete la dreapta şi la stânga.
Turcii se treziră înconjuraţi ei înşişi.
Îi cuprinse o panică.
Victoria fu completă.
Lupta durase numai o oră.
Toată pierderea detaşamentului moldovenesc abia trecea peste o sută de morţi.
Din turci, cei mai mulţi aşternură câmpul, puţini scăpară cu fuga, vro două sute fură prinşi.
Ioan-vodă, privind din tabăra de lângă Bender, aplauda pe copiii geniului său.
Oare să fi aplaudat şi garnizoana turcă, privind la spectacol şi mai bine din vârful citadelei?
57. Meritul lui Swierczewski se cuprinde în următoarele:
1. El permise turcilor să vază în voie toată puţinătatea cetei cozace, ceea ce-i făcu a nu se forma în două linii, mai lăsând şi o rezervă după obiceiul lor, ci să se grupeze cu toţii într-o singură linie de bătaie, în speranţă de a scurta astfel lupta, turtind în clipă o mână de cozaci sub greutatea mulţimii.
2. El puse în risc o aripă întreagă, micşurându-i înadins lungimea frontului, ceea ce, înlesnind turcilor facultatea de a încongiura pe cozaci, îi îndemnă a profita de o greşeală imaginară şi-i atrase drept asupra embuscadei.
58. Bătaia de la Bender dede naştere unui epizod pe care îl reproducem aci, ca o poezie purtând caşetul epocii.
Un mare filosof a zis: „Când cineva devine famos în bine sau în rău, poporul se grăbeşte a şi-l închipui în cutare sau cutare împregiurare, şi inventează apoi asupra-i fabule în armonie cu caracterul eroului; cari sunt minciuni factice, dar verităţi ideale, căci gloatele nu imaginează decât ceea ce este analog cu realitatea.
Detaşamentul lui Swierczewski prinsese, între alţii, pe însuşi agaua, capul armatei turce, bărbat frumos, nalt, plin de farmecul manierelor, şi atât de bogat, încât, voind a se răscumpăra din mâinile cozacilor, pentru ca să nu-l ducă denaintea teribilului Ioan-vodă, le-ar fi propus să-l cântărească de şase ori, contra balanţându-l o dată cu mărgăritar, de două ori cu aur, de trei ori cu argint.
Mărgăritar în greutatea unui om trupeş… nu ştim, zău, dacă Rotschild ar fi în stare a se răscumpăra cu un aşa preţ să fi căzut în robia păgânilor; dar fabula nu căuta la atari şicane de detaliu; ea tindea numai a da o idee pitorească de bogăţia paşalelor turci de atunci şi, în această privinţă, minciuna e adevărată.
Urmăm mai departe cu naraţiunea.
Oricât de splendidă fuse oferta prinsului agă, totuşi, cozacii nu se lăsară a se corumpe, ci-l depuseră viu în mâinile lui Ioan-vodă, punând credinţa cea jurată principelui mai sus de orice avuţie.
Nu-i de crezut că fidelitatea cozaciloor se va fi urcat vreodată tocmai până la un aşa grad de cavalerism; dar chiar câtă a fost, ea tot încă era prea mare şi, am putea zice, neprobabilă din partea unei oştiri mercenare din secolul XVI; încât fabula avea oarecum dreptul de a iperboliza acea minunată fidelitate, caracterizând-o mai în reliev.
În fine, adus denaintea lui Ioan-vodă, nenorocitul agă fu interogat de cătră principe în curs de câteva zile asupra celor atingătare de Turcia şi apoi dat soldaţilor să-l taie în bucăţi cu coasele, deşi nici lui Ioan-vodă, desigur, el nu va fi uitat să-i propună cele şase măsuri de mărgăritar, de aur şi de argint.
Mult mai erau urâţi păgânii în ochii eroului român: din acest punct de vedere, bine îl cunoscu fabula!
59. Pe când Swierczewski triumfa asupra inamicilor, douăzeci şi cinci de luntri, pogorându-se pe Nistru de la fruntariile polone, aduseră lui Ioan-vodă prima mică dovadă cum că Laski şi Ostrogski sunt în adevăr decişi a-i trimite ajutoare; era 600 de cozaci pedestri sub comanda unui vechi marinar, Pokotilo.
Oricât de slab, acest contingent fu de o valoare nespusă pentru trebuinţa momentului.
Ioan-vodă porunci noilor-veniţi a se rembarca în luntrile lor, câte 24 în fiecare, lăsându-se în josul Nistrului asupra Ak-kermanului unde nu puteau întâmpina multă rezistenţă, precedându-i spaima victoriei de la Bender.
Însuşi principele rămase în excelenta-i poziţiune, având la spatele său hotarul Moldovei, de unde îşi procura în abundanţă proviziuni şi-şi mărea cadrele oştii, şi în învecinarea Poloniei, de unde aştepta pe toată oara deplina realizare a promisiunilr lui Laski şi Ostrogski.
Să se fi mişcat el singur pe uscat asupra Ak-kermanului, ariditatea năsiposului sol, lipsa de apă, ucigătoarea căldură a acelei semiafricane regiuni, pe care am descris-o cu câteva rânduri mai sus, n-ar fi întârziat a introduce foamete, sete şi boale într-o armată crescută deja la o cifră destul de considerabilă.
Luntraşii cozaci erau mai potriviţi pentru atare misiune. Dezbarcând pe neaşteptate la Ak-kerman, ei surprinseră oraşul, măcelăriră orice li s-a părut a fi musulman sau musulmănit, se încărcară de bogată pradă, şi, dând foc caselor, lăsară numai citadela, înălţându-se ca un monument funebru dasupra mormintelor…
60. Să observăm că Ioan-vodă fu unicul principe român victorios pe uscat şi pe apă.
61. Trecură numai două luni de la exploziunea războiului. În acele două luni fu câştigată marea victorie de la Jilişte, fu cucerită toată Ţara Românească, fură luate Brăila, Benderul şi Ak-kermanul; mari detaşamente inamice fură frânte, o dată lângă Lăpuşna şi de două ori lângă Bender…
În acele două luni pieriră, de incendiu şi de sabie, cel puţin 200 000 de duşmani, pe când moldovenii nu se vede a fi pierdut peste tot nici o mie de oameni…
Trecură numai două luni de la exploziunea războiului!
62. Până aci avurăm ocaziunea de a analiza numai resoartele parţiale ale fiecărei din bătăliile lui Ioan-vodă, explicând victoriile sale una câte una, fără legătură cu celelalte.
Până aci văzurăm cauzele succeselor în varietatea mijloacelor: diferite terenuri, diferite arme, diferite ordine de bătaie, diferite timpuri…
Până aci arătarăm, bunăoară, cavaleria ilustrându-se în ordinea concavă pe şesul de la Jilişte în bruma dimineţii, infanteria culegând lauri prin o furioasă escaladare a Brăilei, marina aruncând dezolaţiune în Ak-kerman, embuscada reuşind pe terenul unduios de lângă Bender, şi aşa mai departe.
Până aci, în fine, nu ne atinserăm de loc de acele principii sintetice cari fac să reuşească nu o singură bătălie, ceea ce se poate întâmpla chiar unui general mediocru, prin efectul azardului, ci cari fac să reuşească o campanie întreagă ceea ce nu se poate întâmpla decât unui geniu militar prin forţa combinaţiunilor…
63. Elementele, adunate mai sus, ne permit acum a atribui minunile lui Ioan-vodă, în ţara Românească şi în Basarabia, la trei cauze mari şi generale, cari planează deasupra tuturor celorlalte, mici şi speciale:
1. marşul;
2. alegerea teatrului luptei;
3. manierea personală a capului.
64. Toate mişcările lui Ioan-vodă fuseră astfel încât inamicii nu-l puteau surprinde niciodată, pe când el, din contra, îi surprindea la tot pasul.
Armata sa mergea închisă din faţă, din laturi şi la dos prin o întinsă reţea de aşa-numite străji, compuse din oaste uşoară, şi pe cari le străjuiau iarăşi o mulţime de sentinele, presărate în toate direcţiunile, prin sate, pe înălţimi, în strâmtori, la trecătorile apelor…
Cea mai ascunsă urnire a duşmanului era pe minut cunoscută lui Ioan-vodă, care se azvârlea asupra-i, îl sfărma, îl măcelărea, făcea să se simţă trăsnetul mai nainte de a se fi văzut fulgerul.
Principalele rezultate ale acestei extreme răpeziciuni, unită cu o extremă pază, fură:
1. forţele mici învingeau forţe mari;
2. inamicii pierdeau mii de oameni, iar ai noştri rămâneau mai-mai intacţi.
65. Alegerea teatrului luptei fu şi mai fecundă în consecuenţe.
Ioan-vodă nu lăsă pe duşmani să calce Moldova, ci-i înfruntă în propria lor ţară, dentâi în Muntenia, apoi în Budjac.
În acest chip, el ajunse la trei scopuri de o supremă importanţă:
1. Moldovenii, scutiţi înântrul patriei de nemulţumirile, zăpăceala şi pagubele războiului, rămaseră ca o nesecată rezervă de bani şi de braţe.
2. Inamicul, simţindu-se atacat în propriul său cămin, primea pericolul asupra-şi în loc de a-l da altora, exagera în imaginaţiune-i puterea adversarului, se descuragea.
3. Aflându-se într-o ţară vrăjmaşă, ostaşii lui Ioan-vodă, din cari cei mai mulţi fără soldă, aveau drept impuls perspectiva predei.
66. Un vechi autor polon, care avu bunul-simţ de a cuprinde şi pe români în tractatul său universal asupra artei militare, ceea ce n-a făcut până acum nici un autor nou francez sau german, zice, între altele:
„Ioan-vodă din Moldova, Mihai cel Viteaz din Ţara Românească şi Gustav Adolf, regele Sveziei, ştiau a înfrâna pe numeroşii lor ostaşi numai prin prestigiul elocuenţei şi prin familiaritate”…
67. Trebuie oare să mai spunem că Annibal, Cesar, Wallenstein, Frederic cel Mare, Napoleon nu avură nici ei alte principii afară de cele de mai sus, deşi fiecare le aplica în modul cel mai potrivit cu împregiurările propriei sale epoci?