Tak stróny lutni od tengiego ciosu
Zabrzmia I penkna: zmieszanemi dzwienki
Zdaja sie glosic poczatek piosenki,
Ale jèj konca nikt sie nie spodziewa.
Astfel coardele alăutei, lovite prea tare, răsună şi plesnesc: confuzul son se pare a promite abia începutul cântecului, dar nimene nu se mai aşteaptă a-i auzi sfârşitul…
Mickiewicz, Konrad Wallenrod
1. Era anul 1577: trei ani de la pieirea lui Ioan-vodă.
Pe tronul Moldovei, după ce şi-l cumpărase cu un tribut îndoit şi cu pâraie de sânge românesc, domnea în linişte, ca într-un cimitir, Petru cel Şchiop, încungiurat de ciocoi, cari îl numeau „matcă fără ac”, şi de călugări, cari îi admirau cunoştinţele în astronomie şi în muzică.
Ţăranii nu aveau ce mânca.
Visteria era seacă.
Ienicerii, cari formau garda princiară, erau stăpâni prin oraşe şi prin sate.
Deodată soseşte un curier: cozacii se pregătesc a trece Nistrul, având în fruntea lor pe un frate al lui Ioan-vodă…
2. Mult poate un nume!
La Roma era de ajuns ca un Commod sau un Eliogabal să se numească Antonin pentru ca pe dată tot imperiul să-i aclame cu entuziasm, aducându-şi aminte de fericiţii timpi sub Antonin cel Piu şi sub Marc-Aureliu Antonin!
În ochii francezilor, unul din cele mai mari merite ale lui Napoleon III fu calitatea sa de nepot al lui Napoleon I.
Judecaţi dară de impresiunea produsă asupra moldovenilor prin vestea venirii unui frate al neuitatului martir de la Cahul!
3. Pretendintele era fiul armencei, mumei lui Ioan-vodă; însă fiu din un alt tată, un tată nedomn şi chiar neromân.
Dacă boierii şi călugării imputau ca o crimă originea armenească numai maternă a lui Ioan-vodă, apoi cu cât mai pronunţată cată să fi fost aversiunea lor pentru acest frate, nu fiu domnesc, armean şi de pe tată şi de pe mumă!
Prima aşezare a armenilor în Moldova fuse anterioară descălecării aşa-numitului Dragoş-vodă; dar în curs de trei secoli de emigraţiune mica lor colonie nu ştiu a se întruni cu românii; ea rămase diferită prin religiune, prin limbă, prin obiceiuri, prin ocupaţiuni, prin încuscriri.
Din această cauză, moldovenii priveau totdauna cu un despreţ suprem pe laborioşii armeni, acufundaţi cu totul în negoţul lor, numindu-i păgâni, şi bisericii lor zicându-i capişte
Ei bine! un armean, un paria al societăţii moldovene fu primit acum cu braţele deschise, numai pentru că avusese aceeaşi mumă cu nemuritorul erou al României!
4. Carabied Serbega aşa-i era numele armenesc e cunoscut în cronicele noastre sub porecla de Ioan Creţul, după caracterul părului, iar în analele cozace sub acea de Ivan Potcoavă, fiindcă frângea între degete potcoava de cal.
Nalt, bine făcut, având o forţă extraordinară, brav până la temeritate, acest domn, adevărat frate cu Ioan-vodă, fugind în urma catastrofei de la Cahul, îşi găsise un refugiu peste Nistru.
Antipatiile sale şi ale cozacilor erau comune: îi însufleţea deopotrivă acelaşi simţ de răzbiunare contra păgânilor.
Aşadară, în curând Potcoavă îşi câştigă un renume teribil care răsuna până-n fundul Moscoviei şi până la haremurile Stambulului; vitejiile sale contra turcilor din Budjac şi a tătarilor din Crâm îl făcură groaza mahometanilor şi „Roland” al poeziei slavo-orientale!
Născut şi crescut în Moldova, frate al unui mare domn moldovenesc, el se scârbea de numele de armean şi se fălea cu acela de român, pe temei că e român oricine voieşte şi simte româneşte: la anticii noştri străbuni doi împăraţi din cei mai eminenţi, Traian şi Alexandru Sever, a fost unul barbar din Spania, cellalt barbar din Siria…
Astfel, gloria personală a lui Potcoavă măgulea amorul propriu naţional al moldovenilor, cari îşi atribuiau şi aveau cuvânt de a-şi atribui loruşi cu mândrie victoriile înstrăinatului viteaz, şi figura lui apărea cu atât mai mare cu cât mai mult o exagera fama depărtării şi cu cât mai mică se vedea de aproape caricatura domneascâ a lui Petru cel Şchiop…
5. După fatala bătălie de la Cahul reuşise a scăpa în patrie căpitanul cozacesc Kopycki, păstrând în inimă un devotament postum şi religios pentru memoria lui Ioan-vodă.
Tot atunci se retrăsese peste Nistru, de frica persecuţiunii lui Petru cel Şchiop, fostul pârcălab de Roman, Ţopa; îşi cumpărase o bucată de pământ la hotarul Moldovei; se însurase cu o femeie cozacă şi, privind cu dor de pe ţărmul fluviului la părăsita ţară, gemea după un trecut, ofta după un viitor.
Aceşti doi, Kopycki şi Ţopa, întreprinseră acum a da lui Potcoavă coroana frăţâne-său lui Ioan-vodă, veştejită de trei ani pe fruntea unui trândav cirac al Porţii otomane.
Pe de o parte, ei îşi formară un puternic partit în interiorul ţării, pentre vechile sluji ale glorioasei domnii trecute; pe de altă parte, prin bani şi promisiuni, adunară câteva centurii de cozaci; în fine, arătând lui Potcoavă scrisorile moldovenilor, cari îi propuneau cu stăruinţă tronul fratern, îl îndemnară a profita de ocaziune.
6. Aflând despre mişcarea periculosului rival, Petru cel Şchiop începu a-şi organiza armata, rugând totodată pe comandanţii poloni de pe la fruntariile Moldovei ca să oprească cozăcimea de a călca tractatul de pace dintre Polonia şi Imperiul otoman.
Potcoavă, Kopycki şi Ţopa, neavând încă sub arme mai mult de 300 de voinici, crezură de cuviinţă a mai amâna întreprinderea până la un moment mai oportun, se retraseră de la hotarul Moldovei şi se împrăştiară cu scop de a recruta mai multe forţe: Kopycki merse la cetatea Bar, Ţopa la oraşul Breslaw, însuşi Potcoavă se aşeză în târguşorul cozacesc Nemirov.
În acest interval, guvernul polon, strâmtorat de cererile unui ceauş turcesc venit din partea lui Petru cel Şchiop, se văzu silit a aresta pe turburători: un căpitan fu expedit la Nemirov cu trei escadroane pentru a pune mâna pe Potcoavă.
Viteazul avea pe lângă sine numai 50 de cozaci pedeştri cu puşte; dar în pieptul său bătea inima unui frate al lui Ioan-vodă: el nu se înfricoşă a ieşi în câmp întru întâmpinarea unui detaşament de şase ori mai numeros, înfruntând Polonia în mijlocul Poloniei.
Pentru a putea intra în Nemirov, căpitanul polon trebuia să treacă un râuleţ; Potcoavă se puse în cale-i, vârânduse cu ai săi în apă până la brâu, cu puşte aţintate.
Renumele adversarului şi tăria poziţiunii ce-şi alesese speriară pe trimisul regal: el se retrase cu cele trei escadroane fără a fi slobozit un singur foc; Potcavă se întoarse liniştit în târguşor.
Dar orizontul său se posomorâse: el nu mai putea rămânea în Polonia.
În acest moment hatmanul cozăcesc Şah îi propuse serviciile sale, cari, unite cu ale lui Ţopa şi Kopycki, se rădicau în totul până la o mie de ostaşi de frunte.
Nu era timp de a se mai gândi.
Tobele răsunară: Potcoavă trecu Nistrul, lăsând la spate răzbunarea guvernului polon şi privind în faţă armata lui Petru cel Şchiop…
7. Invaziunea cozacilor în Moldova se operă prin judeţul Soroca.
Poporaţiunea acestui district, o amestecătură de români cu tătarii pecenegi din secolul XIII şi cu o colonie de genovezi din secolul XIV, se distingea prin spiritul său războinic.
Aşezaţi la hotarul ţării, ei ştiau totdauna a-l apăra cu pieptul lor, când contra polonilor, când contra tătarilor: abia se arăta inamicul pe sacrul ţărm al Nistrului, în clipă sorocenii se strângeau grămadă, îl răspingeau şi-l goneau adesea chiar dencolo de fluviu.
Înşişi cozacii o păţiseră nu o dată, şi o păţiseră foarte rău, cu hânsarii, aşa se numea brava miliţie districtuală, comandată de pârcălabul Sorocei.
Prin urmare, să fi fost iubit sau, cel puţin, să fi fost respectat Petru cel Şchiop, Potcoavă cu o mie de aventurieri cu greu străbătea prin războinicele maluri ale Nistrului.
Dar sorocenii, ca şi toată ţara, urând şi despreţuind pe necapabilul lor domn, cozacii fură primiţi ca neşte amici, Potcoavă ca un mântuitor…
„Acolo mulţi i s-au închinat”, zice cronicarul Urechea.
8. Apropiindu-se de Iaşi, eroul nostru fu oprit de armata lui Petru cel Şchiop, care puse în prima-i linie 500 de turci, dându-le ordinul de a trage dentâi din tunuri şi apoi a se arunca în atac cu armă albă.
Dar Potcoavă moştenise o scânteie din acel geniu militar care caracteriza într-un grad suprem pe răposatul Ioanvodă, făcându-l să prevază şi să preîntâmpine toate planurile inamicilor.
Înţelegând gândul lui Petru cel Şchiop, el porunci cozacilor a se culca jos la pământ, până ce gloanţele tunurilor vor trece dasupra capetelor.
Atunci, sărind pe neaşteptate în picioare, ei descărcară în turci toate puştile: trei sute otomani căzură morţi.
Petru cel Şchiop crezu totul pierdut şi rupse la fugă. Victorie, goană, măcel…
9. Moldovenii nu luară de loc parte la bătălie. Toată acţiunea se petrecuse numai între cei 500 turci din prima linie şi cozaci.
Dindată ce otomanii fură bătuţi, oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Şchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea mai denainte.
10. Prin o singură victorie Potcoavă luă acel tron pe care Petru cel Şchiop nu-l putuse lua cu toată armata turcă-maghiară-munteană decât cu ajutorul celei mai mârşave trădări, după trei luni de o luptă necurmată, unde fusese bătut şi tot bătut în zece rânduri; acel tron, pe care încă mai nainte Ioan-vodă el însuşi l-a fost luat de la Bogdan-vodă fără a vărsa o picătură de sânge.
În această cronologie se cuprinde o profundă lecţiune filozofică, la care cată să se gândească mult, foarte mult toţi domnii de pe faţa pământului: tronurile se dobândesc lesne şi se pierd cu greu de cătră acei ce-i vrea ţara, se dobândesc cu greu şi se pierd lesne de cătră acei ce ţara nu-i vrea.
Aşa fu, aşa este, aşa va fi totdauna.
11. Intrând în Iaşi, Potcoavă fu coronat sub memorabilul nume de Ioan-vodă.
Dar domnia-i fu atât de scurtă, încât nu e chip a ne pronunţa asupra capacităţii administrative şi diplomatice a acestui mare ostaş.
Prima-i grijă fu de a trimite ambasadori la Constantinopole, ca să cerce de nu cumva vor reuşi a-i scoate învestitura domnească.
Apoi eliberă de prin închisori gloate de prizonieri creştini, căzuţi în trecut la mâna păgânilor şi păziţi în capitala Moldovei, sub prevegherea temnicerului turcesc Petru cel Şchiop.
În fine, numi boieri: Ţopa deveni mare vornic al Ţării-de-Jos, Kopycki pârcălab la Hotin, Şah hatman…
12. Nu trecu mult timp, şi eternul nostru fugar, Petru cel Şchiop, reveni cu o puternică armată de munteni, tătari din Budjac, turci din Dobrogea, adunaţi prin firmanul imperial al lui Amurat III… uitasem a spune că sultanul Selim II nu mai era; el murise de beţie în anul morţii celei vitejeşti a lui Ioan-vodă.
Mai mulţi moldoveni, moldoveni, vai! de felul pârcălabului Ieremia Golia, se adauseră cătră oastea păgână, ridicată ea singură la o cifră denaintea cării ar fi tremurat oricine afară de Potcoavă.
Fidel sistemului fratern, acesta nu aştepta a fi atacat acasă, ci, cu mulţi-puţini câţi avu lângă sine, ieşi cu semeţie el însuşi drept contra inamicului, ajuns deja în prejmetele Iaşului.
13. Răposatul Bălcescu analiză bătălia de la satul Docolina în următoarele câteva cuvinte, pline de acea limpeziciune critică care distingea pe nemuritorul nostru istoric:
„La 1578 vedem pe Petru cel Şchiop a întrebuinţa aceeaşi tactică ce vestitul catarginez Annibal întrebuinţă în bătălia de la Zama.
În lipsă de elefanţi, însă, el puse în fruntea liniei sale de bătălie cirezi de vaci şi herghelii de cai, pentru ca să calce pedestrimea lui Potcoavă.
Lui i se prileji aceeaşi nenorocire ce întâmpină vestitul biruitor de la Canne: căci cozacii, stând pe loc şi lăsând să se apropie oştirea lui Petru-vodă, deodată sloboziră focurile într-însa.
Atunci, acea herghelie de cai şi cireadă de boi spăimântându-se, se întoarse înapoi, şi, năvălind peste oastea lui Petru-vodă, o puse în neorânduială.
Cozacii se folosiră d-această împregiurare, o izbiră deodată d-a dreapta şi d-a stânga, şi lesne o învinseră.
14. Ciudat lucru! Petru cel Şchiop, carele ştia bine elineşte, citise pe Polybiu numai pentru a imita greşelile lui Annibal, dând astfel lui Potcoavă o frumoasă ocaziune de a birui întocmai ca marele Scipion.
Natura, nu lectura face adevăraţii generali, cari sunt şi ei poeţi, adesea poeţi sublimi prin varietatea şi mărimea ideilor, prin frumuseţea şi armonia formei, prin uşurinţa concepţiunii, prin efectul finalului, prin darul de a improviza.
15. După victoria de la Docolina, Poarta otomană se sperie, întocmai ca şi când ar fi văzut înviând din morţi pe teribilul Ioan-vodă: noi ordine fură expedite la munteni, la transilvani, la tătari şi la beglerbeiul Rumeliei, ca să intre cu toţii în Moldova, reaşezând pe tron pe Petru cel Şchiop.
16. Caracterul lui Potcoavă prezintă un tip de cavalerism din evul mediu; despreţ pentru foloase materiale, amor furios de renume.
Cu o mână de oameni, el arătă lumii că ştie să-şi cucerească o purpură.
Cu o mână de oameni, el arătă lumii că ştie a învinge o hidră.
De patru ani în luptă necurmată cu păgânii, el nu fu bătut niciodată…
Ei bine! decăt să-şi rişte o reputaţiune, câştigată prin un şir de vitejii minunate, el preferi acuma, după o lună de domnie şi după două victorii strălucite, să renunţe de bună voie la coroana fraternă, pierzând tronul, dar conservând gloria.
Pe când Petru cel Şchiop fuge cu ruşine şi cu disperare de pe câmpul Docolinei, Potcoavă adună divanul ţării şi-i declară, cu demnitatea unui învingător, că el „nu voieşte a mai domni”.
Apoi ia cu sine cele 14 tunuri, cucerite în bătălia de lângă Iaşi şi pe cari le socotea cu tot dreptul ca un netăgăduit trofeu personal, şi se retrage în linişte peste Nistru.
17. Prin capriciul azardului, guvernul polon însărcină cu arestarea lui Potcoavă tocmai pe generalul Mielecki, acela care, dacă vă mai aduceţi aminte, se încercase cu cinci ani mai nainte a restabili pe tron pe Bogdan-vodă şi fuse alungat de pe teritoriul Moldovei de cătră vornicul Dumbravă.
Mielecki cunoscuse pe Ioan-vodă, auzise de Potcoavă, şi, păţit o dată de la unul din fraţi, se teamea a nu mai păţi o a doua oară şi de la cellalt: astfel, deşi avea la dispoziţiunei toate forţele armate ale regatului contra unui singur om, totuşi, el crezu mai demn a birui prin trădare.
Amăgit cu promisiuni de iertare şi chiar de răsplată pentru măreţele sale fapte contra vrăjmaşilor numelui creştin, Potcoavă se dede el însuşi, cu toată artileria şi cu toate tezaurele sale, în ghearele perfidiei: fu ferecat la mâini şi la picioare şi aruncat în temniţă.
18. Cozacii şi moldovenii fură cuprinşi de indignaţiune; dar o resimţiră mai cu seamă Kopycki şi Ţopa, în cari o nestinsă iubire pentru familia lui Ioan-vodă se unea cu o ură mortală contra lui Petru Şchiopul.
Hatmanul Şah şi de astă dată se înţelese cu dânşii. Potcoavă avea un frate bun, mai mic de ani, numit Alexandru; ca şi dânsul, armean prin sânge şi român prin cuget; ca şi dânsul, refugit peste Nistru, ca şi dânsul, semănând la caracter cu neuitatul Ioan-vodă.
„În lipsa potcoavei avem o talpă!” strigară cozacii, aducând în Moldova pe noul pretendinte.
Petru cel Şchiop rămase fidel principiilor sale; el fugi sprinten mai nainte de a fi văzut faţa inamicului.
Alexandru-vodă intră în Iaşi şi primi coroana ţării.
19. Această domnie, ca şi a lui Potcoavă, ţinu abia o lună. Noul principe nu avuse încă timpul de a-şi organiza o armată, când iată o puternică oaste turcă, transilvană şi muntenească cotropeşte ţara.
Alexandru-vodă, cu vro câţiva cozaci, se închide în palatul domnesc, decis a susţine un asediu.
20. Pentru un Ioan-vodă fu de ajuns o zi, o noapte, să ia o cetate ca Brăila sau ca Benderul.
Petru cel Şchiop pierdu un şir de zile de nopţi fără a putea reduce o casă!
„A bătut pregiur curtea din câşlegi până la meazipărăsimi”, zice cronica ţării.
Lipsit de praf de puşcă şi de proviziuni, Alexandruvodă tot însă nu capitulă.
Ieşind cu ai săi din palat, el străbătu în întunericul nopţii prin posturile armatei inamice şi fugi în direcţiunea lacului care scaldă o coastă a capitalei.
Aci însă îl ajunseră gonaşii.
După o luptă furioasă, puiul de erou fu prins şi -oroare! — deja pe jumătate mort din rănile primite în bătălie, el expiră în ţeapă.
21. Aproape de locul bătăii, Petru cel Şchiop zidi monastirea Galata, precum frate-său, domnul muntenesc zidise adiniori o biserică pe locul bătăliei cu vornicul Dumbravă.
Şi biserica unuia, şi monastirea celuilalt încăpură amândouă în grifele a nişte greci, îmbrăcaţi în haine de călugări.
Iată cine trăgea foloase din sinuciderile românilor.
22. Dar pe când Alexandru-vodă moare în Iaşi din mâna unui calâu turcesc, ce oare va fi făcând groaznicul Potcoavă, pe care îl lăsarăm în fundul unei puşcării?
Va muri şi el, nu vă îndoiţi; va muri şi el tot din mâna unui călău turcesc: căci aşa fu scris în cartea destinului pentru câteşitrei fraţii, legaţi prin sânge, prin eroism şi prin martiriu!
23. Enric de Valois de demult nu mai domnea în Polonia.
Chiar în anul pierii lui Ioan-vodă el fugi dintr-un regat ce nu-l meritase, alergând la tronul Franţei, rămas vacant şi pe care urcându-se dovedi în curând şi acolo că nu merita nici pe acela.
După ce polonii îşi aleseră rege, iarăşi şi iarăşi din îndemnul Turciei, pe Ştefan Batori… acel bei transilvan, care dintâi trimisese oşti contra lui Ioan-vodă şi apoi extrădase muntenilor pe vornicul Dumbravă.
24. Cu câteva zile mai nainte de oribila pieire a lui Alexandru-vodă, regele polon primi de la sultan următoarea epistolă, reprodusă aci după original:
„Etern-victoriosul fiu al lui Selim-han, nepot al lui Suleiman-han, Amurat-han.
Lăudatule între cei mai aleşi monarhi creştini! cârmaciule popoarelor lui Isus! tu, carele târâi după tine poalele generozităţii şi ale veneraţiunii! maiestosule şi respectabilule stăpân al ţărilor polone! rege Ştefan Batori, a cărui viaţă dea Allah să se sfârşească pe calea cea dreaptă!
Pe dată ce această scrisoare imperială va ajunge la mâinile tale, ia aminte ceea ce urmează.
Nu e mult timp de când un turburător al ordinii publice, punându-se în capul unei monstruoase adunături de cozaci din Mankerman, din Czerkas, din Kanev şi din Braslav, dentâi cucerise Moldova şi apoi, după mii de pustiiri şi neorânduieli, se întoarse înapoi în regatul său.
Deşi mai în urmă hatmanul tău reuşi a pune mâna pe cei vinovaţi, totuşi, grăbindu-se a merge întru întâmpinarea persoanei tale, el se mulţumi a-i distribui sub pază prin felurite casteluri, odată cu turburătorul cel de frunte.
Aflând noi toate acestea, chiar când ne pregăteam a cere cu stăruinţă extradiţiunea capului invaziunii, viu sau mort, iată că tocmai atunci, spre mai marea noastră mirare, primim ştiri de la legitimul bei moldovenesc şi de la prea onorabilul Daud-bei, sanjac de Silistria, cum că un alt nemernic, ce se zice a fi frate cu acela de mai nainte, năvăli acum cu vro 2 000 de puşcaşi cozaci călări şi pedestri, tăiând şi arzând toată ţara Moldovei şi ameninţând însăşi capitala Iaşii.
Ştii bine că din timpii respectabililor şi onorabililor străbuni ai noştri, ale căror morminte Allah să le încunune cu o lumină eternă! şi până-n ziua de astăzi, ambele noastre popoare, păzind strict condiţiunile păcii, considerau totdauna tractatul ce ne leagă a fi un izvor de putere şi o temelie de prosperitate pentru fiecare din ele.
Dar acum, când un hoţ netrebnic, ieşind din hotarele Poloniei în fruntea unei bande de vagabonzi şi tâlhari, cutează a inrumpe în Moldova, ţară atârnată de posesiunile noastre cele de Dumnezeu ferite, când el o pustieşte în mii şi mii de moduri şi apoi se întoarce înapoi în hotarele Poloniei, fără a găsi acolo pedeapsa crimelor sale, oare unele ca acestea nu sunt ele o vederată călcare a tractatului nostru de pace?
Mai apoi, când hatmanul tău, punând mâna pe turburătorul cel dentâi, îl lăsă în linişte, fără a ni-l trimite nouă la fericita noastră Poartă, viu sau mort, oare toţi vagabonzii şi toţi trântorii din Polonia nu sunt ei încurageaţi a crede cum că neşte asemenea hoţii şi amestecături nu numai nu vor fi pedepsite, ci încă, din contra, răsplătite şi susţinute?
În adevăr, nepăsarea şi moleciunea din parte-ţi sunt singura cauză atât a cutezării primului turburător, precum iarăşi a invaziunii celui de al doilea!
Adu-ţi aminte că numai prin înalta noastră protecţiune urcându-te pe tronul regal, tu însuţi ne promiteai nouă un nemărginit devotament intereselor noastre: oare evenimentele astea din urmă, întâmplate sub regimul tău şi prin neglijenţa ta, oare ele să fie realizarea acelor promisiuni ale tale?
Aşadară, îndată ce atingerea acestei epistole îţi va onora mâinile, prudenţa ta şi spiritul amiciei ce ne uneşte cer deopotrivă ca să nu întârzii a trimite la fericita noastră Poartă, viu sau mort, pe turburătorul Moldovei, care se adăpostise în hotarele Poloniei şi se află până acum în a ta dispoziţiune.
Încât priveşte pe secundul turburător, apoi ţi se cade neapărat şi nezăbovit a te pune tu însuţi în capul oştilor tale, cu cari, dacă poţi, prinde-l şi-l pedepseşte cu toţi ai săi; iar dacă alţi inamici exteriori sau debilitatea forţelor tale sau vro altă împiedicare te va fi oprind de la aceasta, atunci fă-ne cunoscută nouă slăbiciunea-ţi, şi noi înşine îţi vom trimite în ajutor nenumărate armate.
Pe de altă parte, întâmplându-se cumva că povăţuitorul acestor nemernici să scape din mâinile oaştilor noastre şi să fugă în Polonia, apoi vei fi dator în orice chip a-l prinde şi a ni-l expedi nouă viu sau mort.
Căci îţi declarăm ţie că nemic nu te va putea scuza înaintea noastră la caz de nu ne vei trimite viu sau mort pe capul primei turburări sau de vei protege orişicum pe turburătorul ăst de al doilea: atunci pacea noastră internaţională fiind săpată în cele mai profunde ale sale fundamente, războiul va sfâşia fericirea şi binele popoarelor!
Prin urmare, îţi mai recomandăm încă o dată de a nu cruţa şi a nu amâna nici unul din mijloacele câte se pot închipui prin energie şi prin înţelepciune pentru ca să conservi binefacerile păcii şi ale legăturilor de vecinătate de cari se bucură ambele noastre ţări.
Scris în ultimele zile ale sacrei lune Zil-hidjdje, în anul hegirei nouă sute optzeci şi cinci, în capitala Constantinopole.”
25. Reproduserăm textual această curioasă epistolă, sau, mai bine, această semeaţă poruncă, pentru a arăta deplin gradul de înjosorâre vasală la care ajunse mândra Polonie faţă cu Poarta otomană, prin stupiditatea unui Enric de Valois şi prin slugărnicia unui Ştefan Batori.
26. Soarta grăbise finitul lui Alexandru-vodă, fără participarea regelui polon.
Dar Potcoavă rămânea: aşadară fostul perzecutor al lui Ioan-vodă şi al vornicului Dumbravă tot încă mai avea în rezervă o ocaziune de a-şi demonstra acum, ca rege polon, zel şi supunere la ordinele lui Amurat III, precum şi le demonstrase altădată, ca bei transilvan, la ordinele lui Selim II.
27. Scena ce o vom descrie se petrecu în Leopole, seculara capitală a Galiţiei, respectată sub toate dominaţiunile: ruteană, polonă, austriacă.
Acest oraş se afla totdauna în cea mai strânsă legătură cu Moldova şi chiar cu Ţara Românească.
Când amic, când neamic, istoria lui adesea se confundă cu istoria română, în cât timp avuse şi el o istorie a sa, şi noi o istorie a noastră.
Aliată cu Alexandru cel Bun şi cu Mircea cel Mare, comuna Leopolii se bucura în secolii XIV şi XV de neşte imense prerogative comerciale în tot cuprinsul României, de la Nistru şi până la Severin.
Apoi Ştefan cel Mare, în războiul său cu polonii, ajunse cu fier şi sabie până sub murii acestei capitale, pustiind într-un mod înfricoşat toate satele dimpregiur şi chiar mahalalele, şi se zice noi nu ne pronunţăm se zice că în jaful palatului unui magnat galiţian ar fi găsit acolo cea mai veche cronică moldovenească, descoperită zice-se în anii trecuţi sub numele de Cronica lui Huru.
De aci înainte Bogdan cel Chior, păşind în urmele tătânisău, veni şi el cu o puternică armată a brava zidurile Leopolii şi se întoarse încărcat de pradă.
Ca antic şi unic depozit al mărfurilor moldovene în Polonia, acest oraş se umpluse în cursul timpului de neguţători români, din cari unii, ajutaţi dintâi de Alexandru Lăpuşneanul, cel mai bigot dintre tirani, fundară aice, pe la mijlocul secolului XVI, o frumoasă biserică de rit oriental, cunoscută până astăzi sub numele de „biserica moldovenească”.
28. În 1578 petrecea din întâmplare în Leopole un italian din Florenţa, numit Filip Talducci.
El lăsă în manuscript o naraţiune, păstrată până astăzi în Arhivul Mediceu, şi pe care o traduceam aici din literă în literă, precum în tribunaluri se înregistrează fără nici o schimbare depunerile unui martur ocular.
29. „Plecând din Varşavia, regele poruncise a închide în castelul Rawa, în provincia Masovia, sub cea mai aspră pază, pe fostul domn moldovenesc Potcoavă.
Mai în urmă dede ordin a-l strămuta la Leopole, unde venise un ceauş turcesc, nu cu alt scop, precum ştia toată lumea, ci numai pentru a cere capul lui Potcoavă.
Tot cu aceeaşi ţintă sosi şi un ambasador din partea lui Petru cel Şchiop, aducând regelui peşkeş 50 boi, 4 buţi de tămâioasă, 2 buţi din lămâi sărate de cele mici şi un frumos armăsar.
Pe aci luni dimineaţa, în 16 a lui iuniu, regele se depărtă pe două zile din oraş, sub pretext de vânâtoare, după ce mai întâi poruncise ca toată poliţia să stea sub arme, precum şi garda regală, iar porţile oraşului să fie închise.
Ceauşul turcesc fuse îndemnat a ieşi din Leopole atât pentru a se feri de pericol personal, cum şi pentru a se masca ruşinea vasalităţii guvernului în privinţa Turciei.
Toate aceste măsuri fură ocazionate prin neobicinuitul concurs de oameni armaţi, veniţi la Leopole sub cuvânt de a onora prezinţa regelui, dar în realitate, precum se vorbea, mai ales pentru a asista pe Potcoavă.
După plecarea regală şi regularea celor poruncite, ceva mai înainte de ameazi, principele prizonier fu adus pe piaţă, fără ca să-l ţină cineva, căci îşi ceruse această singură graţie, după ce îi fusese anunţată sentinţa de moarte.
Scena răsună de zgomotul oamenilor şi de vuietul tobelor.
Potcoavă trecu de două ori d-a lungul pieţei, netezinduşi barba şi privind la public fără cel mai mic semn de frică; apoi rugă să-l asculte şi, făcându-se tăcere, rosti poloneşte următoarele cuvinte:
„Domnilor leşi! merg la moarte nu ştiu pentru ce, căci nu-mi aduc aminte să mă fi învrednicit prin faptele mele de un asemenea sfârşit.
Ştiu atâta, că totdauna m-am bătut bărbăteşte şi vitejeşte împotriva duşmanilor numelui creştinesc, lucrând numai pentru binele şi folosul ţării mele, cu hotărâre de a-i fi ca un zid pentru ca păgânii să nu poată trece Dunărea.
Dumnezeu ştie de ce nu putui izbuti în această dorinţă; pricina cea de căpetenie este trădătorul care prin înşelăciune mă aduse în starea în care mă aflu.
Dar bun e Dumnezeu! şi câinele cel vânzător curând îşi va primi plata pentru nevinovatul meu sânge.
Atâta ştiu; ba mai ştiu încă, mai ştiu că trebuie să mor acuma din mâna acestui călău creştin arătă la acela căci acestuia îi porunci aşa craiul vostru, iar craiului vostru aşa îi porunci stăpânul său turcul, câinele de păgân!
Mie unuia puţin îmi pasă de viaţa mea; dar ţineţi minte că peste puţin timp vă aşteaptă şi pe voi înşivă aceeaşi soartă; de câte ori va vrea câinele de păgân, capetele şi averile voastre, ba şi capetele şi averile crailor voştri vor fi trimise la Ţarigrad!”
30. Ne întrerupem aci, neputând a nu ne întrerupe.
Ultimele cuvinte din energicul discurs al lui Potcoavă erau nu numai o prorocie, ci chiar un fel de a doua vedere; căci aproape în acelaşi moment în care fură rostite, un nobil polon, amic personal al lui Ştefan Batori, fiind trimis din parte-i în Turcia pentru a cumpăra cai orientali, fu ucis din porunca sultanului, şi banii săi încăpură în tezaurul otoman.
Aflând mai în urmă această flagrantă călcare a dreptului ginţilor, începutul realizării predicţiunii lui Potcoavă, Polonia pufni de mânie şi… tăcu!
Revenim la naraţiunea lui Talducci.
31. „Apoi, după o scurtă pauză, arătând la opt oameni ce-l însoţeau, Potcoavă zise:
„Aceşti slujbaşi şi tovarăşi ai mei fiind tot atât de ispravă ca şi mine însumi, oameni cinstiţi şi vrednici prin nişte slujbe făcute crăiei-voastre; aşadară, vă rog ca, după moartea mea, nu numai să nu fie bântuiţi, ci încă dimpotrivă răsplătiţi după vrednicia lor.”
Apoi adaose:
„Vă mai rog ca pe acest om lipsit de cinste arătă la călău carele nu e vrednic a se atinge de trupul meu cât timp sunt viu, să nu-l lăsaţi a mă pângări cu mâna-i nici după moarte; ci îngăduiţi această sarcină oamenilor mei, cari numai pentru astă de pe urmă slujbă mă însoţiră până aice.”
De aci tăcu.
Tot poporul plângea; mai cu seamă plângeau o mulţime de ostaşi, veniţi la Leopole numai pentru Potcoavă, dar pe cari marea forţă de rezistenţă din partea guvernului îi împiedica de a scăpa pe erou.
Pe feţele lor se citeau durerile sufleteşti.
Unul din ei, – se zice că după rugămintea lui însuşi Potcoavă, – îl abordă cu o mare cupă de vin.
Principele îi mulţumi, luă cupa, o deşertă fără a răsufla şi, uitându-se în ochii aceluia ce-i dase, îi zise, după obicei, că bea pentru sănătatea lui şi a tuturor tovarăşilor lui.
Apoi iară trecu de două ori de-a lungul pieţei şi, în ajunul momentului fatal, zărind o legătură de paie pe care trebuia să îngenunche, strigă cu indignaţiune:
„O, Doamne! oare să nu fiu vrednic de a îngenunchea pe ceva mai bun decât asta!”
Şi, adresându-se către oamenii săi, le zise:
„Aduceţi covorul ce-mi mai rămase din lucrurile mele!”
Când tapetul fu adus, Potcoavă se puse în genunchi cu demnitate, recită rugăciunea, făcu cruce după modul grecesc şi închise ochii, în aşteptarea lovirii mortale; dar când simţi că gâdele nu se mişcă, se întoarse cătră el cu întrebarea:
„Ce mai stai?”
Călăul răspunse:
„Stăpâne! mai întâi haina trebuie aşezată astfel încât să nu mă împiedece.”
„Bine, bine”, zise principele.
Atunci el singur îşi aşeză haina, invocă numele lui Dumnezeu, şi, poruncind călăului să-şi împlinească datoria, muri cu liniştea cea mai senină.
Unul din oamenii guvernului, voind a arăta că totul e sfârşit, rădică de trei ori în sus, în spectacol, destruncheatul cap al eroului.
În acest moment din toate gurile izbucni un singur ţipăt de durere.
Indignaţiunea poporului fu atât de mare, încât garda regală apucă puştele, temându-se de o revoltă…”
32. Capul lui Potcoavă fu al doilea cap princiar din Moldova rostogolit pe piaţa Leopolii din mâna unui gâde, într-un scurt interval de 14 ani.
În 1564 fuse descapitat tot acolo, din ordinea regelui Sigismund-August, Ştefan-vodă Tomşa, fugit denaintea lui Alexandru Lăpuşneanul: testamentul său şi un petic de catifea din mantaua domnească se păstrează până astăzi în capitala Galiţiei.
Dar între Ştefan Tomşa şi Potcoavă, între SigismundAugust şi Batori, între anul 1564 şi anul 1578 este un abis de diferenţă.
Ştefan Tomşa, în domnia sa cea de câteva luni, făcea paradă de o antipatie febrilă contra Poloniei, mergând cu extravaganţa-i până la aceea încât pe neguţitorii din Galiţia, abătuţi din întâmplare la Suceava, poruncea armaşilor să-i înece în rău. Descapitând pe un asemenea vrăjmaş al numelui polon, regele Sigismund-August executa o răzbunare naţională.
Batori avu el oare vreo umbră de scuză măcelărind pe Potcoavă?
33. Archiescop catolic al Leopolii era pe atunci, sau cu vro cinci ani mai târziu, învăţatul Solikowski, carele ne lăsă o interesantă istorie a timpului său.
Deşi inamic declarat al ortodoxilor şi, prin urmare, al tuturor românilor, totuşi, el nu se sfieşte a mărturisi în gura mare o profundă indignaţiune în privinţa morţii lui Potcoavă.
„Aproape toţi cetăţenii zice el plânseră pieirea acestui viteaz moldovean; şi nu puţin pierdu regele chiar în stima popoarelor străine…”
Atare testimoniu este de o greutate extremă.
34. Depus într-un cosciug împodobit cu cununi de trandafiri, cadavrul lui Potcoavă fu înmormântat în biserica cea românească…
Despre Kopycki nu se mai aude nemica; Ţopa abia peste cincisprezece ani cutează a se întoarce în Moldova; Şah se călugări şi muri într-o monăstire.
35. Petru cel Şchiop, afară de o scurtă întrerumpere, îşi conservă letargica domnie până la anul 1591.
Atunci începu a creşte în graţiile Porţii otomane, refugit la Constantinopole, un frate mai mic al acelui Vintilă, care a fost împărţit în bine şi în rău toată soarta lui Ioan-vodă; era famosul Mihai, cunoscut dentâi sub titlul de mare ban, apoi sub porecla domnească de „cel Viteaz”.
Şi ca fiu al lui Petraşcu cel Bun, şi ca frate al nenorocitului Vintilă-vodă, urând cu înverşunare tot neamul lui Petru cel Şchiop, acest nou personagiu nu contenea a-l săpa mereu în opiniunea Turciei, până ce, în fine, reuşi a se face să se numească un alt domn în Moldova.
Aflându-se acum în starea în care pusese altădată pe nemuritorul Ioan-vodă, Petru cel Şchiop avu el oare inima de a imita pe predecesorul său? Chemă oare la arme pe toţi fiii ţării? Stete oare în fruntea vitejilor? Zbură să apere cu pieptul hotarele Moldovei? Umplu lumea de fala izbânzilor sale şi pe păgâni de teroare?… Nu; el îşi strânse catrafusele şi plecă în Germania!
Suflet slab şi minte mică, om născut nu pentru grandoarea purpurii, ci pentru a se supune orbeşte astăzi la ordinele turcului, mâini la şoaptele jezuiţilor pe cari el cel dentâi se încercase a-i introduce chiar în Moldova acest principe târâtor muri peste puţin timp în exil, devenind catolic şi tocmai atunci când mergea la Roma să sărute papucul papei!
Aci apune secolul lui Ioan cel Cumplit şi răsare secolul lui Mihai cel Viteaz; două sărbători române atât de înrudite, încât istoricii cei vechi, cari descriseră pe una din ele, credeau de datorie a descrie tot ei şi pe cealaltă geamănă.
EPILOG
Aşa, drumaşul serei în camp vrând să se culce,
E fericit când pleacă p-o floare fruntea sa…
BOLINTINEANU
1. Până acum Ioan-vodă jucă un rol secundar în analele române şi formă o lipsă în istoria universală.
2. Nu vorbim nemic despre periodul cel aventuros al vieţii sale, sau de tot necunoscut, ori în totul desfigurat la Engel, Wolf, Şincai, Photinos, Vaillant, Laurian şi la toţi ceilalţi câţi crezură de ajuns o pagină sau două pentru a cuprinde un om pe care nu-l putuse cuprinde o ţară; ne vom pironi toată atenţiunea noastră asupra altor elemente, prin cari persoana individuală a lui Ioan-vodă se contopeşte cu persoana cea colectivă a României şi atinge colosul umanităţii.
3. Ca domn, el fu judecat până astăzi numai de pre înveninatele spuse ale vrăjmaşilor săi: ciocoi, farisei şi străini.
Astfel, marele Julian Apostatul, unul din cei mai sublimi împăraţi ai Romei deja căzute, zăcea osândit fără rezervă în cursul secolilor, până ce, în fine, trebuia să vină un Bayle şi un Voltaire pentru ca să întoarcă cezarului ceea ce este al lui cezar.
Astfel, de asemenea, uriaşul Napoleon apare şi mai puţin decât mic în pamfletul lui Victor Hugo; dar nu Victor Hugo este istoricul lui Napoleon.
4. Ca ostaş, Ioan-vodă fu micşorat până astăzi după viclenele relaţiuni ale polonilor, când duşmani neputincioşi, când aliaţi perfizi, cari, în ambele cazurile, voiau a-i răpi sau toată gloria, sau partea-i cea mai frumoasă, împăunându-se ei înşişi cu mizerabilul plagiat de pene strălucite.
Această soartă o avură, vai! toţi eroii României.
Maghiarii oare nu-şi atribuiau ei loruşi, în faţa nedomeritei Europe, cele mai falnice şi mai legitime victorii ale lui Mircea, Ţepeş, Ştefan şi Mihai?
5. Numai un democrat poate înţelege domnia lui Ioan-vodă, a cărui toată administraţiunea fuse ca o luminoasă presimţire a cuvintelor lui Saint-Simon:
„Nu lăsaţi ca cei săraci, despoindu-se de puţinul ce au, să mai adauge la prisosul celor avuţi.
Nu lăsaţi ca hoţii cei de frunte să fie puşi judecători peste greşelile cele mici.
Nu lăsaţi ca neştiinţa, superstiţiunea, lenea şi desfrânarea, născute pe puful saloanelor, să calce în picioare capacitatea şi moralitatea, ieşite din întunericul unui bordei…”
6. Numai un soldat poate înţelege războaiele lui Ioanvodă, cari se povesteau până acum ca un lung înşiră-temărgărite fără plan şi fără succesiune, dar în cari arta militară descopere cu uimire o prodigioasă diversitate de mijloace, cârmuită de o minunată unitate de direcţiune.
7. Ce e dreptul, ca domn, Ioan-vodă se arătă câteodată prea crud; dar Mircea, Ştefan, Mihai fost-au ei, oare, mai blânzi? dar secolul al şasesprezecelea întreg nu fu el, oare, unul din secolii cei mai încruntaţi în toate ţările lumii, în Spania, în Francia, în Anglia? dar până şi capii bisericilor, până şi predicatorii păcii evanghelice, până şi Luther şi papa Piu V nu strigau ei, oare, atunci cu furie: „Tăiaţi! tăiaţi! tăiaţi mereu!”
8. Ce e dreptul, ca ostaş, Ioan-vodă, după ce făcuse miracole, căzu; dar nu uitaţi cuvintele lui Frederic: „Nici un geniu militar nu poate ţinea contra trădării”; dar nu uitaţi moartea lui Cezar, Enric IV, Gustav-Adolf, şi chiar pe a lui Mihai; dar nu uitaţi Waterloo!…
Nu totdauna succesul este ceea ce distinge pe oamenii cei mari; căci adesea sunt foarte mari tocmai nenorociţii, cari mor semănând, pentru ca mediocra posteritate să aibă fericirea de a culege mai târziu rodul cel ce se coace cu greu.
9. Mircea domnise aproape 40 de ani.
Ştefan de asemenea.
Mihai tot încă cu bine, cu rău îşi trăgână până la 9 ani eroica domnie…
Mircea, Ştefan, Mihai, având puternici duşmani, avură însă şi puternici amici, regi şi împăraţi.
Dar căutaţi cu lumânarea, ca Diogen, nu numai în România, ci căutaţi în toată istoria universală un singur principe carele cu mai puţine mijloace să fi executat în pace şi în război, ca domn şi ca ostaş, într-un interval de douăzeci şi opt de luni, nişte lucruri mai gigantice decât reformele administrative şi bătăliile lui Ioan-vodă!
10. Fiecare fact istoric este o învăţătură adresată la un moment oarecare ce se va ivi cândva în viitor, precum în poezia lui Heine cedrul Livanului se gândeşte la depărtatul brad din codrii Scandinaviei.
Zilele noastre mi se par a fi anume oara care răspunde la vechea lecţiune a lui Ioan-vodă: suntem slabi şi dezorganizaţi, nu avem amici, duşmanii ne împresoară, ne ameninţă, ne năbuşesc din toate părţile.
Dar trebuie oare să desperăm? Lipsească un pârcălab Ieremia Golia, lipsească nişte vornici Bilăe şi Murgu, lipsească un hatman Slăvilă, lipsească negrul stol de lacomi vânzători: şi atunci, sub un alt Ioan-vodă, ne vor ajunge doi ani, numai doi ani, fraţilor români, pentru a răsădi în scumpa noastră ţărişoară un paradis, păzit la hotarele sale de mii de îngeri cu săbii înflăcărate!
11. Pentru cine vrea, în puţin timp şi din nemica se fac multe şi mari.