Era grato alli amici, alli nimici terribile; giusto con i sudditi, infedele con li esterni…
Era iubit de amici, teribil pentru inamici, just cu supuşii, perfid cu străinii…
Macchiavelli, Vita di Castruccio
1. În fine, eroul nostru se văzu stăpân liniştit al Moldovei.
Hotinul era asigurat.
Pe turci îi avea patroni, pe poloni amici.
Rivalul Bogdan rătăcea prin lume: din Polonia trecu la Viena, din Viena la Drezda, din Drezda la Paris, din Paris la Copenhaga, în sfârşit, la Moscva, unde se povesteşte că ţarul, cosându-l într-un sac, l-ar fi aruncat în fluviu.
2. Un filozof antic zise, sunt acum două mii de ani:
„Când cerul voieşte a încredinţa unui om ales o mare misiune, el începe totdauna prin a ispiti sufletul şi cugetul său în amărăciunea zilelor grele; îi oboseşte muşchii şi oasele prin lucrări dureroase; îi aruncă fiinţa în toate lipsele sărăciei şi ale nevoii; vrea ca faptele lui să capete tot rezultate contrare celor dorite; în sfârşit, îi aţâţă inima, îi întăreşte firea, îi măreşte şi adauge forţele prin o energie fără care el n-ar fi fost în stare de a-şi împlini înalta ursită”.
Aşa fu trecutul lui Ion-vodă până a dobândi tronul Moldovei: în curs de o jumătate de secol, el nu cunoscuse decât vagabonde colindări din ţară în ţară; speranţe la tot pasul amăgite; dureri morale şi muncă fizică!
Să vedem care fu misiunea cea mare ce-i încredinţase cerul.
3. Armenist din leagăn, luteran în Polonia, turcit în Constantinopole, Ion-vodă se arătă creştin ortodox ca domn al Moldovei, precum s-ar fi arătat catolic să fi domnit în Spania.
Cezar în Galia adoră pe zeii druizilor.
Napoleon în Egipt se închină în geamia mamelucilor.
Oamenii cei mari, Cezarii şi Napoleonii, nu au toţi decât o singură religiune: religiunea nestrămutată în fundul inimii lor ca albia mării, pe când cultul exterior se alunecă pe marginile buzelor, ca undele ce se joacă pe suprafaţă.
4. În mai puţin de doi ani de domnie în pace, Ion-vodă introduse în ţara sa următoarele cinci reforme, afară de câte ne mai rămân până acum necunoscute:
1. Controlul personal al actelor emanate din cancelaria domnească;
2. Schimbarea capitalei;
3. Eliberarea poporului de jos din jugul aristocraţiei clericale şi laice;
4. Baterea monetei naţionale de aramă;
5. Stricteţa contribuţiunilor fiscale.
Şi toate astea Ion-vodă le făcuse fără ajutorul unei „camere legislative”: camerele legislative nu fac un „2 mai”.
5. Până la 1572 nu găsim asupra tranzacţiunilor în interiorul ţării nici un document subscris cu mâna domnească.
Am văzut cu ochii noştri cel puţin vro zece mii de documente originale: vorbim dupre câte am putut vedea.
Marele logofăt, ca prim cancelar al statului, întipărea pe hârtie sigilul princiar în josul crisoavelor, sau îl anina pe şvară de mătasă cătră pergamenă; apoi uricarul, adecă scribă, îşi subsemna numele undeva în coadă; şi, în fine, fără vro altă formalitate, documentul, care putea să fi fost chiar pe o sută de moşii, trecea bun dat în mâinile celui în drept.
Se întâmpla, fireşte, că marele logofăt, ca om şi mai ales ca ministru, abuza de sigilul princiar: domnul nu ştia nemica.
Ion-vodă, cel dintâi, văzând nedreptăţile ce se puteau face fără ştirea-i, începu a subscrie el însuşi, specificând uneori cu propria sa mână până şi data documentului.
În primul an al domnirii sale el schimbă, unul după altul, doi mari logofeţi: cel al treilea nu mai cuteza a glumi cu încrederea lui vodă.
6. Până la 1572 capitala Moldovei fu Suceava. Ea se bucură de această prerogativă în curs de trei sute de ani, avea 16000 de case, 40 de biserici, mai multe palaturi, un fluviu limpede, o poziţiune pitorească şi un castel care, cu un secol mai nainte, respinsese toată furia unei puternice armate polone.
Totul dară se părea a-i asigura liniştita posesiune a vechilor sale drepturi, consânţite prin o triplă paragrafie „imemorială”.
Deodată, peste câteva luni de domnie, Ion-vodă strămută scaunul ţării la Iaşi.
Acesta era un orăşel mic şi fără apă. Domnii cei vechi, cărora le plăcea a clădi palaturi oriunde se opreau câte două-trei zile pe an, desfătându-se cu vânatul prin codrii învecinaţi, zidiseră şi aici un frumos castel de piatră la capătul sudic al târgului, pe marginea unei râpe, încât să poată servi la nevoie şi în timp de război.
Mai avea Iaşul o capişte armenească, o capelă catolică şi trei biserici române.
În fine, îl împodobea o baie de piatră de arhitectură orientală.
Astfel, se părea că nemic nu putea prevesti acestui târguşor un viitor strălucit între oraşele Moldovei.
Se naşte întrebarea: care cauză să fi putut împinge pe Ion-vodă de a părăsi Suceava? de a îmbrăţişa Iaşul?
Suceava se afla aşezată prea aproape de hotarele polonoungare, prea departe de turci şi de tătari, încât principele, în caz de război, lesne putea fi surprins prin o invaziune din partea Galiţiei sau a Transilvaniei, pe când, totdeodată, el nu putea ajunge la timp pentru a împiedeca o invaziune de peste Nistru sau de peste Dunăre.
Iaşul sta în mijlocul Moldovei.
Acest suprem avantagiu strategic era de ajuns pentru a determina alegerea lui Ion-vodă.
Decis a impune respect tuturor vecinilor, el căta să-şi ridice un cuib central, de unde să poată veghea în toate părţile, ca vulturul ce de pe vârful stâncii pândeşte şi pe puşcaşul de care trebui să se ferească, şi biata turmă din care îşi va ochi o victimă.
7. Strigat-au oare sucevenii contra Iaşului în 1572, precum strigă acum ieşenii contra Bucureştiului?
E sigur că prin retragerea capitalei, Suceava, care nu mai are nici 1000 de case, pierduse peste 90 la sută.
E sigur că atunci nu era pusă în joc sublima cestiune a unirii, pentru care saltă orice inimă română.
E sigur că Ion-vodă nu lăsă Sucevei, drept mângâiere, nici măcar o curte de apel sau o universitate.
E sigur… şi, cu toate acestea, istoria nu ne arată să se fi plâns sucevenii.
8. Tot ce rămăsese fostei capitale din antica-i strălucire era sicriul cu moaştele unui sânt.
Ioan cel Nou aşa-i zicea pe nume era trapezuntean de origină; căci românii, ei singuri între toate popoarele creştine, nu produseră nici un sânt calendaristic din propriul lor sân, lăsând această sarcină oficială muscalilor şi grecilor, între cari cei vrednici de împărăţia cerului se numărau totdauna cu milioane.
Cu vro doi secoli mai nainte, un domn foarte religios cumpără, aduse în Moldova şi aşeză în biserica mitropolitană de la Suceava moaştele fericitului, pe care-l declară a fi patron al ţării.
De atunci încoace, mai mult din patriotism decât din bigotism, sântul cel cu diploma de naţional deveni obiectul celei mai înfocate veneraţiuni din partea moldovenilor; la ziua lui, Suceava se umplea de numeroase gloate de bărbaţi, femei, copii, veniţi în peregrinagiu de prin toate unghiurile ţării.
Străinii afirmau cum că tot cultul moldovenilor se mărginea în adoraţiunea lui Ioan cel Nou: în adevăr, noi ne închinam numai aceluia pe care-l credeam că ne apără ţara.
Moaştele sântului formau unul din principalele venituri ale Sucevei; Ioan-vodă respectă această proprietate; şi sermanii suceveni, atinşi la slăbiciune, rămaseră mulţumiţi.
9. Privind asupra stării sociale a ţării sale, eroul nostru vedea o naţiune mare zbuciumându-se sub apăsarea unei clase mici, asemena atletului muşcat de un şerpe: era statua lui Laocoon, dar o statuă vie şi de proporţiuni imense!
De o parte sta ceea ce cronicele noastre numesc ţară; de altă parte stă ceea ce nu era „ţară”: boierii şi călugării.
Ţară erau mulţi, erau aproape toţi, dar vai! curat numai „suflete”.
Boierii şi călugării erau puţini, erau vro câţiva, dar „materie”: toate pământurile, toate veniturile, toate folosurile erau ale lor; şi oricine nu era din ei nu avea nici atâta loc propriu cât trebuie pentru o înmormântare.
Rezultatul acestei stări de lucruri îl descrie cronica ţării: „În Moldova au cei mici despre cei mari acest obicei de pier fără judeţ, fără vină, fără seamă!”
Ţi se pare că auzi răsunetul cântecelor ţărăneşti din întunericul feodal al evului mediu: „Stăpânii ne fac numai răutăţi; ei nu ne dau nici cuvânt, nici dreptate; ei au toate, iau toate, mănâncă toate, lăsându-ne a trăi în sărăcie şi în durere”…
Între cronica lui Urechea şi cânteculu lui Robert Wace este la mijloc o distanţă de trei secoli; dar între clăcaşii români şi servii feodali noi nu vedem nici o distanţă.
10. Într-un stat astfel constituit, principele putea să-şi aleagă numai una din trei căi: sau să ţină cu boierii şi călugării contra poporului, ori se ţină poporul contra boierilor şi călugărilor sau, în fine, să-i împace unii cu alţii.
Câteşitrele metodele fură încercate.
Cu poporul contra boierilor şi călugărilor ţinuse Petru Rareş; el muri pe tron, după o domnie glorioasă aproape de douăzeci de ani.
Cu boierii şi călugării împotriva poporului ţinuse Alexandru Lăpuşneanul în prima sa domnie: fu trădat, răsturnat şi alungat.
A împăca poporul cu boierii şi călugării se silise Iacob Despota: atrăgându-şi o neîncredere din ambele părţile, el pieri sub loviturile unei coaliţiuni universale.
Aceste trei exemple erau toate proaspete; avându-le plăpânde denaintea ochilor, Ioan-vodă, chiar din egoism, îşi alese calea prin care scăpă naţiunea din ghearele clasei, pe cei mulţi din mâinile celor puţini, pe turma din gura lupului.
11. Am văzut cum un mare vornic pieri sub cuţitul calăului chiar în ziua de Paşti.
Alţi boieri îi urmară unul după altul, deşi nu toţi avuseră plăcerea de a muri înfruptaţi de ouă roşii.
„De pre boierii de cinste şi cei mai de jos sabia lui Ioanvodă nu lipsea, ci cu multe feluri de morţi îi omora”, zice cronica ţării.
12. Monastirile consumau în trândăvie şi în desfrânări sudoarea Moldovei.
Ioan-vodă dede o pildă neauzită până atunci în istoria românilor.
Un vlădică fu convins de crima celei mai negre nemoralităţi; divanul domnesc execută întocmai o legiuire din Codicele Teodosian; „Sodomitul să piară prin flăcări în prezenţa poporului”; mărşavul episcop fu ars de viu; Ioan-vodă ţinea prea mult, pesemne, la litera dreptului roman!
Mitropolitul, putred de bogăţii, adunate prin vânzarea cuvântului lui Dumnezeu, scăpă de caznă şi de moarte fugind la munţi.
Un boier, care dintâi trădase pe trei domni în şir, apoi se făcuse căpitan de haiduci de codru şi, în fine, crezu a-şi ascunde urâtul trecut îmbrăcând haina cea făţarnică a monachismului, fu îngropat de viu în pământ.
„Temniţele erau pline de călugări”, zice cronica ţării.
Fariseii îşi răzbunară într-un mod curios: nici într-o monastire a Moldovei nu ni s-a întâmplat a găsi portretul lui Ioan-vodă sau numele său înscris în vreun pomelnic; iară peste o sută de ani mai încoace, un mitropolit îl şterse chiar din catalogul domnilor ţării, pe care-l scrisese în versuri şi în care, bunăoară, cânta în următorul mod virtuţile Lăpuşneanului:
Domni ş-acesta bine, şi-n Slatina-şi fece
„Monastire frumoasă, pe toate le-ntrece!”
Apoi de!
13. Ura sa pentru boieri şi călugări, despreţul său pentru aristocraţia de tot felul, Ioan-vodă, în unele cazuri, ştia să le manifeste şi fără ajutorul gelaţilor.
În toată Moldova cei mari îşi mascau faptele lor cele neevangelice prin cea mai zeloasă păzire a posturilor; pe când ţăranii, din contra, destul de storşi numai prin apăsare se fereau de a mai slăbi şi mai mult prin lăsări de carne şi, de brânză dacă aveau cumva, din întâmplare, vreuna din acestea.
„La munteni, boierii şi poporul sunt deopotrivă religioşi, zice un călugăr oriental în interesanta sa călătorie; dar în Moldova chiar postul cel mare îl observă numai clasale de sus; iară încât priveşte pe cei de jos, ei de loc nu-l bagă în seamă, şi ireligiozitatea lor, cea mai mult decât tătărească, merge până acolo încât patriarcul de Antiochia când intra în casele lor, ei nu ieşeau înaintea lui nici măcar cu o fărâmătură de pâine”…
Ei bine! Ioan-vodă era întocmai ca ţăranii cei nelegiuiţi ai ţării sale.
Un cronicar mare-logofăt strigă cu un fel de spaimă bigotă: „nu cred să fi fost creştin pravoslavnic, că de ar fi fost creştin, nu s-ar fi însurat în postul mare!
Un cronicar mitropolit îl numeşte: „Ioan cel Rău”.
Şi marele logofăt şi mitropolitul aveau dreptate… din punctul lor de vedere.
14. Ucizând pe boieri şi pe călugări, până atunci atât de puternici, Ioan-vodă, pentru o deplină siguranţă, luă măsuri ca să-i împiedice de a-şi uni forţele contra tronului; măcar că orice ligă e prea slabă când nu o susţine poporul de jos.
Precum ziserăm, toţi aristocraţii, atât clerici, cum şi laici, aveau un singur Dumnezeu: egoism, interes personal, ban.
Ioan-vodă îşi dede un frumos spectacol făcându-i să se bată unii cu alţii, pe când el îi bătea pe toţi deopotrivă.
Luând, bunăoară, o moşie monastirească, el o dedea unui boier: iată călugării ţipând contra boierimii!
Sau, luând proprietatea vreunei monastiri, o dedea unei alte: iată cele două monastiri intrând în luptă!
Sau, în fine, luând de la boierul cutare, dedea unui alt boier; iată boierii înşfăcându-se de păr!
Ţara râdea, privind întresfâşiarea foştilor săi apăsători. Domnul râdea văzând cât de proastă e lumea!
15. Ioan-vodă nu împroprietări pe ţărani; nu! căci se ferea de o criză ale cării efecte, pe de o parte, nu erau destul de limpezi, iară pe de alta, nu puteau să-şi manifeste fructele lor cele bune decât numai doară după un şir îndelungat de ani, străcuraţi în tristă şovăitură.
Împroprietărirea ţăranilor din proprietatea cea uzurpată clerico-boierească este o bucăţire în urma cării, ca rezultat imediat, cei puţini bogaţi sunt foarte sărăciţi şi cei mulţi săraci nu sunt de loc îmbogăţiţi: zecimi de ani trebuie să treacă mai nainte de a reveni lucrurile la o nouă stare normală, mai bună, fireşte, decât starea normală cea veche… dar până atunci? până atunci egalitatea pentru toţi şi în toate!
Ioan-vodă împroprietărea nu numai pe ţărani, ci chiar pe ţigani, când acei ţigani aveau mijloace de a-şi plăti peşin o proprietate; când nu, nu: ci-i înzestra încet-încet cu nişte atari mijloace, întrebuinţând un metod prin care, departe de a produce o criză, el, din contra, înflorea finanţele statului.
Secretul eroului nostru era de o simplitate nespusă; el nu lăsă pe boieri şi pe călugări să abuze cât un fir de păr de munca ţăranului.
Ioan-vodă vedea că ciocoiul ia aproape tot câştigul ţăranului, despoind astfel totdeodată vistieria ţării, căriia boierii şi călugării nu-i dădeau nemica, iară ceilalţi nu mai aveau de unde să-i dea.
Jos abuzul! numai atâta.
16. Aice e locul de a analiza cestiunea proprietăţii teritoriale la români, după vechile noastre legi, nescrise, dar cu atât mai raţionale, bazate nu pe imaginaţiunea vreunui jurist, ci pe însăşi natura cea intimă a poporului.
Boierii sau monastirile nu erau proprietari, ci numai neşte posesori ereditari ai respectivelor porţiuni teritoriale, cari dentru-ntâi le-au fost acordate lor din partea domniei ca locuri deşerte şi fără valoare, pentru a le coloniza cu oameni şi a le da astfel o utilitate.
Domnul ţării rămânea totdauna adevăratul proprietar al întregului teritoriu naţional, încât boierul sau monastirea, având facultatea de a vinde, de a schimba, de a ipoteca, de a dărui moşiele lor, pentru fiecare din atari tranzacţiuni trebuia să capete o nouă specială încuviinţare domnească, condiţionată printr-o dare în bani sau în natură, şi în care principele întărea acuiziţiunea noului posesor prin următoarele caracteristice cuvinte: „i-l dăm lui acel sat etc.”
Pe baza acestei constituţiuni a proprietăţii teritoriale, ţăranii români aveau duble îndatoriri; unele cătră fiscul domnesc, altele cătră posesorul ereditar, din cari cele principale erau:
Îndatoririle ţărăneşti cătră fisc:
1. Dări şi gloabe judiciare, precum, de pildă: bani de divorţ, bani de măritiş, gloabe pentru furturi, duşegubine pentru omoruri etc.
2. O mică sumă bănească anuală şi dijmă în natură de oi, de porci, de miei.
Din toate aceste venituri ale fiscului, posesorul moşiei îşi reţinea, ca un fel de răsplată pentru munca percepţiunii, câte o a treia parte.
Îndatoririle ţărăneşti cătră posesor:
1. Trei zile de lucru, anume: una arând, alta cosind, a treia secerând.
2. De două ori pe an, la Crăciun şi la Paşti, daruri numite „cinste”, anume: ouă, găini, caşuri.
Sub domni de principie aristocratice, fie prin concesiuni formale, fie prin îngăduiri tacite, boierii şi călugării reuşiră, pe de o parte, a uzurpa toate folosurile, câte se cuveneau fiscului şi din cari ei nu aveau drept decât numai asupra unei treimi; pe de altă parte, de a şterge cu
desăvârşire condiţionalitatea obligaţiunilor ţărăneşti, silind pe săteni să le lucreze şi să le dea mai în toate zilele!
Fiscul se fecunda mai ales prin confiscaţiuni; prin vămi, câte nu încăpuseră încă în mâinile particularilor; prin dijma de ceară şi de miere. Dările teritoriale, adevărata avuţie a unui stat bine constituit, erau ca şi nule.
Restrângând cu totul drepturile cele abuzive ale seniorului asupra câştigului ţărănesc, Ioan-vodă ajungea la trei scopuri de o importanţă supremă:
1. Îmbogăţea pe ţărani, adică pe cei mulţi, sau, şi mai bine, pe cei „toţi”.
2. Luând de la ţărani numai 1/5, 1/10 din câte le răpea seniorul, umplu visteria ca niciodată.
3. Reuşi a deveni idolul acelora ce erau „ţară”.
Şi, cu toate astea, el nu împroprietărise pe ţărani!
17. Un alt fapt concurge a proba geniul administrativ al lui Ioan-vodă.
Pentru tranzacţiuni importante, privitoare mai cu seamă la clasa de sus, Moldova întrebuinţa bani străini de aur şi de argint, cari intrau în ţară, în mare câtime, în schimb pentru exportaţiunea vitelor.
Dar banii de aramă erau puţini, încât ţăranul, în tranzacţiunile sale cele mici, se vedea forţat de a opera mai mult în natură moneta cea mai nedreaptă şi mai nesigură.
Domnii precedenţi, Despota şi Lăpuşneanul, făcură bani naţionali de argint, ei nu se gândiră la nevoile ţăranilor.
Ioan-vodă pricepu pe dată toate avantajele monetei de aramă, a cării fabricaţiune, costând puţin statului, aducea totodată foloase prin îmbogăţirea ţăranilor vrea să zică a fiscului.
Gologanii naţionali începură, în fine, a circula prin toate unghiurile Moldovei.
Pe lângă altele, ei familiarizau ţara cu icoana frumoasei figure a principelui, în giurul căriia se citea patrioticul titlu: „Părintele Moldovei”.
E de observat că ei fură la noi nu numai cei dentâi bani de aramă, ci încă cei dentâi cu o inscripţiune românească, nu latinească, ca pe ai lui Despota şi ai Lăpuşneanului, nici slavonească, ca pe cei anteriori.
Boierii şi călugării vorbeau latineşte şi slavoneşte; ţăranul româneşte.
18. Puternicul patronagiu, acordat poporului de jos contra claselor de sus, avea în ideea lui Ioan-vodă, precum lesne ne-am putut convinge, mai cu deosebire o ţintă financiară.
El făcu acum în privinţa ţăranilor întocmai ceea ce regii occidentali făcuseră mai nainte în privinţa comunelor municipale, eliberându-le din jugul seniorilor feudali: imensele abuzuri neregulate ale aristocraţilor izolaţi se prefăcură într-un venit periodic al fiscului, mai moderat individualmente şi colosal în totalitate; cursul apei fu schimbat şi canalizat în profitul tronului, astfel încât pâraiele cele împrăştiate, numeroase şi umflate, se reduseră deodată la proporţiunile unui singur fluviu de aur.
Aşadar, e vederat că, îmbunătăţind soarta ţăranilor, Ioan-vodă avea dreptul de a cere din parte-le nu numai o recunoştinţă morală, ci încă pe acea materială, manifestată prin exactitate şi sinceritate în plata dărilor fiscale, cari formau acum o mică parte din câte le storceau obicinuit boierii şi călugării.
Lipsa sau abundanţa financiară a unui stat, în cele mai multe cazuri, nu depind de sărăcia sau avuţia ţării, ci numai şi numai de modul percepţiunii impozitelor; încât un popor sărac poate să aibe un fisc abundant din cazua unei percepţiuni energice şi bine organizate, pe când, din contra, un popor avut poate să aibe un fisc lipsit din cauza unei percepţiuni moleşite şi rău organizate.
Ion-vodă reuşi de a face ca banii să curgă, aşa zicând, de la sine, în visteria domnească, fără concursul unei miriade de agenţi salariaţi, fără directorate statistice, fără comptabiliate franceză, fără inspectori financiari: el se mulţumi a aplica în toată rigoarea teribila lege penală contra neplatei dărilor.
Mai bine legi puţine, dar bine executate!
Iată tabloul ce-l dă un biograf contimpuran al lui Ioanvodă:
„Dacă cineva vindea fără ştirea domnească un strugur din vie, sau orişicare lucru supus censului, pe unul ca acela Ioan-vodă, înfigându-i o verigă prin nările nasului, cu mânile legate la spate, îl da calăilor, ca să-l biciuiască pe pieţe publice, şi apoi cadavrul lăsă zăcând fără înmormântare, hrană câinilor!”
Astăzi legile noastre pedepsesc cu temniţa pe debitorul unui particular, de cele mai multe ori ale unui grec sau ovreu, căci românii nu prea au bani de dat cu împrumut… debitorul statului rămâne nepedepsit.
Prefer sistemul lui Ioan-vodă.
19. Istoricii incriminează cruzimea eroului nostru.
Sunt nedrepţi.
Iată ce zise peste doi secoli şi jumătate Napoleon cel Mare, când istoricii îl incriminau şi pe el de cruzime:
„Am ţinut totdauna cu majoritatea poporului; la ce, oare, mi-ar fi putut servi crima?”
O logică sublimă!
Ioan-vodă ţinuse şi el totdauna cu majoritatea poporului.
Majoritatea poporului îl iubea, ca nici pe unul din câţi l-au proces şi i-au succes pe tronul Moldovei.
Înşişi istoricii cei încriminatori recunosc, toţi într-o voce, suprema popolaritate a lui Ioan-vodă.
Deci unde e crima?
Nu e crud acel principe care, cu preţul câtorva capete aristocratice şi cu neîmblânzita păzire a legii, îşi cumpără idolatra iubire a ţării întregi.
20. Miraculosul rezultat al administraţiunii lui Ioanvodă se poate exprima prin puţine cuvinte.
În 1572, la intrarea-i în domnie, toate calamităţile erau grămădite asupra Moldovei.
O teribilă ciumă zeciuia prin sate şi prin oraşe!
Un comet speria imaginaţiunea poporului!
O furioasă inundaţie devasta câmpiele.
Visteria era secată prin nebuniele lui Bogdan-vodă, care se plimba cu trăsuri acoperite cu argint şi aur.
Turcii şi tătarii, veniţi în ajutorul lui Ioan-vodă, nu se putură reţine, fireşte, de a nu comite jafuri, violinţe, omoruri.
În fine, era un potop de rele! În curs de doi ani, principele nostru realiză visul domnilor celor mai mari; finanţele erau în floare şi contribuabilii mulţumiţi.
21. Cronicarul Urechea servise în tinereţele sale, ca uricar sau scribă, la curtea lui Ioan-vodă; dar era aristocrat din una din familiele cele mai ilustre ale Moldovei, înrudit cu ceilalţi boieri, devotat călugărismului şi, prin urmare, duşman sistematic al stăpânului său.
Ei bine! cu toată ura-i personală, ce respiră mai în toate rândurile povestirii sale, încât nu se teme de a râde până şi de moartea viteazului, ei bine, cu toate astea, însuşi cronicarul Urechea se simte forţat a caracteriza pe Ioan-vodă în următorul mod: „Era la minte ascuţit, la cuvânt gata, şi se vedea a fi nu numai de domnia acestei ţări, ci şi altor ţări să fie cap şi mai mare”.
Atari cuvinte din gura unui inamic!
22. Nu mai puţin dibace fu politica exterioară a lui Ioan-vodă; deşi, din nenorocire, noi nu cunoaştem din ea, până acum, decât numai o singură cestiune, în care diplomaţia cea machiavelică a unui mic principe român era cât p-aci să arunce într-un grozav labirint de complicaţiuni trei din statele cele mai ponderoase ale Europei: Turcia, Franţa şi Polonia.
23. Curând după intrarea lui Ioan-vodă în Moldova murise bătrânul rege polon Sigismund-August.
El fu ultimul din dinastia iagelonă şi, tronul rămânând vacant, mai mulţi principi străini se grăbiră a se prezinta ca pretendenţi la coroană, între cari şi Enric de Valois, fratele regelui francez Carol IX.
Poarta otomană sprijinea această candidatură.
În Polonia o susţinea, mai cu deosebire, famosul Laski, care ajutase odată lui Despota, dar acum se dumeri de a se face mai bine domn el singur decât să facă pe alţii, şi cerea coroana Moldovei de la influinţa franceză în Constantinopole, ca răsplată a servicielor sale în cesiunea lui Enric de Valois.
Franţa începu a neguţa în taină destituirea lui Ioanvodă.
Astfel politica moldoveană se afla pusă în luptă cu acea franceză.
Să urmărim peripeţiele intrigii.
24. Îndată după moartea lui Sigismund-August, Ioanvodă expedi în acelaşi moment doi ambasadori: unul la Constantinopole, cătră vizirul Mehmed-Socoli; altul la Cracovia, cătră Camera polonă.
Ambasadorul trimis în Turcia solicită un ajutor de tătari, în fruntea cărora Ioan-vodă promitea, cu mândrie, că lesne va cuceri toată Polonia, slăbită prin anarchie.
Domnul ştia prea bine că sultanul, legat prin amicie cu Franţa, nu-i va încuviinţa cererea.
În adevăr, vizirul se grăbi a-i răspunde de a se opri de la orice încălcare contra Poloniei; însă, totodată, îi lăudă zelul şi îndrăzneala.
De altă parte, ambasadorul trimis în Polonia încredinţa cum că o armată de 100.000 de turci, tătari şi munteni, profitând de moartea lui Sigismund-August, erau gata de a năvăli în Galiţia; însă, din mila lui Dumnezeu, îi împiedecă Ioan-vodă prin rugăminţile sale pe lângă vizirul Mehmed-Socoli.
Polonii, pătrunşi de spaimă, nu ştiau cum să mulţumească mai bine generosului principe al Moldovei.
Drept răsplată pentru preţiosul serviciu ce zicea că le făcuse, Ioan-vodă cerea de la camera cracoviană două lucruri:
1. Înapoierea Pocuţiei.
Ştefan cel Mare o cucerise de la poloni şi o reţinu până la moarte; Bogdan cel Chior o pierdu; Petru Rareş o redobândi şi iarăşi o scăpă în vro câteva rânduri; urmaşii săi o lăsară, fără protestaţiune, în curs de patruzeci de ani, sub sceptrul Poloniei; până ce, în fine, demn strănepot al marelui Ştefan, Ioan-vodă îşi ridică glasul.
„Pocuţia e un patrimoniu al meu”, scria el cătră Camera polonă.
2. Înapoierea tezaurelor moldovene, confiscate în Polonia.
În 1564, fugind denaintea Lăpuşneanului, care intra în ţară cu o oaste turcească, Ştefan-vodă Tomşa, ucigaşul lui Despota, fu prins de cătră poloni şi descapitat în Lemberg, din ordinea regelui Sigismund-August, sau, mai bine zicând, după porunca unui expres ambasador turc.
Tomşa ducea cu sine toată visteria ţării: polonii calăi în serviciul sultanului confiscară sacii cu aur ai victimei, mângâindu-se cu metalul pentru ruşinea de a se fi supus orbeşte voinţei păgânilor, contra frăţiei creştine şi contra legilr ospitalităţii.
Ioan-vodă pretindea acum restituirea acelei proprietăţi naţionale.
Ambasada moldovenească îşi împlini misiunea cu o aşa mândrie şi demnitate, încât Camera cracoviană, cuprinsă de mirare, îi arătă mai mult respect decât chiar Ambasadei imperiale de la Viena.
Polonii nu cutezară a ne tăgădui dreptul asupra Pocuţiei, nici asupra averilor lui Tomşa; ci, recurgând la calea amânării, ei promiseră a răspunde îndată după ce-şi vor fi ales un rege.
Ioan-vodă ştia de mai nainte că polonii nu-i vor înapoia Pocuţia, pentru care ei vărsară atâta sânge în curs de un secol; şi că de ar vrea, tot încă n-ar putea să-i întoarcă tezaurele lui Tomşa, de demult împărţite, cheltuite şi uitate; dar nu Pocuţia, nici Tomşa formau adevărata ţinută a ambasadei moldovene.
Atât în Constantinopole, unde stăruise contra Poloniei, precum şi în Cracovia, unde intrigase contra Turciei, Ioanvodă reuşi deplin în planurile sale:
În Constantinopole el se întărea în buna opiniune a otomanilor, pentru ca nu cumva să fie destituit după uneltirile Franciei;
În Cracovia, atribuind turcilor, cu o fineţă diabolică, cele zise de el însuşi, îi compromitea în ochii polonilr, ceea ce-i şi trebuia pentru a surpa candidatura protegiatului otoman Enric de Valois.
25. Peste puţin timp, Ioan-vodă răpezi alte două ambasade, iarăşi una la Constantinopole şi alta la Cracovia.
Ambasadorul trimis la Constantinopole înştiinţă Poarta otomană cum că destronatul Bogdan-vodă adună în Polonia, cu ajutorul magnaţilor, o numeroasă oaste pentru a năvăli din nou asupra Moldovei; şi că se şi apropie deja de fortăreaţa Hotinului…
Ambasadorul trimis la Cracovia rugă Camera de a nu suferi nici o încercare din partea lui Bogdan.
Pretextul ambelor ambasade era de tot imaginar.
Bogdan de mult nu se mai afla pe teritoriul polon.
Cu toate astea, turcii se înfuriară contra Camerei cracoviane, iară camera cracoviană, crezând că în adevăr Bogdan s-ar fi ţinând ascuns undeva în Polonia, răspândi în toate direcţiunile curieri şi emisari, pentru a prinde pe nenorocitul fugar; atât de groaznic ştiuse a deveni Ioanvodă faţă cu unul din cele mai puternice regate ale Europei.
Care să fi fost scopul cel secret al domnului moldovenesc în aceste două ambasade?
1. De a provoca în Constantinopole din partea otomanilor vreo demonstraţiune duşmană contra polonilor, făcând astfel o lovire indirectă, dar dureroasă, în candidatura lui Enric de Valois;
2. Sub aparinţa de a urmări pe Bogdan, să câştige timpul şi ocaziunea de a lucra prin ambasadorul său în Cracovia, împrăştiind bani şi intrige contra politicii franceze.
26. Văzând că Turcia, după solicitaţiunile Curţii de la Paris, tot mai cruţă hotarele Poloniei, Ioan-vodă expedi un al treilea ambasador la Constantinopole.
Reproducem chiar cuvintele agentului francez pe lângă Poarta otomană în scrisoarea sa cătră Enric de Valois:
„M-am înştiinţat că domnul Moldovei trimise aice un ceauş, carele asigură că ţarul moscovit fu primit în Vilna şi în toată Litvania, cu voia şi îngăduirea ţării întregi, şi că este de temut că şi Camera polonă i se va supune, ştiindu-l armat şi aşa de aproape; care veste a fost turburat foarte mult pe turci, făcându-i să hotărească în divanul de ieri un război contra Poloniei.”
Iată dară că diplomaţia lui Ioan-vodă era cât p-aci să răstoarne candidatura lui Enric de Valois, dacă polonii nu s-ar fi grăbit a risipi bănuielile Turciei.
27. În fine, puţin mai nainte de momentul decisiv al elecţiunii de rege, sosi şi la Cracovia un al treilea trimis moldovenesc.
Ioan-vodă reuşise a pune mâna pe două scrisori turceşti din partea vizirului Mehmed-Socolli, una cătră Camera cracoviană, cealaltă cătră episcopul Montluc, ambasadorul francez în Polonia.
În epistola-i cătră Cameră, vizirul poruncea polonilor de a alege pe Enric de Valois, încheiându-o aşa: „să nu întârziaţi cu împlinirea ordinilor sultanului”; în epistola cătră Montluc mărturisea înalta solicitudine a Turciei pentru interesele Franciei.
Scandalul fu universal.
Păgânul dedea porunce „inclitului” regat polon!
Enric de Valois apărea ca un cireac al sultanului!
O indignaţiune generală cuprinse pe mândrii magnaţi, cu atât mai vârtos că trimisul moldovenesc le mai citi în şedinţă plenară următoarea ironică scrisoare din partea lui însuşi Ioan-vodă:
„Din cele alăturate aflaţi porunca măriei-sale sultanului de a pune în capul vostru pe fratele craiului franţuzesc; veţi fi având, credem, destulă pricepere ca să puteţi înţelege că măria-sa sultanul nu lucrează pentru binele creştinătăţii.”
Speriat prin efectul vicleniei lui Ioan-vodă, Montluc striga, jura, şoptea, zbuciumându-se a dovedi cum că cele două epistole sunt născocite din capul moldovenilor.
Totuşi, secretarul Ambasadei franceze, Jean Choisnin, recunoaşte în memoriile sale că infernala diplomaţie a principelui român pusese candidatura lui Enric de Valois întrun pericol extrem, din care abia-abia o putu scăpa renumita abilitate politică a lui Montluc.
28. Oare pe cine să fi dorit Ioan-vodă de a vedea pe tronul Poloniei?
Pe Ernest, fiul împăratului Maximilian?
Nu; căci el apreţuise deja o dată, prin propria experienţă, caracterul nedecis şi egoistic al austriacilor.
Pe Sigismund, fiul regelui Sveziei?
Nu; căci venea prea de departe…
Simpatiele lui Ioan-vodă erau cţâştigate anume pentru acela de care mai cu deosebire se temeau otomanii ca nu cumva să apuce coroana Poloniei: ţarul moscovit, famosul Ivan cel Groaznic.
Cu acest scop, episcopul Isaia Rădăuţeanul, inteligentul diplomat pe care vi-l aduceţi aminte la începutul istoriei noastre neguţând tractatul de pace cu Polonia, fu trimis în taină la Moscva.
Ce va fi insprăvit acolo? Nu ştim.
29. Astfel principele Moldovei, în cei doi ani ai domniei sale, desfăşură o activitate diplomatică de o fineţă rară, de o întindere extraordinară, şi ale cării toate mişcările manifestau din ce în ce mai clar măreţul vis al eroului:
Scuturarea jugului musulman!…
30. Moldova plătea Turciei un tribut anual de 40 000 de galbeni; dar măiastra administraţiune a lui Ioan-vodă o aduse într-o stare atât de înflorită, încât Poarta otomană se crezu acum în drept de a pretinde o dare mult mai mare.
Sultanul Selim II şi vizirul său Mehmed-Socolli erau atunci doi oameni cei mai lacomi de pe faţa pământului.
Un ceauş prezintă lui Ioan-vodă înalta poruncă de a plăti 80 000 de galbeni.
„Patruzeci mii să plăteşti ca bei al Moldovei, iar celelalte patruzeci mii ca ghiaur, de vreme ce ai cutezat a te lepăda de credinţa lui Mahomed”, scria epistola vizirală, ascunzând mârşava aviditate sub o sofismă bigotă.
Trimisul turcesc sosi la Iaşi tocmai în ziua în care Enric de Valois primea în Cracovia coroana regală a Poloniei; fatalitatea vru să triumfe în acelaşi moment, la nord şi la sud, duşmanii lui Ioan-vodă.
31. Pentru alegerea domnului, pentru facerea legilor, pentru cestiuni de o mare importanţă, românii procedau prin convocarea unei adunări obşteşti, aşezate în principiu pe neşte baze mult mai largi decât chiar „votul nostru universal”.
În termeni generali luau parte la deciziuni, ca şi după legea actuală, „boierii, popii şi ţara”; dar analizând cu amănuntul această definiţiune, descoperim în ea elemente dezmoştenite astăzi de anticul lor vot.
Nobilimea electorală se compunea atunci din toţi boierii fără distincţiune: boierii cei mari, cei de clasa a doua, cei de clasa a treia, cei în demisiune, boiernaşii de prin judeţe şi toţi capii militari.
Clerul electoral se compunea din mitropolit, toţi episcopii şi toţi egumenii.
În fine, „toată ţara”.
Cu toate astea, nu numai iniţiativa, ci încă discuţiunea proiectelor era o sacră prerogativă ministerială, Adunarea Obştească fiind strict mărginită în dreptul de a pronunţa o afirmaţiune sau o negaţiune.
Divanul domnesc, adecă cei opt sau nouă miniştri, hotărau de mai nainte în ascunsul cabinetului; apoi mitropolitul, ori marele logofăt, sau chiar însuşi domnul ieşea pe esplanada curţii princiare şi, adresându-se cătră gloatele grămădite pe piaţă, îi întreba: „Vreţi lucrul cutare?”
Poporul răspundea din inspiraţiune: „da” sau „ba”, fără dezbateri, fără şicane, fără amendamente.
Era just.
Gloatele nu raţionează; dar ele pricep foarte bine, prin un fel de instinct, tot ce e bun şi ce e rău.
Aşadară, legislaţiunea noastră cea veche era bazată în aceasta pe o profundă cunoştinţă a naturii umane: majoritatea, adecă instinctul adevărului cel înnăscut şi spontaneu, aproba sau dezaproba minoritatea, adecă raţionamentul cel supus erorilor sistemei şi ale interesului.
Inima sancţiona mintea.
„Inima este care simte pe Dumnezeu!” zise marele Pascal.
Am putea adăugi: „Inima este care simte pe Satana”.
Cu alte cuvinte, în planurile minţii, inima simte când pe Dumnezeu, şi zice „da”, când pe Satana, şi zice „ba”.
Da sau ba… nu cereţi alta de la un vot universal, care nu e şi nu poate fi decât un juriu în cauzele naţiunii întregi.
23. Istoria ne-a conservat propriile cuvinte ale lui Ioanvodă cătră Obşteasca Adunare a ţării:
„Dragii mei boieri şi voi, iubitele mele slugi!
Greul de astăzi întrece toate grelele de mai nainte.
Lăcomia turcilor cere un haraci îndoit.
De-l vom da, ea nu va zăbăvi a ne stoarce şi mai mult, până ce ne va stinge cu totul, căci aceasta o vrea păgânul.
De nu vom da, ne aşteaptă război, stricarea ţării, foc şi sabie.
Cugetaţi şi alegeţi!
Supunându-ne orbeşte vrăjmaşului nostru, vom pieri desigur, şi vom pieri ca mişei; sculându-ne asupra-i, chiar de nu vom izbuti pentru păcatele noastre, tot încă vom avea mângâierea de a pieri bărbăteşte, noi, femeile noastre, copiii… cu toţii!
Voi ştiţi că haraciul nu-l plătesc eu; ci voi şi ai voştri.
Puţin dară mi-ar păsa de nu m-ar durea inima pentru ţară!
Mi-e milă de voi, şi pentru voi îmi voi pune capul meu, dragilor mei tovarăşi!
Să chemăm pe Dumnezeu într-ajutor, ca să plece pe vrăjmaşii noştri sub picioarele noastre.
Să trăim slobozi, ori să ne piară pân’şi urma noastră!
Fiţi cu mine şi cu noi va fi izbânda!”…
33. Pentru a putea înţelege impresiunea produsă prin electrica voce a principelui asupra numeroşilor săi ascultători, trebuie mai întâi să cunoaştem poporul moldovenesc din 1574.
Tocmai atunci un călător polon cutreieră Moldova în toate direcţiunile, vizită oraşele, avu curiozitatea de a vedea unele monastiri, petrecu prin case boiereşti şi prin bordeie de ţărani şi învăţă un cântec pe care-l auzise în atâtea rânduri, încât chiar fără voie i se întipărise în memorie.
Vreţi a aprofunda caracterul unui popor? Studiaţi poezia sa naţională.
Cântecul moldovenesc, memorat de acel călător şi reprodus de el poloneşte, fu:
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
Seamăn pe lume nu are:
Seamăn pe lume nu are,
Decât numai mândrul soare!
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
La Suceava cuibu-şi are:
La Suceava cuibu-şi are,
Şi din el ades el sare!
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
Pune pieptul la hotare:
Pune pieptul la hotare,
Ca un zid de apărare!
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
Bate oardele tătare:
Bate oardele tătare,
Şi turcii pe zmei călare!
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
Bate leşi fără cruţare:
Bate leşi fără cruţare,
Şi unguri fără-ncetare!
Ştefan, Ştefan, domn cel mare,
Are-o ţară mică tare:
Ţara-i mică, ţara-i tare,
De stă lumea la mirare!
Ioan-vodă, marele strănepot al acelui mare Ştefan, se adresa acum cătră neşte oameni deprinşi a celebra în toate zilele, cu sonul alăutei, suvenirul strălucitelor victorii de la Lipineţ, de la Racova, de la Cozmin, de la Baia!
Trecuse abia şeptezeci de ani după moartea viteazului: ici-colea mai întâlneai încă centenari, cari au servit odată sub steagurile sale şi ale căror povestiri volcanizau inimile noii generaţiuni.
Ioan-vodă ştia cătră cine vorbeşte!
34. Născuţi cu tradiţiuni eroice în piept şi pe buze; entuziasmaţi prin tonul, prin cuvintele principelui; îmbătaţi prin iluziunea unui viitor glorios, moldovenii strigară cu glasuri mari scrie cronica ţării: „Vom pieri toţi lângă măria-ta! toţi vom pieri!”
Fu adus sântul Evangeliu.
„Nu cer să-mi juraţi mie, sună Ioan-vodă, nu mie, ci juraţi unul altuia.”
A jura unul altuia se zicea a se face „fraţi de cruce”; una din cele mai nobile instituţiuni cavalereşti d-ale străbunilor noştri, care se însoţea de simbolica formalitate a gustării dintr-o pâine făcută în forma crucefixului; cei legaţi prin un asemenea jurământ deveneau nedespărţiţi la viaţă şi la moarte.
Toţi jurară.
Jurară că, dacă vreunul din ei îşi va vicleni credinţa, atunci să-l bată pământul, focul, apa, văzduhul, pâinea, vinul, sabia, Dumnezeu şi Maica Domnului!
Aşa era jurământul ostaşului român.
Sunt momente sublime în trecutul nostru!
35. Ioan-vodă promisese a nu-şi cruţa viaţa pentru libertatea patriei.
Trebuia dară a se asigura, mai întâi de toate, situaţiunea Moldovei, la caz dacă o lovitură duşmană va precurma zilele generosului principe.
Adunarea obştească încuviinţă două măsuri:
1. Tezaurul ţării şi familia domnească fură trimise la fortereţa Hotinului, unde se grăbiră a refugi şi casnicii boierilor, sub paza socrului princiar, părcălabul Lupea-Huru.
2. Pruncul Petru, fragedul fiu al lui Ioan-vodă, fu declarat erede al tronului moldovenesc, şi numele său începu a figura în documente alăturea cu al părintelui.
Patriotismul, trezit din amorţire în faţa pericolului, înţelese necesitatea eredităţii tronului: fie-ne drept învăţătură!
36. Ioan-vodă chemă atunci pe ceauşul turcesc.
„Pleacă! îi zise cu mândrie principele român. Pleacă şi spune împăratului tău că de azi nainte necum să-i plătim optzeci mii de galbeni, dar nu va vedea nici cât primea pân-acuma: cu banii haraciului îmi voi face oşti şi apoi… apoi vom vorbi.
Pleacă!”