Din care oricine vede cum un vodă n-a putut închide pe un postelnic, pe când un copil a izbutit a închide pe un hatman.
Alături, de pe care spânzura un lanț tot de fier pentru a scoate apă. Palatul avea două rânduri, de arhitectură gotică, cu ușe și ferestre ogivale, cu geamuri verzi cu trei foișoare vitrate și ascuțite așezate în firidele, unui acoperemânt foarte înalt; în fine, un palat precum se poate vedea până acum în Nüremberg, însă numai acolo. Postelnicul se întoarse acasă trist și gânditor. El nu s-a putut aștepta niciodată ca domnul să-l primească cu atâta răceală.
„Ieși, postelnice și vei așterne mai târziu domniei-noastre, despre câte ai lucrat în țara Leahului“ îi zise Ștefan-vodă, fără a-l lăsa să rostească un singur cuvânt.
Sprinceana dreaptă a domnului, se rădică în sus: semn de mâine.
„și de ce să fie mânios? se gândea postelnicul, umblând cu pași mari prin odaie. Ce i-am făcut? Cu ce sunt vinovat?“
Șarpe în zadar își frământa capul pentru a descoperi cauza neașteptatei dizgrații.
În vârstă de treizeci de ani, adică foarte june după ideile epocii, el ajunsese deja mare postelnic și unul din favoriții cei mai de aproape ai tronului. Această repede înălțare îi făcu mulți dușmani și mulți invidioși: pe de o parte, între boierii cei tineri, pe cari îi lăsase în urmă; pe de altă parte, între boierii cei bătrâni, pe cari îi întrecuse. Nu cumva aceștia s-ar fi folosit de lipsa-lui din țară pentru a-l ponegri înaintea lui vodă?
Însă chiar calomnia trebuie să vază o umbră de vină pentru ca să-i poată da un corp. Postelnicul căuta acea umbră și n-o găsea, căci tot trecutul său era limpede ca apa izvorului.
În sfârșit, apăsat de mâhnire, el se aruncă pe divan, crezând că liniștea îi va însufla o idee de mântuire.
Ușa s-a deschis și a intrat vechiul său amic și tovarăș, hatmanul Arbure, pe care l-am văzut în odaia domnească față la scena astrologului.
— E rău, postelnice! e foarte rău! nu-ți pierde timpul: e rău! încalecă un cal, și la fugă!
Așa începu hatmanul.
— Dar eu nu pricep…
— Vei pricepe mai târziu; mai târziu vei pricepe….
— Slujbele mele cele multe…
— Se vor găsi totdeauna mulți, foarte mulți se vor găsi ca să slujească domnilor.
— Nevinovăția mea…
— Ascultă, șarpe! Poruncește să-ți înșeieze pe cel mai bun, auzi! cel mai bun cal din câți ai; ș-apoi vom mai vorbi cât va fi timp.
Postelnicul merse la o fereastră deschisă. Comișii adăpau caii la fântână.
— Bahmetul Talpeș! striga el cătră comiși. Iute!
— Un blăstemat de zodiar — urmă atunci Arbure — proroci lui vodă că tu o să fii ucigaș al nepotului său, al nepotului celui nou născut.
— Eu?
— Cel puțin așa a vrut să înțeleagă măria-sa; așa i-a plăcut să înțeleagă, căci zodiarul a spus numai atâta, că ucigașul domnișorului a sosit în Suceava astăzi, adică a sosit tocmai în ziua sosirii tale…
— Dar au mai fost și alți cu mine.
— Cine anume?
Postelnicul enumeră pe toți tovarășii călătoriei, sale, începând de la rănitul Luca. El a uitat numai pe copilul găsit, despre care credea de prisos să mai vorbească.
Un ușier a venit să spună că calul stă gata la scară.
Postelnicul scoase dintr-o ladă de fier, așezată într-un colț, un sac greu plin de țechini venețiani, numiți la noi venetici, se îmbrățișă cu hatmanul, și ieșiră afară amândoi.
La scară sta spumând și bătând din copite un mândru cal arăbesc din soiul negrilor, negru ca pana corbului, cu un căpușor mic, picioare subțiri și, gât încolăcit ca de lebedă.
Postelnicul voia să mai vorbească; dar Arbure îl împinse spre cal, zicându-i cu asprime:
— Nu e timp, postelnice!
Șarpe se aruncă pe șea, făcu o cruce, se mai îmbrățișa cu Arbure și dispăru.
Hatmanul privi în tăcere siluetul amicului său fugând; dar când voi a se retrage, i s-a părut că zărește ceva într-o fereastră deschisă; era un copil cu ochi gălbui și cu păr cam roșu, îmbrăcat în frumoasă haină vișinie cu ceprazuri de argint și jucându-se cu o minge.
Arbure n-a văzut până acum pe acel copil în casa lui șarpe. Așadară, se apropie și-l întrebă:
— Al cui ești, băietele?
— Apoi acuma eu singur nu mai știu al cui sunt! răspunse copilul, a cărui figură prevestea o inteligență neobișnuită.
— Dar cum te cheamă?
— Mihu.
— Cum ai nimerit aici?
— M-a adus boierul din codrul nostru…
Aci, aducându-și aminte de moartea tătâni-său, copilul a început a se îneca în lacrimi, și hatmanul n-a mai putut scoate de la el nici un cuvânt.
Nu știu dacă toată lumea a observat un lucru; mie, unuia, mi se pare că nu l-a ghicit nici chiar Lavater. Natura copilului se poate recunoaște când îl vezi plângând. Lacrimele nu desfigurează unele fețe copilărești, ba încă le dau oarecare expresiune blândă, dulce, simpatică; pe când, sunt copii al cărora plâns le strâmbă și le schimonosește astfel toate trăsăturile feței, încât nu te poți uita la ei fără să resimți un dezgust, o aversiune, o depărtare involuntară.
Așa era copilul la care se uita acuma hatmanul: figura lui prezintă ceva așa de mizantropic, așa de amar, așa de respingător, încât bătrânul Arbure îi întoarse spatele și se depărta de casa postelnicului, șoptind printre dinți: „Ciudat lucru!“
Vestea despre prorocia astrologului că postelnicul șarpe este menit a fi ucigaș al nepotului domnesc se lăți prin Suceava cu repeziciunea fulgerului, însoțită de sute și mii de de comentarii, care de care mai fantastice.
Însă nu se cunoștea încă hotărârea bătrânului domn, și deci, pe de o parte, toți boierii prieteni ai lui șarpe, pe de alta, toți boierii vrăjmași ai lui șarpe s-au grăbit a merge la palat ca să stăruiască — unii pentru el, alții contra lui.
Vrăjmașii erau mai numeroși!
Vodă chemă pe vel-armașul Fliondur și-i porunci să închiză pe postelnic în foișorul cetății pănă la o altă poruncă.
Armașul adună toate slugile postelnicului, le întrebă unde e stăpânul lor, dară nu știu să-i răspunză nimeni.
— Eu știu, strigă atunci copilașul cel roșcovan, alergând înaintea armașului; venise aici un boier cu musteți mari albe și zise jupânului să fugă, eu i-am auzit vorbind, ținindu-mă ascuns din dosul ușii.
Slugile au adeverit că au văzut pe hatmanul Arbure.
Armașul raportă lui vodă rezultatul cercetării și primi porunca de a întemnița pe Arbure și de a trimite douăzeci armășei în goană după postelnic, zece pe drumul Ardealului și alți zece pe drumul Poloniei.
Era cel puțin patru ore trecute de la fuga lui șarpe.
Armășeii l-au căutat în dreapta și-n stânga, dar i s-a pierdut urma.
A doua zi a venit la domnitor vești noi despre năvălirea curândă a tătarilor în părțile Fălciului. Ștefan era acum prea bătrân și prea slăbănog pentru ca să mai poată mânui sabia. După o lungă răzgândire și nedomerire, el porunci armașului să scoată din popreală și să aducă la palat pe Arbure, atunci cel mai vestit din toți hatmanii Moldovei.
— Te vei fi supărat pe mine, jupâne hatmane, și ai dreptate, începu domnul, făcând lui Arbure semn ca să șază.
— Ba nu m-am supărat pe măria-ta, stapâne: m-am supărat pe veneticul, care prin vrăjiturele lui ți-a fermecat judecata măriei-tale, răspunse cu îndrăzneală Arbure, dar fără a se pune jos.
— Lasă, te liniștește, căci am poruncit să-l dea afară peste hotare, zise vodă, făcându-se că n-a înțeles amara ironie a hatmanului. Așadar, Arbure, fie pace între noi, și să ne iertăm unul altuia, pentru ca să ne ierte apoi și Sânta Treime.
— Amin!
— Acum, du-te de te odihnește, și te vom chema după aceea la slujba domniei-noastre.
Hatmanul sărută mâna ce vodă îi întinse cu prietenie și ieși din palat, zicând în sine: „Vulpe bătrână!”
Tot atunci stăpânul, rămas singur, zâmbi fi zise în gâadul său: „Proastă-i lumea!”
În curtea palatului un arcaș aduse înaintea hatmanului un săcui, care-l căuta de vro câteva ceasuri.
Săcuiul îi-dete în mână următoarea scrisoare de la postelnicul șarpe:
„Frate mai mare și ca și un părinte, jupân hatmane! Scăpat-am cu zile în țara Săcuiască și mă aflu sănătos în casa grofului Andraș. Pană ce va trece urgia măriei-sale lui vodă, nu te îndura de a mă înștiința despre starea lucrurilor pre acolo. Iarăși să aibi în milostiva ta grijă căsuța mea, pre biet nepotul meu Luca și pre nevinovatul copil ce l-am întors din calea hoției…”