în care apar pe scenă trei doftori: un italian, o babă și un copil de unde rezultă că medicina a prosperat totdeauna la români.
Luca cu care am făcut cunoștință la începutul acestei istorii, era nepot de frate al postelnicului șarpe.
Tată-său, părcălab al Cetății-Albe, fu ucis pe murii fortăreței, apărând-o contra turcilor. Mumă-sa și două surori căzute în robia tătărească, pieriră fără veste. Luca a scăpat, fiindcă din întâmplare se afla atunci în Suceava la moșu-său.
După obiceiul acelei epoce, de la doisprezece sau treisprezece ani în sus, fiul de boier român, pentru a ajunge însuși boier, devenea ostaș. în războaiele contra turcilor, tătarilor, leșilor, mai cu seamă în sângeroasa bătălie de la Cosmin, tânărul Luca atrase asupră-și privirile chiar din partea celor mai vitezi, nu atât prin o furie războinică pe cât prin un sânge rece mai presus de natura omenească.
A ședea lângă vatră sau a sta în fața dușmanului îi era totuna. El căpăta rane cu aceeași nepăsare cu care bea un pahar cu apă.
Niciodată ninieni nu l-a văzut nici râzând, nici plângând; niciodată vocea lui nu-și schimba tonul obicinuit; niciodată pașii lui nu erau mai pripiți sau mai înceți. Luca nu știa multă carte, dar avea multă minte. Deprinderea de a cumpăni fiecare mișcare, de a cântări fiecare cuvânt, de a desfira fiecare faptă îl înzestra în gradul cel mai înalt cu cunoștința vieții. El vorbea bine, dar niciodată de prisos, însuși postelnicul, cu toată fineța sa, de multe ori recurgea la sfaturile nepotului și recunoștea bunătatea lor.
Luca nu pricepea ce este dragoste sau ură. El nu ura pe turci sau pe tătari, deși lor le datorea stingerea neamului său. El nu iubea pe postelnic, măcar că acesta era unica sa rudă și unicul său protector. El nu ura și nu iubea pe nimeni; dar în privința tuturor își împlinea ceea ce i se părea lui a fi o datorie a sa. Se bătea ca un leu cu turcii și tătarii, socotea și apăra ca un fiu pe postelnic…
Luca era nalt, subțire, cu picioare și mâni de o lungime disproporționată; avea o pieliță foarte albă, ochi albaștri și somnoroși, păr galben, un nas tras; în fine, o figură mai mult olandeză, ceea ce nu este de mirare, căci românii nu se deosebeau niciodată, ca celelalte popoare, prin vreun tip propriu al lor. Ca regnul vegetal al țărilor noastre, ca temperatura cea nestatornică ce ne bântuie când cu frigul norvegian, când cu arșițele Egiptului, fiii Daciei lui Traian poartă pe fețele lor tiparul tuturor climelor.
Și nu știau ce să facă, cum să înceapă măcar. După fuga postelnicului din țară, mai mare peste casă a rămas cunoscutul nostru din Codrul Cosminului, gramaticul Morgu, poreclit Hârea, fecior al unui boier muntenesc care pribegise în Moldova din cauza cruzimilor lui țepeș-vodă și muri aici, lăsând pe fiul său sub ocrotirea postelnicului șarpe. Iorgu iubea foarte mult pe Luca și cu tristeță se scărpina la cap, gândindu-se la suferințele lui și întrebându-se pe sine însuși: „Ce-i de făcut?“
— Să aducem pe mătușa Despa, îi zise vânătorul Focșa.
— Dar nu știi tu că mătușa Despa e o muiere și ea? răspunse Iorgu, apăsând asupra cuvântului muiere.
—Te temi de mânia boierului? Parcă jupânul postelnic o să știe!
— Poate să afle…
— Vorbă să fie! ș-apoi dacă nu va vindeca mătușa Despa, atunci nici Dracul nu va mai putea să vindece, iartă-mă, Doamne!
— Fie și așa! Ad-o dară aici pe mătușa Despa. —O aduc îndată, dar să știi că ea nu primește bani mâi nainte de a vindeca cu desăvârșire.
— Numai caută să nu ajungă cumva la știrea postelnicului.
Mătușa Despa a cercetat starea lui Luca, a cerut să i se aducă apă nencepută și stropi rana de trei ori, cântând următoarea invocație, râmasă de la strămoșii noștri romani, și pe care nu știu dacă ea singură o înțelegea:
„Sator
Arepo
Tenet
Opera
Rotas”
După aceea udă în apă un petec de pânză curată și-l legă la rană, incredințând că bolnavul se va însănătoși în nouă zile, repetându-se de câte șase ori pe zi operațiunea spălatului runei cu apă nencepută și descântată.
Dar numai două zile a urmat Luca cu leacul mătușei Despei. La a treia zi veni hatmanul Arbure, îndemnat prin scrisoarea pribeagului postelnic, și, aflând despre boala nepotului prietenului său, aduse cu sine pe doftorul Geromino.
Medicul italian dezlegă rana lui Luca și o văzu pe jumătate tămăduită.
— Cine l-a căutat? întrebă el pe Iorgu.
— Apoi de, cine să-l fi căutat! adusei pe mătușa Despa…
Auzind acest nume, doftorul, aruncă pe masă bereta sa te catifea neagră și nu putu a nu rosti printre dinți un: „Carpo di Bacco“
— Și ce a făcut mătușa voastră?
— Descânta și uda rana cu apă rece.
— Blăstemată! procletă! Poftim, mă rog, ce fel de duh descânta și uda!
— Cu toate astea, vezi că leacul a ajutat mult; rana s-a închis… clipă la copilul găsit Mihu.
Introdus în casa postelnicului, el alătură mai nainte de toate îndemânările noii sale locuințe cu golitatea vieții hoțești; își aduse aminte grosimea cămășuței sale țărănești cu scumpul dolmănaș ce-i luă Iorgu de la Liovean, precum se numeau comercianții din Lemierg așezați în Suceava alătură ghionturile și bătăile ce căpăta de la hoți, cu socotința ce-i arătau acum toate slugele, numindu-l „cocon“; și toate aceste alăturări l-au mângâiat pe dată chiar de moartea părintelui său.
Uitându-se apoi în giur, Mihu văzu că, afară de el, postelnicul mai avea alți doi copii de suflet mai vechi și, firește, mai iubiți, pe Luca și pe Iorgu; și băiatul pricepu că dragostea lui șarpe pentru dânsul ar fi mai mare, de n-ar fi ceilalți doi părtași, pe cari a și început a-i urî.
Văzând pe Luca bolnav și zăcând fără mișcare, Mihu își zise: „încai acesta de ar muri, deocamdată!“
Invidia e unul din acele simțiminte cari se nasc și se devoltă în om mai nainte de toate.
Biblia, totdauna sublimă în alegoriele sale, rerpezintă invidia iscându-se între cei dintăi doi copii de pe fața pământului: Cain și Abel. Nemic mai adevărat!
Mihu a fost față când doftorul se rosti asupra netrebniciei descântecelor babei, și el resimți bucurie. Mihu a fost față când doftorul promise a aduce leacuri cumsecade, și el se întrista.
— Bădiță Iorgule — zise deodată copilul cătră gramaticul postelnicului, aruncând mingea în sus—oare piperul strică la o rană sau nu?
— Cum să nu strice, nebunule, de vreme ce arde? Nu degeaba muntenii îi zic ardei!
— Cine sunt muntenii?
— Niște români ce ascultă de o altă domnie.
— Vrea să zică, piperul arde ranele? Firește.
Peste câtva timp, doftorul aduse un borcănaș cu o unsoare de culoare trandafirie, zicând lui Iorgu să ungă rana la noapte și să lase așa pană la a doua zi, când se va vedea ce va mai fi de făcut.
Iorgu puse borcănașul pe o masă lângă patul lui Luca.
— Aceasta-i unsoarea pentru rana bădiței Luca? întrebă Mihu.
— Dară, răspunse Iorgu.
Leacul a înzecit durerile bietului Luca. Rănitul se zbuciumă toată noaptea. Când doftorul veni dimineața, el se miră și se sperie singur de o așa neprevăzută lucrare a unei unsori menite a liniști și adormi suferința; dar, dezlegând rana, văzu că doftoria cuprindea acum în sine niște atome negre, ce i s-au părut a avea o mare asemănare cu piperul și cari nu făcea de loc parte din rețeta primitivă, prescrisă după preceptele lui Galien.
Iorgu, aducându-și aminte de întrebările ce i le-a fost adresat Mihu, a înțeles pe dată cine era vinovatul.
— Schimbă doftoria, meștere doftore, și te asigur că voi priveghea astfel ca nimeni să nu se mai amestece în această treabă.
Doftorul se uită în ochii lui Iorgu cu un aer de măreață profunditate și-i zise cu un ton misterios:
—Așa că sunt drăcii d-ale babei Despei?