Prin care se probează că politica cea mare este un lucru foarte copilăresc.
S-au strecurat vro două săptămâni de la scena tragicomică descrisă în capitolul precedinte. Doftorul venea în toate zilele, Iorgu schimba unsoarea cu însăși mâna sa, lui Mihu îi era oprit de a pune piciorul în odaia bolnavului, și astfel Luca a început cu încetul a se îndrepta, aiurarea a trecut, și din când în când el se încerca a umbla rezemându-se pe cârje.
Prima întrebare ieșită din gura rănitului a fost:
— Unde este postelnicul?
Din întâmplare, ucigașul său nu se știe cine va fi, ferească-ne Dumnezeu; dacă însă va fi omorât cu precugetare, ucigaș al lui nu va putea fi decât Mihu“.
Ajuns la această sigură încheiare, Luca rupse duozilnica sa tăcere și întrebă a treia zi pe Iorgu despre purtarea copilului găsit, de când intrase în casa postelnicului. Iorgu i-a înșirat toate, iar mai cu seamă cum, pârând pe Arbure, Mihu pricinui întemnițarea bătrânului hatman, și cum apoi amestecă piper în unsoarea adusă de doftor. Murmura Luca în urma acestor observațiuni, și iarăși se gândea, și iarăși observa, și iarăși murmura.
Dar pe cât Luca îl studia pe Mihu, pe atâta și Mihu îl studia pe Luca. Copilul înțelegea de minune că bădița nu-l are la stomah, și se hotărî a preveni lovitura, cu atât mai vârtos că ura sa pentru stegar deveni și mai înverșunată de când nu i s-a nemerit stratagema cu piperul: dușmănia crește prin neizbândă.
Iorgu lăudase în mai multe dăți neobicinuitele daruri ale mătușii Despei, care avea puterea, zicea grămăticul, de a schimba oameni în lupi, de a opri vântul, de a aduce ploaie sau seceta și chiar de a pogorî luna pe pământ.
Mihu se preface bolnav.
—Ce te doare? îl întrebă Iorgu.
— Îmi arde inima…
— Numai atâta
— Îmi tremură tot trupul…
— Și mai?… Culcă-te și ți-o trece.
— Ba îndură-te bădiță Iorgule, trimite după mătușa Despa.
Iorgu întrebă pe Luca.
—Trimite după babă; ce mare lucru?!
— Dar ce va zice boierul afând că o muiere a intrat în curtea sa de două ori?
— Moșul nu este aici, și femeile îl supără numai atunci când le vede sau când se poate întâmpla ca să le vază,
—Ai dreptate! mie asta nu mi-a venit în cap… Dar mătușa Despa răspunse la chemare că a fost desprețuită în casa postelnicului pentru hatârul unui afuirist de neamț și că cinstea nu-i iartă de a se mai face încă o dată de râsul lumii.
— Atunci trimite-mă la ea acasă, bădiță Iorgule, șopti Mihu, prefăcându-se că abia mai poate vorbi de durere.
Iorgu chemă pe vânătorul Focșa și-i porunci să ia în brațe pe copil și să-l ducă acasă la mătușa Despa.
Căsuța bătrânei fermecătoare se înălța pe o movilă singuratecă, la ale cărei poale curgeau cu freamăt-monoton undele apei Suceava. în loc de gard, o încungiura din toate părțile o cunună de plopi, ca o ceată de uriași supuși la poruncele misterioasei babe. Edificiul, zidit de vălătuci și neboit, era așezat, ca o moară de vânt, pe două bârne groase și lungi. Acoperemântul casei nu se vedea de loc, ori pentru că era oblu, sau pentru că lipsea de tot, ceea ce ni se pare a fi mai probabil.
Poporul credea că înăntrul movilei s-ar fi aflând cămări tainice, în cari mătușa Despa păstra odoare neprețuite și unde făcea cumplitele sale farmece; dar unul mai cutezător, care s-a fost bizuit a pătrunde în acea groaznică peșteră, s-a înecat în Suceava, ba încă tocmai la mal, încât s-a tăiat oricui pofta de a se gândi măcar să urmeze nenorocitei încercări.
Trei pisice negre se jucau prin odaie.
Mătușa Despa ședea lângă o fereastră deschisă, fără gratii, și împletea la ciorapi, aruncând din când în când câte o cătătură dasupra tulburelor ape ale Sucevei. Ea purta un zăbun de tebencă verde, un fel de stofă ce se fabrica pe atunci în Flandra și era foarte căutată în orientul Europei— și avu capul descoperit, căci, precum am mai spus, era fecioară și ținea mult la simptomele exterioare ale virginității sale.
— Bine ai venit! zise mătușa Despa, văzându-l pe Focșa. Cu ce te-a adus Dumnezeu?
— Bine te-am găsit, mătușo Despo! Mai întâi, am venit să-ți mai mulțumesc o dată pentru… știi pentru ce!
— Vrea să zică, ea te iubește acuma?
— E nebună după mine, mătușo.
— Mă bucur.
— Bunătatea d-tale. Alta, am venit să te rog să vezi pe copilul ăsta bolnav…
— Așa se poate; dar că eu, tocmai eu să mai calc vreodată pragul postelnicului, ferească-mă Dumnezeu! că doară nu sunt de râsul nemților!
— Apoi ce s-a întâmplat nu se mai poate întoarce, mătușico.
— Știu, știu bine că vă căiți acuma, dar lasă!… Ce boala are băiețelul?
— Parcă mi se sfâșie trupul, răspunse Mihu, ținându-se cu amândouă mânile de mijloc.
— Atunci lasă-l aici la mine până mâine, vere Focșo.
— Nu te temi să rămâi singur? întrebă vânătorul pe Mihu.
— D-apoi de ce să mă tem? răspunse copilul cu mândrie.
— Așa vine vorba, Mihule..
— Eu nu mă tem de nimic… dar mă doare!
— Voinic băiat și-a găsit postelnicul! zise zâmbind mătușa Despa.
— Voinic și încă prea voinic! Nu știu ce mai are și jupânul postelnic de-i gata să culeagă toți copiii din drum, măcar că nu-i plac muierile!… Așadar, îți sărut mânile, mătușico și voi trece mâine dimineața.
— Cale bună, vere!
Ieșind Focșa, mătușa Despa trecu în cămăruța de alături, aduse o unsoare cenușie, despuie pe băiat de haine, îl lungi pe masă și se apucă a-i freca încheiturile oaselor, buiguind din gură următoarea galimatie în versuri;
Purces-a omul mare
Pe drumul mare
Cu toporul mare
La pădurea din pământ.
Nimeni nu l-a văzut,
Nimeni nu l-a auzit,
Numai Maica preacurată
Înaintea-i a ieșit și l-a întrebat:
— Unde te duci?
La pădurea mare.
— Nu te du la pădurea mare,
Ci te du la Mihu,
Să-i tai toate durerile,
Din cap, din dinți, din măsele,
Din nas, din ochi, din urechi,
Din fălci, din barbă, din frunte,
Din mâni, din mijloc, din picioare
Și din tot locul,
Să rămână Mihu curat,
Luminat, făr’ de dureri,
Cum maică-sa l-a născut…
Băiatul răbda operațiunea, silindu-se în căpușorul său a născoci modul cum să declare în fine doftoroaiei adevărat-i dorință; dar mătușa Despa îl freca și-l întindea cu atâta virtute, încât Mihu își simți toate oasele sfărâmate și începu a țipa:
— Lasă, mătușico, că nu mă doare!
— Așa degrab?
— Apoi nu mă durea nici mai nainte .
Aceste cuvinte avură asupra mătușii Despei o putere electrică. Copilul își bătu joc de meșteșugul ei. înfuriată, ea îl apucă de păr, îl ridică în sus de pe masă și apoi, punându-l drept pe picioare, îl întrebă tremurând de mânie:
— Cum ai spus, pușchiule? Nu te durea nici mai nainte? de ce dar veniși la mine?
— Nu te supăra, mătușico! ascultă cuvintele mele…
— Spune, spune! Așa că te-a învățat doftorul neamț de la curtea domnească?
— Ba nu, mătușico!
— Ba așa, blăstematule!
— Să vezi singură… bădița Luca…
— Ei bine! ce face bădița Luca?
—Vrea să mă omoare, știu bine că vrea să mă omoare, căci a văzut că mă iubește jupânul, și se teme ca nu cumva să-mi lase mie toată averea; de aceea vrea să mă omoare; l-am auzit șoptind cu bădița Iorgu să mă omoare, și cu doftorul neamț…
— Și cu doftorul, neamț?
— Da, și cu doftorul neamț, l-am auzit șoptind să mă omoare; așadar, m-am făcut bolnav, ca să te poci vedea pe d-ta și să te rog…
— Ce vrei de la mine?
— Mai bine eu să omor pe bădița Luca decât să mă omoare el pe mine.
— Și cum să-l omori?
— Dacă me-i ajuta d-ta…
— Eu? cu ce să-ți ajut?
— Să-mi dai ceva ca să-i pun în mâncare…
— Vrei să-l otrăvești?
— Așa se zice? a otrăvi?
Mătușa Despa s-a înfricoșat de finețea scelerată a copilului.
— Bine, băiete: eu ți-oi da otravă, zise ea după un minut de răzgândire și, ieșind în cunoscuta cămăruță, adusă o sticlă plină de ceva incolor. Iată, pune aceasta în paharul lui Luca ca să bea cu apă.
— Și în apă n-are să se cunoască?
— De fel.
Mătușa Despa îmbrăcă și reconduse pe Mihu la casa postelnicului; povesti lui Luca tot ce se întâmplase și-l asigură totodată că
așa-numita otravă ce o dede băiatului nu este decât apă de izvor fără nici un amestec.
— Vezi, dragul meu, vezi! Voi vă încredeți în afurisitul de neamț; dar neamțul oare va face pentru voi una ca asta?
Luca concedie pe mătușa Despa, dându-i douăzeci de groși, un bacșiș foarte generos pentru acea epocă, și zicându-i că nu toți nemții sunt răi; apoi chemă pe Mihu.
— Spune să-mi aducă un pahar cu apă rece.
Mihu se răpezi afară cu iuțeala veveriței și într-o clipă reveni singur cu un pahar plin cu apă.
— Bea tu pană la jumătate, și apoi rămășița o voi bea eu zise Luca, uitându-se țintă în ochii copilului.
— Să beau eu? răspunse Mihu, făcându-se roșu ca dolmănașul său.
— Da; să bei tu; de ce nu?
— De ce nu! O să beau, măcar că nu mi-e sete, răspunse Mihu, sforțându-se a-și ascunde turburarea. Luă paharul din mâna lui Luca, îl apropie de buze și… îl scăpă jos cu o așa dibăcie, încât oricine ar fi jurat că a căzut din întâmplare.