în care se aruncă o vie lumină asupra adevăratului înțeles al institutelor lui Justinian.
— E ciudat, foarte ciudat! zicea părintele chir-popa Sofronie, încrucișând mânile pe piept cu aerul unui mucenic.
— Învață-mă, ce să fac? Ce mă sfătuiești, sfinția-ta? întreba cu tristețe Luca. Precum însuți te-ai încredințat, nu mai poate fi nici o îndoială despre apucăturele diavolești ale acestui băiat, care se pare a fi născut numai pentru omoruri și faceri de rele. ți-am spus cum trădase pe hatman, cum îmi întărâtase rana, cum se bizui a mă otrăvi… ei bine?
Părintele Sofronie asculta tânguirile lui Luca clătinând din cap în dreapta și-n stânga, ca și când ar fi fost cufundat în răzgândiri foarte adânci.
— Nu cumva să-l ucidem, pentru ca să scăpăm lumea de acest strigoi, care o să sugă sângele aproapelui său?, zise Luca după o pauză.
— Păcat! păcat de moarte! strigă părintele Sofronie, rădicând ochii în sus ca sfinții de pe icoane.
Să-i îndreptăm năravul prin bătăi? prin cazne?
— Nu se va îndrepta, fiule nu se va îndrepta! Lupu schimbă părul, dar năravul ba.
— Ce-i dară de făcut?
Pentru ca să putem înțelege sfatul ce va ieși din gura lui chir-popa Sofronie, trebuie să cunoaștem mai întâi caracterul acestui nou personagiu al istoriei noastre.
O oacheșă italiancă, fiia unui nobil sărac și fudul, înnebuni pe Sperea. Băiatul era frumos și străin: două mari merite to ochii unei femei. Intriga se începu prin serenade și se sfârși prin cursă. Tatăl fetei cerea ca moldoveanul să se facă catolic și să se cunune. Studentul n-a primit nici una, nici alta: a se lepăda de ortodoxie era a pierde… sufletul?… nu, ci averea părintească; a se cununa era a nu câstiga nimic în cazul cel mai bun; așadară, el fugi din Padova și se întoarse în Moldova.
Vornicul Gangur, bătrân de vro optzeci de ani, locuia în Bârlad. Sperea sosi îmbrăcat după moda occidentală cea mai nouă: o beretă cu pene, un spențeraș strâmt, o manteluță scurtă, gulerul cămășii îmflat și drapat, nădragi trași pe piele ca și când n-ar fi etc. Când junele intră în odaia, tătâne-său, vornicul voia să se scoale din jeț, dar vai! lovirea apoplexiei îl pironi mort cu gura deschisă.
Toată țara credea că vornicul Gangur a murit de bucuria de a revedea pe unicul său fiu, numai bârlădenii încredințau că pricina morții sale au fost hainele cele nemțești ale junelui Sperea, lucru nepilduit pănă atunci în cinstitul și creștinescul oraș al Bârladului.
Oricum să fie, junele Gangur rămase acuma stăpân nemărginit al unei averi colosale. Dar banii nu îndestulau pe viermele măririi, ce-i rodea sufletul. El știa că a fi boier fie cât de mare, logofăt sau hatman, nu este încă a fi ceva, căci tronul singur era pe atunci tot, iar față cu tronul, aproape pe aceeași linie, figura… mitropolitul. „Mitropolit, mitropolit cu orice preț!” și-a zis dară tânărul Gangur.
Ei bine! el dăruiește toate moșiele sale monastirii de la Tazlău, și fostul jurist de la Cracovia, fostul amant din Padova, abia în vrâsta de douăzeci și cinci de ani, se preface în „chir-popa Sofronie”. „Chir-popă” se zicea atunci despre toți membrii clerului fără deosebire, fie laici, fie seculari.
În scurt timp, junele monah izbuti să dobândească admirațiunea părinților tazloveni prin două mijloace: executând toate greutățile vieții monastice cu cea mai mare sfințenie, întocmai după tipicul Sântului Vasilie; al doilea, fiind totdeauna cel întâi gata — el, boier mare și cărturar de prin țări străine… a ajuta și a învăța pe frați, pe săraci, pe neputincioși.
chir-popa Sofronie a descris cu amănunte propria sa persoană, și fiindcă nu putea să-și spună cugetul pe față, el a încheiat zicând: „Așa-dară, vă sfătuiesc a alege pe preacuviosul părinte Natanail“. Părintele Natanail era un bătrân cu un picior în mormânt, nu știa nici o limbă străină, nu ieșise niciodată din hotarele Moldovei, era un fiu de opincar; în fine, nu poseda nici una din condițiunile egumenale cerute în strălucitul cuvânt al chir-popii Sofronie.
Călugării s-au uitat unul la altul și… au aclamat de stareț, pe sărmanul Natanail.
Părintele Sofronie pierdu răbdarea, uită ipocrizia, călcă cuviința și strigă în gura mare: „Sunteți niște proști!“
După o asemenea comică demascare, eroul nostru s-a retras la un metoc tazlovean din Suceava.
După mai multe strângeri din umeri, chir-popa Sofronie aținti pe Luca și-i zise cu o voce misterioasă:
— Știi ce să facem?
— Aștept ca sfinția-ta să mă pui la cale.
— Mai nainte de toate, trebui să nu ne abatem niciodată de la legile dumnezeiești și de la legile omenești. Ei bine, fiule, pravila împărătească a preaevlaviosului împărat Justinian zice că dreptatea este τό οίχεϊου δίχαιου έχαςτφ υέμειυ.
— Eu nu știu grecește, părinte.
— Aceste cuvinte se tălmăcesc pe românește așa: să dai fiecui ce este al lui.
— Prea bine; dar nu înțeleg ce legătura poate fi între pravila împărătească și copilul Mihu?
— Ia gândește-te bine.
— Ba te rog, părinte, să-mi lămurești priceperea, căci știi că eu n-am învățat multă carte.
Chir-popa Sofronie s-a sculat, a făcut câțiva pași prin odaie și se reașeză în fața lui Luca,
— Ascultă dară, fiule. Ai auzit că pravila împărătească sună curat: să dai fiecui ce este al lui. Bagă seama: ce este al lui. însă spune-mi, ce este și poate fi al unui copil adus din codru? Vezi bine, al lui este codrul. Vrea să zică, înțelesul pravilei, în împregiurarea de față, se răstălmăcește așa: dreptatea este de a da lui Mihu ce e al lui, adică de a-i da codrul.
— De a-i da codrul?
— Firește. Postelnicul, aducându-l din codru și hărăzindu-i o locuință în acest palat, voia să-i dea mai mult decât ce avusese, căci un palat e mai mult decât un codru. Băiatul s-a arătat nevrednic de a se bucura de un așa prisos, după vorba Sântei evanghelie: „Nu vărsareți mărgăritarele voastre înaintea porcilor, să nu le calce cumva sub picioarele lor și întorcându-se să nu vă rumpă pre voi“.
A-i ridica viața pentru o asemenea vină e nedrept, fiindcă moartea îl va lipsi nu numai de palat, ci chiar de codru, adică de ceea ce avusese mai nainte. Dreptatea ne iartă ca să luăm prisosul, de care nu știu a se face vrednic și prin care poate să ne va-teme pe noi înșine; dreptatea însă nu ne iartă de a-l dezbrăca și de ce a fost al lui. Mă pricepi, fiule?
— Cu încetul, încep a mă dumeri, părinte.
— Mai pe scurt grăind, trimite-l în codru și lasă-l acolo, căci așa se rostește în înțelepciunea sa cea mare pravila împărătească:
τό οίχειογ δίηαιογ έχάδτφ γέμειγ.
— Dar în codru copilul va muri de foame, părinte.
— Dumnezeu nu lasă nici pre pasările cerului, zice Sânta Scriptură.
Rămas singur, Luca s-a gândit foarte mult, după obiceiul său, asupra teoriei lui chir-popa Sofronie, și, măcar că judecata cea sănătoasă îl făcea să ghicească că este o sofismă, pe de altă parte, stegarul trebuia să recunoască ca nu are alt mijloc mai potrivit de a scăpa de periculosul copil.
— Iorgule! zise el cătră gramatic, încalecă ia pe Mihu cu tine, du-l în Codrul Cosminului și lasă-l acolo.
— Dar ce o să zică postelnicul?
— Lasă pe mine, să-i răspund eu; acest copil nu mai poate rămânea la noi.
— Și să-l duc tocmai în Codrul Cosminului?
— De acolo l-am luat.
— Dar drumul e lung, primejdios, mai cu seamă pentru cineva singur… Oare nu e totuna orișicare codru?
— Crezi să fie totuna?
— Să-l duc, bunăoară, într un codru de lângă Suceava; să fie numai codru!
— Bine zici; să fie numai codru! Iorgu vroia să iasă.
— Mai așteaptă! îi strigă Luca. Să iei cu tine un burduf de brânză și două pâini albe… lasă băiatului… să nu moară de foame pană ce-l va găsi cineva.
Iorgu păși spre ușă.
— Mai stai încă; să-i lași și un urcior cu apă… sau nu! ba da! un urcior ceva mai mare.
— Ai sfârșit?
— Da.
Iorgu puse mâna pe broasca ușii.
— Mai este ceva, Iorgule… nu, nu; poți să pleci. Zicând astea, Luca ridică ochii spre icoană, făcu o cruce
Și șopti: „Iartă-mă, Doamne!” Apoi se puse a scri o epistolă cătră postelnic, încheind-o cu cuvintele: „Lucrat-am dupre povața prepodobrnicului(preabunului) chir-popa Sofronie.”