în care cei vii se încurcă și un mort vine să-i descurce.
Zăcând pe patul morții, Ștefan cel Mare pusese pe cler și pe boieri să-i jure că primesc de domn pe fiul său Bogdan; pentru a se asigura apoi contra nestatorniciei aristocraților, bătrânul vodă chemă pe toți curtenii săi — copii de casă, aprozi, paici, postelnicei etc. — și-i făcu să declare că vor apăra domnia lui Bogdan contra oricui.
„Jurăm — ziseră tinerii curteni, cu o mână pe Evanghelie și cealaltă pe sabie— jurăm pe Dumnezeu, pe Maica Precista, pe apă, pe pământ, pe foc, pe văzduh, pe pâne, pe vin, pe paloșele noastre…“
Astfel era jurământul militar pe atunci;
Și, în adevăr, Ștefan-vodă era silit să ia toate precauțiunile putincioase, căci, deși fiu de domn, ba încă de cel mai ilustru domn al României, deși brav și inteligent totuși, junele Bogdan, după legile țării, nu avea dreptul de a se urca pe tronul Moldovei… De ce?
Bogdan-vodă era un bărbat frumos și bine făcut; avea o statură de mijloc, o talie subțire și un mers grațios; avea o pieliță foarte albă, păr negru unduios, sprâncene arcate, musteți elegante, o bărbuță creață, un nas delicat… dar cu toate acestea îi strica un lucru de nimica: ochii încrucișați, din a cărora cauză poporul îl numea „Bogdan cel orb“ sau „Bogdan cel grozav“.
În alte țări, istoria ne arată regi șchiopi ca Vladislav al Poloniei, regi cocoșați ca Richard al Angliei, regi chiori ca Ludovic al Boemiei… Numai la români cel mai mic defect fizic dezmoștenea pe un fiu de domn de drepturile sale la coroană.
Străbunii noștri întreceau chiar pe vechii elini în adorațiunea frumuseții plastice. Principii lor, mai întâi de toate, se cerea a fi mândri. Această curioasă lege se baza pe o observațiune foarte veche, pe care o găsim deja în antica literatură sanscrită, în drama Mricișacati, scrisă înainte de nașterea lui Crist, un judecător zice: „De pe figură vă puteți face o idee asupra caracterului nu numai unui om, ci în fildeș, în cal, în juncă; când forma e perfectă, inima nu poate a nu fi bună“.
Dar cusurul ocular al lui Bogdan-vodă avea pentru români o însemnătate și mai mare decât oricare alt cusur fizic, ochii încrucișați fiind dezaprobați prin însuși textul Sântei Scripture, când evanghelistul Luca zice în capul al Xl-lea: „Lumina trupului este ochiul; deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat, iară dacă va fi rău, și trupul tău e întunecat“.
Această tristă împrejurare și, mai cu seamă, revolta poporului de jos pentru Petru Rareș, descrisă în capul precedent, probară lui Bogdan-vodă necesitatea de a lua și el măsuri extraordinare, afară de jurământul boierilor și curtenilor. Așadară, tânărul principe, pe când tată-său zăcea în amorțire, pe de o parte trimise pe crainici de a anunța pentru a doua zi libera alegere a domnului, iară pe de alta chemă la palat pe neobositul vel-armaș Fliondur.
— Spune-mi, armașe, pe cine cunoști tu a fi mai împotrivnic domniei mele?
— Șoltuzul Bejan…
— Unu.
— Starostele Belibou-sin-Crăciun…
— Doi.
— Mătușa Despa…
— Las-o la o parte, că nu mi-e teamă de muieri.
— Mai mulți dintre ungurii cojocari…
— Bine; dar de cel mai mare dușman al meu, de Rareș, nici că aduci vorba?
— S-a făcut nevăzut, măria-ta.
— Să mi-l scoți din gura iadului, auzi! că-mi răspunzi cu capul… Mai în sfirșit — urmă Bogdan mai liniștit — pune mâna pe cine singur știi și-l bagă legat în turnul cel roșu, ca nu cumva să clocească mâine vreo zarvă.
— Ar fi bine— zise Fliondur — ar fi bine să dăm norodului o… o… o pildă.
— Ce vrei să zici cu pilda?
— Ar fi bine… vro câteva țepe.
— Așezate tocmai în calea poporului? hm?
— M-ai ghicit, stăpâne!
— Bun gând ai avut, zău! Ia dară de prin închisori trei jidovi, trei armeni, trei țigani și trei tătari, peste tot doisprezece, și înțeapă-i, ca să fie, cum zici, o pildă.
Flionur sărută poala hainei lui Bogdan-vodă și ieși. în ușă el se ciocni cu vel-logofătul, faimosul Ioan Tăut.
— Ce vești, părinte logofete? întrebă vodă.
— Să fie măria-ta sănătos!
— Zi tot înainte.
— Viu ca să-ți prevestesc măriei-tale o sminteală oarecare pentru ziua de mâine.
— Ai zis: sminteală?
— Din ținutul Fălciului s-a întâmplat a fi acum în Suceava numai părcălabul Costea.
— Ș-apoi?
— Apoi nu prea vine la socoteală, pare-mi-se, că un singur om să te aleagă domn pe măria-ta în numele tuturor ținutașilor.
— Îți place a glumi, părinte logofete; ia alți oameni de prin alte ținuturi, de pe unde sunt mai mulți, și așază-i sub steagul pârcălabului Costea, ca și când ar fi veniți și ei tot din ținutul Fălciului. Nu se va băga de seamă…
— Așa îmi poruncește măria-ta?
— Așa îți poruncește domnia-noastră…
După ce boierii și curtenii jurară lui Bogdan-vodă, după ce Petru Rareș dispăru din luptă, după ce capii opozițiunii erau întemnițați, iară cei rămași se îngrozeau privind o duzină de ființe umane înțepate… ei bine poporului tot încă nu-i venea a crede că domnul ce
Și-l va alege în Câmpul Dreptății nu va fi ales potrivit obiceiului, cu voia tuturor locuitorilor țarii, după expresiunea cronicarului Ureche,
Câmpul Dreptatea, numit așa pentru că acolo se făceau dreptățile naționale cele mari, alegerea domnilor, hotărârile de război și de pace etc. — prezintă un lung cuadrat de verdeață, mărginit prin o întinsă terasă naturală în formă de amfiteatru.
La mijlocul terasei se întindea acum un cort, pe care-l putem desena cu chiar cuvintele cântecului poporan:
Nalță-s-un cort de covor,
Un cort mare și rotat,
Mult e mândru, nărămzat.
De țăruși de-argint legat .
Cu sveri albe de mătasă…
La ușa cortului, un comis ținea de căpăstru un cal turcesc negru pintenog, atât de frumos, încât privind la el nu-ți mai venea să admiri șeaua, buzduganul, frâul, scările strălucinde de aur, de argint, de pietre scumpe.
La dreapta cortului sta înșirat clerul cu steagurile fâlfâinde din cari cel mai măreț era Sân George, al Eparhiei Sucevene, având în frunte pe caducul mitropolit Teoctist, sprijinit pe brațele a doi arhidiaconi; apoi episcopi și arhimândriți, toți investiți în odăjdii bisericești prețioase de camhă după cum se numea o grea stofă, de mătasă de provenință orientală.
La poalele terasei ca un zid viu, șerpuiau vătășiele curtenilor: aprozii cu cabanițe cu jderi și cu vulpi, paicii cu brâie, pumnare și lănci de argint, panțirii cu zale și coifuri poleite și alții.
Pe spațiosul șes lungit în fața terasei erau tăbărâte treizieci de steaguri mari cu stemele celor treizeci de districte, în cari se împărțea atunci Moldova. în giurul fiecăruia vedeai grămădiți boieri și curteni de țară sau ținutași, iar în fruntea lor câte un pârcălab, adecă cap militar și civil al districtului.
Din dosul acestor cete se zăreau ca o umbră breslele neguțătorilor, posomorâte, fără pompă, fără culori deschise, fără splendoarea, armelor. Fiecare breaslă avea un steag deosebit și era condusă de cătră un staroste.
În fine, la spatele breslelor bâzâiau, nedisciplinate și neuniformate, gloatele poporului de jos.
După ce mitropolitul citi rugăciunile după obicei, în adânca tăcere a norodului îngenucheat și cu capetele plecate, vel-logofătul ținu următorul scurt cuvânt:
A căzut stâlpul țării, fraților! A biruit moartea pe nebiruitul nostru domn și stăpân, cu care infrânserăm toate liftele de prin prejur. țara are nevoie de un nou razim. Sunteți adunați aici fraților, pentru ca să ne alegem cu toții un ospodar și voievod după voia și placul nostru, fără silă sau viclenie. Așadar…
Aci Tăut se opri, ocoli cu ochii săi de șoim toată circumferința câmpului, rădică vocea și strigă:
— Așadar, întru mulți ani de la Dumnezeu, să trăiască Bogdan-vodă!
Dar în același moment trei voci mai sonore au răsunat la spatele bătrânului logofăt:
— Să trăiască, Petru-vodă!
Boierii și clerul, nemaiștiind pe cine să aclame de domn, tăcură. Dintre curteni, unii au strigat: „Bogdan-vodăl“ alții: „Petru-vodă! “
Ținutașii repețiră: „Să trăiască Petru-vodă! “ Breslele repețiră: „Să trăiască Petru-vodă! “ Gloatele repețiră:
„Să trăiască Petru-vodă!“ închipuiți-vă critica pozițiune a lui Bogdan, care se afla în strălucitul cort din mijlocul terasei, așteptând cu nerăbdare momentul de a ieși radios dinaintea poporului.
Deodată s-a răspândit o rumoare:’ „Mortul! Mortul!“ Mulți făceau cu spaimă cruci peste cruci și se precipitau în lături denaintea grozavei aparițiuni. Pe un pat, dus de patru curteni, înainta spre terasă Ștefan cel Mare.
La dreapta și la stânga mergea câte un călău, îmbrăcat în roșu, ținând o secure într-o mână și o capră de tăiat lemne în cealaltă.