Şi în sfârşit adio! Şi dacă relei soarte
Îi place a fi vecinic…adio iarăşi zic!
Zadarnică ţi-e ura, că-n pieptu-mi fără moarte
Dragostea mea viază; nici secoli nu o stric.
De ce nu poci în ochii-ţi inima-mi a desface,
Pe care-adesea capu-ţi îl rezemai cu pace,
Când somnul cu dulceaţă pe gene-ţi odihnea!
Şi astfel să-ţi arate ascunsa ei gândire!
Căci poate vei cunoaşte c-ai fost în amăgire,
Ş-a ta despreţuire nedreaptă vei vedea.
Lovirea ce-mi dai mie de oameni se slăveşte,
Când rana-mi sângerează, plăceri ei afl-atunci!
Dar vezi că astă lume amar te necinsteşte,
Întemeindu-ţi slava pe ale mele munci.
Cu toate că-n credinţă greşala-mi este mare,
Cu toate că în faptă, după a mea purtare,
Destule am eu singur asupra-mi a-mputa.
Dar cruzii nu putură un alt braţ să găsească,
Atât să mă sfâşie ş-adânc să mă rănească,
Decât braţul ce-odată cu drag mă-mbrăţişa?
Să nu te-nşeli atâta: amorul cu-ncet piere
Dar iarăşi nu mai crede că inimile pot
Prin orice depărtare, prin oricare tăcere,
Prin orice sâlnicie schimbate-a fi de tot.
A ta încă păstrează amorul către mine,
A mea e sângerândă, dar încă pentru tine
Bate, s-asvârle, arde, şi arde nencetat.
O cugetare groaznic pe amândoi pătrunde:
Voi fi pe alte ţărmuri, şi cine ştie unde?
Vecinic în despărţire, de tine depărtat!
Sânt jalnici aste vorbe ca geamătul de moarte,
Ca piatra mormântală pe noi ne-a-nfiorat;
Tristele dimineţe, când voi trăi departe
Ne vor afla cu jale p-un văduv pustiu pat!
Când vei vrea să te mângâi cu fiica ta iubită
Şi când va fi vrodată urechea ta izbită
De glasul ei cel tânăr, de vorbele-i dintâi,
Vei învăţa-o oare să zică: „al meu tată,”
Măcar că n-o să poată să-l vadă vre odată,
Să-i dea îmbrăţişare în lumea celor vii?
Când mîinile-i prea fragede te-or strânge cu dulceaţă,
Când mica ei guriţă va cere pe a ta,
Gândeşte la acela ce nu va mai fi faţă,
Ce-n veci de fericirea-ţi el cerul va ruga,
L-acela ce amoru-ţi putea să-l fericească.
Şi dacă acest martor de-o dragoste cerească
V-avea într-al său aer ceva de-al tată-său,
A ta inim-atuncea va bate pentru mine;
Fior rece va trece prin ale tale vine,
Repede se va strânge, va bate pulsul tău.
Cumplita-mi rătăcire ţi-e cunoscută poate:
Dar niminea să ştie smintirea mea nu crez.
Pe urmă-ţi în tot locul a mele nădejdi toate
Se vestejăsc, şi iarăşi pe urmă-ţi înviez.
A inimii-mi simţire cu totul şovăieşte;
Trufia-mi, ce la nimeni ea nu se umileşte,
La tine se închină, la tine s-a supus,
Dar!…părăsit de tine şi sufletul mă lasă,
Viaţa mi-e povară, o simţ cum mă apasă
Şi orice fericire o văz că mi-a apus .
Destul, în zadar este oricare rugăciune,
Ş-a mea nu se ascultă; să nu vorbim mai mult,
Căci sânt cugetări triste ce-n silă ne supune,
Ce făr’de voie scapă, de lege nu ascult.
O dată înc-adio! Lipsit acum de toate
De câte-mi erau scumpe, simţirea-mi nu mai poate;
Inima-mi osteneşte de a mai suferi,
Sunt jalnic, singuratic, cuprins de întristare,
Şi desnădăjduirea-mi se face tot mai mare,
Şi sila-i mă îneacă, căci nu poci a muri.
Lord Byron